Scope of hidden defect gravity and proportionality of seller's repair obligation under Article 1710 Civil Code

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 23.06.2016, sub numărul x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie pentru vicii:

I. 1. în principal, obligarea pârâtei B. S.R.L. la înlocuirea autoturismului marca x, având seria şasiu x şi număr de înmatriculare x, cu un autoturism nou de acelaşi model;

2. în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON, evaluată provizoriu ca reprezentând contravaloarea diminuării corespunzătoare a preţului de achiziţie cu suma necesară efectuării reparaţiilor şi cea reprezentând scăderea valorii de revânzare, ca urmare a intervenţiilor neplanificate necesare asigurării funcţionarii corespunzătoare.

II. obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a autoturismului, în principal, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2015 şi momentul reintrării reclamantei în posesia unui nou autoturism, iar în subsidiar, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2015 şi momentul pronunţării unei hotărâri definitive cu privire la reducerea preţului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1707, art. 1710 şi urm., art. 1531 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3769/2017 din 28 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expertul C..

A dispus majorarea onorariul cuvenit expertului C. cu suma de 3350 de RON şi a stabilit obligaţia de plată a acestuia în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri şi a tuturor încheierilor premergătoare a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 739 din 23 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3769 din 28.12.2017, pronunţate de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

A modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că

A admis în parte cererea.

A obligat pârâta la înlocuirea autoturismului marca x, având serie saşiu x şi număr de înmatriculare x, cu un autoturism de acelaşi model, nou.

A redus onorariul de avocat la care a obligat pârâta de la 40.192,2 RON la 30.000 RON şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.143,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A redus onorariul de avocat al apelantei-reclamante de la 37.755,65 RON la 25.000 RON şi a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 31.646,61 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate au formulat cereri de recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L., fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub numărul x/2016.

Prin decizia nr. 2169 din 20 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 739/23.04.2019, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1114 din 22 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul reclamantei A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

În condiţiile casării în totalitate a deciziei şi reţinerii spre rejudecare, autoarea recursului a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză tehnică de specialitate "autovehicule, circulaţie rutieră", cu următoarele obiective: (i) dacă autoturismul marca x, în contextul existenţei viciului subansamblului cutiei de viteze, putea fi utilizat în condiţii optime de siguranţă rutieră şi conform destinaţiei; (ii) dacă existenţa defecţiunii la cutia de viteze putea determina disfuncţionalitatea de ansamblu a autoturismului.

După redarea parcursului litigios, în considerarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, neanalizând aspecte de o importanţă majoră din perspectiva construcţiei apărărilor acesteia, respectiv faptul că autoturismul este considerat produs de lux.

Detaliind, a învederat că, deşi instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că autoturismul în cauză este un produs din gama de lux, nu a analizat apărările acesteia potrivit cărora autoturismul a fost achiziţionat tocmai în considerarea reputaţiei deosebite a mărcii, imaginii şi prestigiului de produs de lux, de vârf tehnologic şi funcţional şi, evident, a fiabilităţii şi andurantei, aspecte de natură a crea convingerea asupra unei perspective de utilizare a acestuia în foarte bune condiţii de confort, fiabilitate şi siguranţă pentru un număr mare de ani, fără intervenţii tehnice, defecţiuni, etc.

În acest context, a apreciat că trebuia analizat dacă un cumpărător al unui produs de lux ar fi achiziţionat produsul cunoscând că pot apărea asemenea defecţiuni la ansambluri esenţiale ale întregului.

Totodată, a arătat că vătămarea ce i-a fost cauzată prin neanalizarea acestei apărări nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea/desfiinţarea hotărârii pronunţate în apel.

Dintr-o altă perspectivă, a susţinut că instanţa a analizat cu totul altceva, anume strict dimensiunea tehnică, reţinând, în esenţă, că o cutie de viteze este tot o cutie de viteze la orice autoturism comun sau de lux, fără a analiza, din punctul de vedere al opţiunii de cumpărare, problematica achiziţiei unui produs de lux cu defecţiuni esenţiale, la preţ deosebit.

În continuare, cu privire la diferenţele justificate în aprecierea viciilor prin raportare la bunuri de lux, respectiv bunuri de uzanţă comună, recurenta a evocat opinii doctrinare.

Autoarea căii de atac a relevat că, premisa instanţei de apel, în sensul că nu există niciun temei legal pentru a concluziona că există vreo diferenţă între standardul pe care trebuie să îl îndeplinească un autoturism din gama de lux şi unul obişnuit, contravine regulilor de procedură care stabilesc că ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia cuprinde motive contradictorii iar, sub anumite aspecte, este nemotivată.

