Lease rescission and eviction dispute; nullity of cassation appeal for failure to demonstrate legal illegality rather than re-litigating facts.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaş, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal, rezilierea contractului nr. x/22.10.2010, de administrare a centrului de întruniri "B." din Mediaş, str. x, jud. Sibiu iar, în subsidiar, să constate încetarea efectelor acestui contract fie prin ajungere la termen, fie prin denunţare unilaterală; evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea reclamantei, precum şi obligarea acesteia la plata contravalorii chiriei restante, în cuantum de 275.436,62 RON, în baza contractului nr. x/22.10.2010.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 1021, 1082, 1438, 1436, 1431 şi 1429 C. civ. din 1864.

La data de 29 ianuarie 2018 pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 994.520 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat de către reclamantă ca urmare a neexecutării contractului nr. x/22.10.2010.

Pârâta a solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970, 1073, 1075, 1078, 1084 şi 1081 C. civ. din 1864, respectiv art. 451 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 47/C/2019 din 11 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaş, cât şi pârâta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 82/2020 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, fiind schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii introductive şi al obligării pârâtei la plata chiriei restante în cuantum de 275.436,62 RON, în baza contractului nr. x/22.10.2010.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

De asemenea, a fost respins apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 10.000 RON.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Mediaş şi pârâta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 2443 din 16 noiembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă au fost admise recursurile formulate de către reclamantă şi de către pârâtă, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, ca instanţă de acelaşi grad cu instanţa care a pronunţat decizia atacată.

4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 10 mai 2022, sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamantă, fiind schimbată sentinţa primei instanţe în sensul admiterii acţiunii, dispunerii rezilierii contractului nr. x/22.10.2010, al evacuării pârâtei din imobilul situat în Mediaş, str. x, jud. Sibiu, precum şi al obligării pârâtei la plata către reclamantă a chiriei restante în cuantum de 275.436,62 RON.

Totodată, a fost admis apelul reclamantei împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, referitoare la respingerea cererii reconvenţionale formulate în cauză, fiind înlocuite cu propriile considerente.

Au fost păstrate dispoziţiile privind respingerea cererii reconvenţionale.

De asemenea, a fost respins apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 83.163,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Prin încheierea civilă din 19 iulie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din minuta şi respectiv din dispozitivul deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 83.163,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, apel şi recurs.

5. Împotriva deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a formulat recurs pârâta A. S.R.L., prin administrator special, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esenţă, existenţa, în cuprinsul hotărârii atacate, a unor motive contradictorii şi a unor motive străine de natura cauzei. De asemenea, s-a invocat şi lipsa motivării în ceea ce priveşte unele aspecte supuse analizei instanţei de apel.

În dezvoltarea criticilor, s-a arătat că instanţa trebuia să motiveze de ce se impune plata chiriei de către pârâtă, să analizeze argumentele părţilor şi să motiveze în ce constă nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei tribunalului.

De asemenea, instanţa de apel a omis a observa faptul că, din momentul în care reclamanta a notificat pârâtei rezilierea contractului, cea dintâi nu a mai emis facturi pentru plata chiriei, împrejurare care confirmă încetarea raporturilor dintre părţi.

Potrivit recurentei, instanţa de apel s-a rezumat la a menţiona că, fiind respinsă acţiunea reclamantei împotriva pârâtei în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Mediaş, având ca obiect evacuare, contractul dintre parţi a rămas în vigoare şi pentru intervalul în care s-a judecat respectivul dosar, fără însă a analiza conduita reclamantei pe toată această perioadă şi dacă se mai impunea plata chiriei, având în vedere nerespectarea contractului de către reclamanta însăşi.

Totodată, a fost ignorat faptul că parte dintre facturile depuse la dosar au fost comunicate prin poştă, iar în ceea ce priveşte alte facturi, nu s-a făcut dovada comunicării (aferente intervalelor 01.04-31.12.2016, 01.01.2017-31.10.2017, în valoare totală de 222.332,21 RON).

S-a invocat şi omisiunea instanţei de apel de a examina susţinerea formulată în apărare potrivit căreia contractul dintre părţi prevedea o altă valoare a chiriei decât cea facturată de reclamantă.

A mai arătat recurenta că există motive contradictorii şi în ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de apel cu privire la data încetării contractului, problema denunţării unilaterale şi soluţia de reziliere a contractului.