Cu titlu preliminar, la analiza acestui motiv de recurs, recurenta a solicitat să fie avute în vedere şi criticile subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi articol, sesizând, totodată, şi o motivare contradictorie cu privire la faptul că, deşi instanţa a reţinut că produsul este unul ce face parte dintr-o gamă de lux, a concluzionat în sensul că nu există nicio diferenţă faţă de o maşină simplă.

Titulara recursului a susţinut că instanţa de apel nu a reţinut şi nu a înlăturat susţinerile părţilor, respectiv nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel încât decizia nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căruia poate fi realizat controlul judiciar.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2169/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

În argumentare a precizat că, din decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, reiese că situaţia juridică şi temeiul de drept aplicabil este art. 1707 C. civ., referitor la răspunderea pentru viciile ascunse, răspundere ce nu era condiţionată sau înlăturată de existenţa garanţiei pentru buna funcţionare a bunului.

În opinia recurentei, această dezlegare obligatorie a Înaltei Curţi a fost nesocotită de instanţa de apel care a procedat la o reanalizare a condiţiilor existenţei răspunderii pentru viciile ascunse.

A arătat că, de vreme ce instanţa supremă a stabilit, cu titlu definitiv, dispoziţiile legale aplicabile, instanţa de apel, rejudecând în limitele impuse, era obligată numai să aplice remediul efectiv şi efectele garanţiei, expres stipulate de art. 1710 C. civ.

A mai susţinut că, doar în mod formal, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cazul garanţiei pentru vicii ascunse, întrucât, în realitate, aceasta a concluzionat că reparaţia autoturismului este o măsură corespunzătoare. În acest context, a apreciat că motivarea este şi contradictorie, întrucât, reţinând astfel, instanţa nu putea să concluzioneze că măsura înlocuirii autoturismului era excesivă în comparaţie cu reparaţia acestuia.

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1707 C. civ., apreciind în mod eronat că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative ale răspunderii pentru viciile ascunse, respectiv ca nu era îndeplinită condiţia ca viciul să aibă o gravitate însemnată.

A învederat că, instanţa de apel a omis să aplice în integralitate textul art. 1707 C. civ., care precizează în alin. (1) teza ultimă faptul că, este necesar ca viciile să afecteze bunul astfel încât, dacă l-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

Recurenta a învederat că viciul ascuns se referă la deficienţe de utilizare a lucrului, de natură a-1 face impropriu folosirii potrivit destinaţiei sale sau aşteptării cumpărătorului. Or, aşa cum i-a transmis prin corespondenţă şi intimatei-pârâte, este rezonabil a aprecia că niciun cumpărător de autoturism marca x nu ar achita suma efectiv plătită, de 213.556,90 euro, dacă ar fi cunoscut la momentul achiziţiei deficienţe majore ale subansamblului cutiei de viteze.

Autoarea recursului a mai susţinut că în mod eronat ar fi aplicat instanţa de apel dispoziţiile art. 1707 C. civ. în aprecierea gravităţii viciului prin raportare la soluţia de remediere a acestuia prin înlocuirea subansamblului defect.

În acest sens, a învederat că obligaţia de garanţie a vânzătorului este extinsă la toate viciile ascunse care prezintă gravitate, raportată la: defecte fizice ale lucrului vândut, cum ar fi funcţionarea defectuoasă, starea precară, imposibilitatea folosirii potrivit destinaţiei. Singura condiţie legală ar fi aceea ca viciul să fie redhibitoriu, deci să împiedice sau să reducă semnificativ utilizarea lucrului, neavând relevanţă dacă defectul este important sau secundar ori lucrul este uşor de reparat.

Or, instanţa de apel a făcut o confuzie între gravitatea viciului şi modalitatea de funcţionare a autoturismului după înlocuirea produsului disfuncţional. În plus, instanţa de apel a raportat în mod greşit folosirea improprie de momentul la care s-a produs constatarea viciului şi perioada în care autoturismul a "funcţionat".

De altfel, din punctul de vedere al recurentei, considerentele instanţei sub aspectul aprecierii gravităţii viciului sunt contradictorii, sens în care a indicat o serie de considerente ale instanţei de apel din decizia recurată.

În continuare, a relevat că efectul viciului ascuns se poate produce oricând după predarea bunului, dar nu este obligatoriu să se producă. A subliniat că utilizarea autoturismului în condiţii necorespunzătoare (pierdere de ulei ca urmare a unei cutii de viteze defecte) nu reprezintă altceva decât o folosire improprie a bunului, iar faptul că, prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă a recunoscut viciul şi defectul de fabricaţie al cutiei de viteze, certifică aspectul că autoturismul în care a fost încorporat subansamblul nu poate fi decât impropriu utilizării corespunzătoare destinaţiei.

Dintr-un alt punct de vedere, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile referitoare la diminuarea valorii ca element specific al gravităţii viciului; astfel, a precizat că scăderea considerabilă a valorii autoturismului în considerarea proceselor de intervenţie asupra maşinii şi percepţia oricărui cumpărător rezonabil al unui produs de lux care s-a defectat după un an de utilizare şi aproximativ 17.000 km parcurşi prezintă un risc serios de apariţie a altor probleme tehnice şi îi reduce considerabil fiabilitatea.

O altă critică, subscrisă aceluiaşi motiv de casare, priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1716 C. civ., referitoare la garanţia pentru buna funcţionare.

Recurenta a precizat că, în contextul motivului de recurs privind nerespectarea autorităţii de lucru judecat a instanţei superioare referitoare la textul legal aplicabil (art. 1707 C. civ.), respingând cererile reclamantei de antrenare a răspunderii pentru garanţia pentru vicii ascunse, instanţa de apel a validat raţionamentul pârâtei şi a considerat că este aplicabil art. 1716 C. civ., reţinând că aceasta şi-a îndeplinit obligaţia de garanţie.

În acest context, a apreciat că art. 1716 C. civ. a fost aplicat greşit, deoarece exista refuzul explicit (corespondenţa din 02.10.2015) al recurentei privind înlocuirea piesei constatată defectă, ceea ce nu permitea aplicarea textului legal.

Totodată, a arătat că obligaţia de înlocuire a bunului devenea exigibilă de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului (art. 1716 alin. (2) ultima teză C. civ.), instanţa de apel aplicând eronat acest articol şi considerând îndeplinită obligaţia de garanţie pentru buna funcţionare.

Subsecvent, cu privire la considerentele care au stau la baza soluţiei de respingere a capătului de cerere prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că au fost date cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a precizat că avea dreptul de a solicita înlocuirea autoturismului, fără a fi condiţionată să opteze în prealabil pentru măsura reparării acestuia, drept pentru care, între momentul constatării viciului şi cel al înlocuirii autoturismului, pârâta avea obligaţia de a achita contravaloarea lipsei de folosinţă a autoturismului de lux, stabilită prin raportul de expertiză la valoarea de 10.800 Eur/lună.

În fine, a învederat că instanţa de apel, încălcând dispoziţiile de drept material referitoare la repararea integrală a prejudiciului, a nesocotit stabilirea obligaţiei de reparare a prejudiciului cert pe care recurenta l-a încercat în perioada de timp menţionată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

La 13 octombrie 2022, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând fiecărei critici din cererea de recurs, în esenţă, intimata a susţinut că nu a existat o omisiune a instanţei de apel de a analiza susţinerile reclamantei-apelante cu privire la aşteptările unui cumpărător atunci când este vorba despre achiziţionarea unui produs de lux şi, pe cale de consecinţă, o neregularitate procedurală de natură a antrena dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a examinat aceste susţineri ale reclamantei, a admis că este vorba despre un produs de lux, dar a conchis că acest aspect nu constituie un element relevant în dezlegarea litigiului fundamentat pe răspunderea pentru vicii ascunse. Subliniind că achiziţia unui produs de lux nu exclude apariţia unor defecţiuni, intimata a susţinut că, prin criticile formulate, recurenta tinde în realitate la o reapreciere a probatoriului, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului.

Cu privire la critica fundamentată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut că nu există motive contradictorii ale instanţei de apel şi că, în realitate, criticile reclamantei sunt similare celor circumscrise primei critici, concluzia instanţei de apel conform căreia nu există vreo diferenţă, sub aspectul modalităţilor de reparare în caz de vicii ascunse, între un autoturism de lux şi un autoturism obişnuit, nu constituie nici o motivare contradictorie şi, cu atât mai puţin, nici o lipsă a motivării.

În ce priveşte a treia critică, circumscrisă art. 488 pct. 7 C. proc. civ., intimata a apreciat că nu a existat o nesocotire de către instanţa de apel a statuărilor instanţei de recurs din primul ciclu procesual, în contextul în care, prin decizia din recurs s-a reţinut că aplicabilitatea art. 1707 şi art. 1710 C. civ., cu precizarea că acestea nu instituie o ordine graduală dar că, în acelaşi timp, instanţa poate, ţinând seama de anumite circumstanţe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

În aprecierea intimatei, este nefondată şi critica fundamentată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 17010 şi art. 1716 C. civ.. În acest sens, susţinând că instanţa de apel a conchis în mod corect că a existat o înlăturare a înlăturarea viciilor de către vânzător, pe cheltuiala acestuia, aşa cum pretinde art. 1710 C. civ., intimata s-a raliat considerentelor instanţei de apel care a conchis că nu se nu se poate vorbi despre un viciu grav, în condiţiile în care acesta a fost descoperit la aproape 2 ani de la cumpărare şi după 18.806 km. parcurşi.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07 martie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

În considerarea acestui motiv de casare se susţine că instanţa de apel, în rejudecare, a încălcat dreptul la apărare (art. 6 C. proc. civ.) şi la un proces echitabil (art. 8 din acelaşi cod), prin faptul că nu a analizat apărările invocate de recurentă, respectiv susţinerile potrivit cărora autoturismul este considerat produs de lux, respectiv faptul că nu a avut în vedere percepţia şi aşteptarea oricărui cumpărător al unui produs de lux cu privire la fiabilitatea şi utilizarea conformă şi a analizat strict dimensiunea tehnică. De asemenea, s-a mai susţinut că premisa reţinută de instanţa de apel - inexistenţa unui temei legal pentru a se putea concluziona că există vreo diferenţă între standardul pe care trebui să îl îndeplinească un autoturism de lux şi unul obişnuit - contravine regulilor de procedură care stabilesc că ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul este ţinut, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

Verificând, sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, a prezentat nu doar considerentele şi silogismul juridic pentru a explica hotărârea adoptată, dar şi argumentele pentru care susţinerile recurentei referitoare la implicaţiile juridice ale împrejurării că obiect al vânzării l-a constituit un produs de lux, nu pot fi primite deoarece nu prezintă relevanţă în raport de dispoziţiile legale incidente. Din această perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile procedurale nu impun imperativ un răspuns punctual şi excesiv de elaborat la toate argumentele aduse de parte, ci prezentarea consideraţiilor susceptibile atât să sprijine soluţia, cât şi înlăture unele argumente ale părţilor, cu arătarea raţionamentului juridic care sprijină soluţia şi pentru care aspectele invocate de părţi sau argumentele aduse de acestea nu pot fi reţinute.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a analizat argumentele acesteia potrivit cărora autoturismul este un produs de lux dar nu a conchis în sensul dorit de reclamanta-recurentă, ci a statuat că legea nu instituie condiţii diferite pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut în cazul produselor considerate de lux şi nici alte criterii pentru aprecierea gravităţii viciului în cazul produselor din game de lux. Faptul că instanţa nu şi-a însuşit argumentele expuse de reclamantă sau că nu a răspuns aşteptărilor acesteia nu poate conduce la concluzia că susţinerile sale nu ar fi fost analizate şi, pe cale de consecinţă, că s-ar fi încălcat principiul dreptului la un proces echitabil ori principiul respectării dreptului la apărare.

Nu pot fi primite nici alegaţiile recurentei precizate cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, potrivit cărora instanţa de apel a omis să analizeze apărările sale cu privire la elementele care dovedeau gravitatea viciului, respectiv împrejurarea că autoturismul pierdea ulei în mod sistematic, putându-se oricând ivi o situaţie de risc rutier, din considerentele expuse de instanţa de apel la pagina 17 a deciziei recurate, reieşind faptul că au fost avute în vedere împrejurările invocate de reclamantă în susţinerea îndeplinirii condiţiei ca viciul să fie grav.

Se constată că, în realitate, recurenta tinde la o cenzurare a modului în care instanţa de apel a apreciat probele, nemulţumire ce excede însă limitelor de analiză specifice căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, se reţine faptul că motivarea curţii de apel conţine argumentele pentru care s-au respins apărările reclamantei, răspunde criticilor astfel cum acestea au fost formulate, nefiind contrară nici regulilor de procedură, judecătorii având în vedere, la soluţionarea cauzei, principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi buna-credinţă.

În consecinţă, instanţa supremă constată că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a omis să examineze niciun motiv sau argument esenţial invocat de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale, de natură a se ajunge la încălcarea vreunui principiu fundamental al procesului civil, astfel că, prin soluţia pronunţată, nu a fost provocată recurentei-reclamante nicio vătămare procesuală, de natură să atragă casarea hotărârii nulitatea vreunui act de procedură şi casarea hotărârii pronunţate în astfel de auspicii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia cuprinde motive contradictorii iar, sub anumite aspecte ar fi nemotivată.

Astfel, sub aspectul motivării contradictorii, se reproşează instanţei faptul că deşi a învederat că produsul este unul care face parte dintr-o gamă de lux, totuşi, a reţinut că nu există nicio diferenţă între un autoturism considerat de lux şi unul simplu.

Înalta Curte constată că această critică este străină celor reţinute de instanţa de apel, urmând a fi înlăturată deoarece, din examinarea deciziei atacate, nu se poate deduce că instanţa de apel ar fi pus semnul egalităţii între un autoturism dintr-o gamă de lux şi unul dintr-o gamă obişnuită, instanţa de apel specificând doar că legea nu instituie un tratament juridic diferit, în ceea ce priveşte răspunderea pentru vicii ascunse, după cum este vorba despre vânzarea unui bun obişnuit sau un bun considerat a fi de lux.

Sub aspectul nemotivării, se susţine că instanţa de apel nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea nu creează transparenţă asupra silogismului juridic care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căruia să poată fi realizat controlul judiciar.

Criticile nu pot fi primite de vreme ce instanţa de apel, în raport de susţinerile reclamantei privind valoarea de revânzare a autoturismului, respectiv faptul că ar fi un produs de lux care s-a defectat după un an de utilizare şi aproximativ 17.000 km parcurşi, ceea ce ar prezenta un risc serios de apariţie a altor probleme tehnice şi i-ar reduce fiabilitatea, a precizat motivul pentru care nu poate reţine aceste argumente, respectiv faptul că din probele administrate nu a rezultat că bunul ar fi fost achiziţionat în scopul revânzării sau că ar fi urmat să aibă loc o vânzare concretă anterior momentului înlocuirii cutiei de viteze. În continuare, se constată că instanţa de apel a explicat prin hotărâre că nu există niciun temei legal pentru a se putea concluziona că defectarea unei cutii de viteze la un autoturism considerat de lux, din perspectiva preţului, ar constitui un viciu mai grav decât producerea aceluiaşi defect la un autoturism dintr-o gamă ordinară. Totodată, în raport de faptul că viciul a fost descoperit la aproape doi ani de utilizare şi după 18.806 km parcurşi, se constată că prin hotărârea atacată s-a subliniat că acest aspect nu poate decât să întărească ideea că viciul nu a făcut bunul impropriu întrebuinţării la care este destinat şi nici nu i-a micşorat, în mod semnificativ, întrebuinţarea sau valoarea.

În raport de aceste constatări, Înalta Curte reaminteşte că îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Hotărârea atacată respectă aceste exigenţe, motivarea acesteia cuprinzând în considerentele sale argumentele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că ar fi vorba de motive contradictorii şi, cu atât mai puţin, a unei lipse de motivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină, în întregul lor şi în mod coerent şi clar, soluţia din dispozitiv.

Cum criticile recurentei-reclamante nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, rezultă că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se susţine că decizia instanţei de apel încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2169/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual.

În argumentare, se arată că, deşi prin decizia de casare, instanţa de recurs a stabilit în mod definitiv că situaţia juridică şi temeiul de drept aplicabil este art. 1707 C. civ., instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit aceste dispoziţii definitiv tranşate, procedând la o reanalizare a condiţiilor existenţei răspunderii pentru viciile ascunse, deşi ar fi fost obligată numai să aplice remediul efectiv şi efectele garanţiei, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 1710 C. civ.

Având în vedere că ceea ce se invocă sunt, în realitate, neregularităţi de ordin procedural constând în încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. privitoare la caracterul obligatoriu, pentru instanţa de rejudecare, a dezlegărilor în drept stabilite de instanţa de recurs, fiind aşadar în discuţie eventuala aplicare greşită a unor norme procedurale, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de casare.

Examinând hotărârea de casare din primul ciclu procesual se constată că instanţa de recurs, prin decizia nr. 2169/2021, a învederat faptul că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că garanţia pentru buna funcţionare a bunului vândut nu înlătură şi nu limitează aplicarea garanţiei pentru viciile ascunse, reclamantul având posibilitatea de a opta pentru una din cele două tipuri de garanţii, în condiţiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.11.2013, încheiat între părţi, nu a fost inserată o clauză care să o înlăture expres, în conformitate cu art. 1708 C. civ.. De asemenea, s-a reţinut că dispoziţiile art. 1710 alin. (1) C. civ. nu reglementează o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze, aşa cum se întâmplă în cazul garanţiei pentru buna funcţionare a bunului vândut, reglementată de art. 1716 C. civ.. Totodată, a arătat că, în egală măsură, instanţa poate, ţinând seama de anumite circumstanţe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Aşadar, chestiunile de drept tranşate de instanţa de recurs, prin decizia de casare, au vizat corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1707 şi art. 1710 C. civ., respectiv faptul că art. 1710 alin. (1) C. civ. nu reglementează o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cadrul garanţiei pentru vicii ascunse, precum şi faptul că instanţa poate, în funcţie de circumstanţe, să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în rejudecare, nu a nesocotit chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs, ci dimpotrivă, a procedat la analizarea cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare.

Astfel, în rejudecare, după ce a constatat existenţa viciului ascuns, faptul că acesta nu îndeplineşte condiţia de a fi grav, deoarece nu a făcut bunul impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei şi nici nu i-a micşorat, în mod semnificativ, întrebuinţarea sau valoarea, respectiv faptul că înlocuirea cutiei de viteze nu a afectat fiabilitatea şi funcţionarea autoturismului, în raport de circumstanţele cauzei şi în urma analizării probatoriului administrat, instanţa de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului în niciuna dintre formele solicitate de reclamantă. De asemenea, din perspectiva art. 1710 C. civ. a apreciat că înlocuirea autoturismului cu unul nou de acelaşi model ar reprezenta o sarcină excesivă pentru vânzător, în condiţiile în care art. 1710 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod prevede numai înlocuirea bunului cu unul de acelaşi fel, lipsit de vicii, şi nu unul nou. Se mai constată că instanţa de apel a conchis că, prin înlocuirea cutiei de viteze de către pârâtă, viciul a fost înlăturat, reclamantei fiindu-i restituit acelaşi bun, lipsit de viciul ascuns.

În acest context, instanţa supremă apreciază că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, odată ce a reţinut că dispoziţiile legale nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze în cazul garanţiei pentru vicii ascunse, instanţa nu putea să concluzioneze că măsura înlocuirii autoturismului este excesivă prin raportare la reparaţia acestuia, întrucât dispoziţiile art. 1710 C. civ. ar recunoaşte cumpărătorului un drept de opţiune privind măsurile reparatorii prevăzute de lege şi că numai dacă măsura aleasă este disproporţionată faţă de variantele de despăgubire legale menţionate, instanţa, la cererea vânzătorului, pe baza probatoriului administrat, ar putea dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte subliniază că acest dreptul de opţiune a cumpărătorului trebuie să fie proporţional cu gravitatea viciilor, cu scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi cu alte împrejurări avute în vedere de părţi ori ivite ulterior, astfel încât să fie înlăturate efectele negative suportate de cumpărător. Prin urmare, de vreme ce instanţa de apel a ales dintre variantele de despăgubire prevăzute de dispoziţiile art. 1710 alin. (1) C. civ. pe cea privind înlăturarea viciului de către vânzător, apreciind că aceasta reprezintă măsura adecvată în împrejurările din cauză, nu se poate susţine că instanţa de apel a dat o altă interpretare chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, întrucât instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.".

Procedând în continuare la analiza ultimului motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat, Înalta Curte constată că nemulţumirea recurentei se rezumă la aprecierea instanţei asupra gravităţii viciului ascuns, criticându-se, în realitate, modalitatea în care aceasta, în rejudecare, a atribuit relevanţă juridică, cu prilejul pronunţării hotărârii, împrejurărilor de fapt. Or, instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele devolutive. Fiind în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, Înalta Curte nu le va analiza, prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitând controlul instanţei de recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu şi de temeinicie.

Critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile de drept material atunci când a apreciat gravitatea viciului prin raportare la soluţia de remediere a acestuia prin înlocuirea subansamblului defect, neglijând dispoziţiile art. 1707 C. civ., nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

În cauză, recurenta susţine că dispoziţiile art. 1707 alin. (1) nu au fost aplicate în integralitate de către instanţa de apel, apreciind că niciun cumpărător al unui autoturism ca cel în discuţie nu ar fi achitat preţul de 213.556,90 euro dacă ar fi cunoscut, la momentul achiziţiei, deficinţele majore ale subansamblului cutie de viteze.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că cele reţinute de instanţa de apel cu privire la condiţiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ., raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză, nu denotă nesocotirea sau aplicarea incompletă a regulii de drept înscrise în prevederea legală invocată.

Astfel, respectând limitele deciziei de casare, instanţa de apel a procedat la analiza dispoziţiilor art. 1707 alin. (1) C. civ., respectiv ale art. 1710 C. civ. şi, în raport cu probatoriul administrat, a conchis în mod corect că, întrucât nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1707 alin. (1) C. civ. nu poate fi angajată răspunderea vânzătorului pentru vicii, în niciuna dintre formele solicitate de către reclamantă, precum şi faptul că art. 1710 alin. (1) din acelaşi cod nu instituie o ordine graduală pentru care cumpărătorul să aleagă măsura considerată adecvată situaţiei sale particulare, alin. (2) al aceluiaşi articol permiţându-i instanţei să dispună, la cererea vânzătorului, o altă măsură, dintre cele prevăzute la alin. (1), decât cea solicitată de cumpărător, ţinând seama de gravitatea viciilor, de scopul pentru care a fost încheiat contractul, precum şi de alte împrejurări.

Înalta Curte subliniază că art. 1710 alin. (1) C. civ. prevede o serie de remedii în funcţie de gravitatea viciului şi de posibilitatea reparării de către vănzător a executării defectuoase a obligaţiei de garanţie, cumpărătorul având dreptul de opţiune. Astfel, acesta poate solicita fie înlăturarea viciilor [lit. a)], fie înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel [lit. b)], fie reducerea corespunzătoare a preţului [lit. c)], fie rezoluţiunea vânzării [lit. d)].

Regula este aceea că opţiunea în privinţa măsurii solicitate aparţine cumpărătorului, însă chiar şi acest drept de opţiune trebuie exercitat cu bună-credinţă, în acord cu principiul echităţii şi legătură directă şi proporţională cu gravitatea viciului ascuns care afectează utilizarea bunului. Prin excepţie de la această regulă, textul art. 1710 alin. (2) C. civ., prevede că, la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1), decât cea solicitată de cumpărător.

Or, de vreme ce, la solicitarea vânzătorului, instanţa de judecată poate dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător, dintre cele enumerate la art. 1710 alin. (1) C. civ., înseamnă că revine instanţei de judecată sarcina de a analiza in concreto care este remediul adecvat aplicabil în litigiu, prin raportare la gravitatea viciului şi la consecinţele acestuia, iar în cazul în care consideră că respectivul cumpărător îşi exercită dreptul de opţiune în mod excesiv, are posibilitatea de a opta pentru un alt remediul dintre cele prevăzute de lege, la solicitarea vânzătorului.

Prin urmare, se impune a se reţine faptul că instanţa de apel, conferind aplicabilitate dispoziţiilor legale evocate, în raport de împrejurările cauzei, în mod judicios a apreciat şi dispus că măsura înlocuirii de către vânzător a componentei defecte un o altă componentă (cutia de viteze) reprezintă măsura reparatorie adecvată, reţinând, totodată, că măsura respectivă a fost luată deja de către pârâtă, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Printr-o altă critică, descrisă circumscrisă acestui motiv de casare, recurenta a apreciat că ar exista unele considerente contradictorii, atunci când instanţa a reţinut, pe de o parte, faptul că bunul nu a devenit impropriu întrebuinţării şi nici valoarea nu a fost diminuată, iar pe de altă parte, că subansamblul cutie de viteze este o componentă de bază a unui autoturism, aşa cum s-a învederat şi prin raportul de expertiză tehnică judiciară, dar viciul acesteia nu a împiedicat funcţionarea maşinii, în concret.

Instanţa supremă nu poate primi critica atât timp cât considerentele redate nu sunt contradictorii, recurenta prezentând trunchiat cele reţinute de instanţa de apel. Astfel, se constată că, instanţa de apel, procedând la analiza condiţiilor pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, a reţinut cele stabilite de prima instanţă conform cărora viciul nu îndeplineşte condiţia de a fi grav, deoarece nu a făcut bunul impropriu întrebuinţării la care este destinat şi nici nu i-a micşorat, în mod semnificativ, întrebuinţarea sau valoarea. De asemenea, se constată că, aceeaşi instanţă de apel, după redarea celor reţinute în procesul-verbal încheiat la 04.09.2017, cu privire la efectuarea probei de traseu, a reţinut că, deşi cutia de viteze este o componentă de bază a unui autovehicul, viciul acesteia nu a afectat funcţionarea autoturismului în concret, iar simplul fapt al înlocuirii acesteia nu îndreptăţeşte concluzia că operaţiunea de înlocuire ar fi afectat alte componente sau subansambluri asupra cărora s-a intervenit în timpul reparaţiei.

Se mai constată că instanţa de apel a examinat susţinerile reclamantei-apelantei a conchis că temerile acesteia privind eventuale defectări ale altor componente ca urmare a procesului de reparare ori că noua cutie de viteze montată ar prezenta şi ea aceleaşi vicii, sunt simple supoziţii care au fost infirmate de probele administrate în cauză, inclusiv de proba de drum care a demonstrat că autovehiculul este funcţional şi poate fi întrebuinţat conform destinaţiei sale.

Nici critica referitoare la aplicarea eronată a dispoziţiilor referitoare la diminuarea valorii ca element specific al gravităţii viciului şi a întregii apărări construite în susţinerea acesteia, nu poate fi primită de vreme ce se invocă percepţia unui posibil cumpărător iar, în cauză, astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu s-a probat că bunul ar fi fost achiziţionat în scop de revânzare sau că urma să aibă loc o vânzare a bunului iar potenţialul cumpărător ar fi oferit un preţ mai mic motivat de faptul că s-a înlocuit cutia de viteze.

Nu este fondată nici susţinerea potrivit căreia procesele de intervenţie asupra autoturismului prezintă un risc serios de apariţie a altor probleme tehnice şi îi reduce fiabilitatea, atât timp cât din probatoriul administrat a reieşit faptul că nu există un risc în ce priveşte funcţionarea normală a bunului potrivit destinaţiei sale.

Critica potrivit căreia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile materiale referitoare la garanţia pentru buna funcţionare prevăzută de art. 1716 C. civ., în condiţiile refuzului explicit al recurentei privind înlocuirea piesei constatată defectă, este neîntemeiată.

Urmare a verificării considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare, se constată că aceasta nu a dat eficienţă dispoziţiilor materiale referitoare la garanţia pentru buna funcţionare, prevăzută de art. 1716 C. civ., ci a prezentat consideraţii teoretice cu privire la faptul că dispoziţiile art. 1710 alin. (1) C. civ. nu instituie o ordine graduală a măsurilor pentru care cumpărătorul poate să opteze, aşa cum se întâmplă în cazul garanţiei pentru buna funcţionare a bunului vândut, reglementată de art. 1716 C. civ., ci îi permite cumpărătorului să aleagă măsura considerată adecvată situaţiei sale particulare.

De asemenea, nu se poate admite faptul că dispoziţiile legale evocate ar fi fost aplicate în mod eronat deoarece exista refuzul explicit al recurentei la înlocuire a cutiei de viteze, atât timp cât dispoziţiile art. 1710 alin. (1) lit. b) C. civ. prevăd numai înlocuirea bunului cu unul de acelaşi fel, lipsit de vicii, fără nicio altă stipulaţie, recurenta fiind cea care adaugă, în mod nepermis, o condiţie textului de lege, în sensul obţinerii acordului său la înlocuirea bunului.

Printr-o ultimă critică, se susţine încălcarea normelor de drept material referitoare la repararea integrală a prejudiciului, recurenta apreciind că avea dreptul de a solicita înlocuirea autoturismului fără a fi condiţionată să opteze în prealabil pentru măsura reparării acestuia, astfel că, pentru perioada cuprinsă între momentul constatării viciului şi cel al înlocuirii autoturismului, pârâta avea obligaţia de a achita contravaloarea lipsei de folosinţă, stabilită prin raportul de expertiză la valoarea de 10.800 euro/lună.

Critica este nefondată. Evaluarea prejudiciului nu poate fi efectuată în abstract ci doar în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru vicii ascunse, întrucât doar în acest caz suntem în prezenţa unui raport juridic de obligaţii, persoana prejudiciată având dreptul la repararea prejudiciului cauzat.

Or, în cauză, condiţiile cumulative necesare a fi îndeplinire pentru a se putea dispune atragerea răspunderii vânzătorului pentru viciul ascuns nu sunt îndeplinite; de aceea, în mod judicios a concluzionat instanţa de apel că intimata-pârâtă nu poate fi obligată la înlocuirea bunului sau la plata sumelor prin care s-ar fi diminuat preţul de achiziţie.

Totodată, din situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de instanţele devolutive, se observă că înlocuirea cutiei de viteze s-a realizat într-un termen rezonabil, recurenta-reclamantă fiind cea care a refuzat să dea curs solicitării intimatei-pârâte de preluare a autoturismului din unitatea service după efectuarea lucrărilor de înlocuire a subansamblului.

Având în vedere că recurenta avea posibilitatea de a reintra în posesia autoturismului funcţional oricând după înlăturarea viciului, nu poate fi reţinută culpa intimatei-pârâtei pentru producerea pretinsului prejudiciu, cu consecinţa obligării acesteia la suportarea contravalorii lipsei de folosinţă a autoturismului pentru perioada cuprinsă între momentul constatării viciului şi cel al înlocuirii autoturismului.

Nefondată este şi susţinerea recurentei-reclamante precizate cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţei de recurs, potrivit căreia instanţa de apel a omis să analizeze capătul subsidiar de cerere, referitor la reducerea preţului, limitându-se strict la ipoteza înlocuirii bunului şi reţinând că aceasta nu poate avea loc întrucât defectul a fost remediat, de vreme ce instanţa de apel, în rejudecare, a arătat că, şi dacă ar fi fost îndeplinite condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii intimatei-pârâte pentru viciul ascuns, garanţia şi-a produs efectele prin înlăturarea viciului, măsura de a înlocui cutia de viteze cu una nouă fiind corespunzătoare în împrejurările din cauză, astfel că nu se impunea înlocuirea bunului sau diminuarea preţului cu sumele indicate de reclamantă.

Faţă de toate aceste considerente, urmând indicaţiile oferite prin decizia de casare, Înalta Curte reţine legalitatea hotărârii recurate, instanţa de apel, în rejudecare, dispunând în mod judicios respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de reclamantă.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1114 din 22 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.".

Prin raportare la aceste texte de lege, instanţa supremă constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei, filele x, dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura seria x din 15.09.2022 emisă de D. - Cabinet de Avocat şi tranzacţia bancară E. S.A. din 22.09.2022.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante la plata sumei de 12.022,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1114 din 22 iulie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 12.022,57 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.