Astfel, deşi instanta de apel a specificat că se raliază opiniei tribunalului, în acord cu care, în noiembrie 2017 contractul era în vigoare, urmând a expira în 2025 şi, reţinându-se că nu a fost vorba despre tacita relocaţiune, ci de un nou acord de voinţă, aceasta a dispus rezilierea contractului. Cu toate acestea, în motivare, instanţa s-a referit cu precădere la constatarea încetării efectelor contractului ca urmare a denunţării unilaterale, existând astfel vădite motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

În ceea ce priveşte excepţia invocată de pârâtă privitor la neexecutarea contractului de către reclamantă, s-a arătat că instanţa a ignorat apărările formulate în acest sens.

Nu în ultimul rând, recurenta a invocat neanalizarea criticilor formulate în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor aferente cererii reconvenţionale, arătând că instanţa de apel a constatat numai lipsa culpei reclamantei, în termeni generali, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii şi sub acest aspect.

În susţinerea motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esenţă, încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.073, art. 969 si art. 1.429 C. civ. de la 1864.

S-a susţinut că în mod greşit nu a fost reţinută clauza privind preţul chiriei, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x din 15.11.2012, prin care chiria a fost redusă la 1.000 euro/luna pentru perioada 15.11.2012-31.10.2014, începând cu data de 01.11.2017, preţul chiriei urmând să fie stabilit de comun acord de către părţi.

În continuare, s-a învederat că reclamanta nu a procedat la emiterea facturilor în acord cu dispoziţiile art. V pct. 1 alin. (2) din contract, potrivit cărora facturile urmau a fi emise lunar şi comunicate pârâtei, în raport de data comunicării fiind stabilită scadenţa. Or, reclamanta a emis o factură aferentă mai multor luni, fără a se ţine cont de cursul valutar pentru fiecare lună în parte, ceea ce atrage, în opinia recurentei, lipsa caracterului cert al creanţei.

Fiind ignorat cursul de schimb Eur/RON aplicabil în decursul fiecărei luni în care se putea emite factura, a rezultat o diferenţă în plus solicitată de către reclamantă de aproximativ 3.224,27 RON, pentru un interval de 19 luni, fiind încălcate astfel prevederile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., întrucât era necesară părerea unui expert contabil.

A mai arătat recurenta că, potrivit dispoziţiilor art. 1.429 alin. (3) C. civ. de la 1864, "locatarul trebuie să platească preţul locaţiunii la termenele statornicite", însă instanţa de apel, printr-o aplicare greşită a normei de drept, nu a avut în vedere faptul că reclamanta, pe perioada litigiului din dosarul nr. x/2015, nu a mai considerat contractul ca fiind în vigoare, renunţând la a mai emite facturi în baza acestuia. Aşadar, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale la cazul dat.

S-a mai invocat şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor actului adiţional nr. x, potrivit cărora doar "nerespectarea de către una dintre parti a contractului in întregime, va da naştere la rezilierea contractului" or, din moment ce pârâtei nu i s-a imputat nerespectarea contractului în integralitatea sa, soluţia de dispunere a rezilierii este greşită.

Contrar susţinerilor reclamantei în sensul că pârâta a încălcat obligaţia de a pune imobilul la dispoziţia Forumului Democrat al Germanilor din Romania, în realitate, reclamanta este partea care nu a respectat dispoziţiile art. 8 din contract, precum şi cele agreate în scris, ulterior, conform actelor nr. 348/28.08.2013 şi 403/34.09.2013.

În anul 2015 reclamanta a comunicat notificarea de reziliere, optând să se raporteze la contractul dintre părţi, pe întreg parcursul litigiului din dosarul nr. x/2015, ca fiind reziliat.

Obligaţiile de cazare în favoarea F.D.G.R., pretins încălcate de către pârâtă, rezultau din contract or, din punctul de vedere al reclamantei, acesta era deja încetat ca urmare a rezilierii.

S-a arătat astfel că instanţa de apel nu putea reţine drept "încălcare gravă şi nejustificată" împrejurarea că, începând cu luna martie 2015, pârâta nu ar fi respectat dreptul la cazare al F.D.G.R. sau al C.F.C.L.G., având în vedere că însăşi reclamanta a emis decizia de reziliere nr. 163/26.03.2015, contractul fiind considerat încetat din acel moment pentru viitor.

Prin urmare, printr-o interpretare greşită a legii, s-a ajuns la concluzia eronată că, ulterior notificării de reziliere, în timp ce reclamanta nu trebuia să emită facturi pentru chirie, pârâta era în continuare ţinută să respecte obligaţiile din contract.

În finalul cererii de recurs, recurenta a criticat hotararea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum nejustificat de mare, hotărârea pronunţată fiind nelegală, din punctul său de vedere, inclusiv sub acest aspect.

La data de 16 ianuarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Parohia Evanghelică C.A. Mediaş, prin care au fost invocate excepţia insuficientei timbrări şi excepţia tardivităţii recursului.

De asemenea, intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuieilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor existente la dosarul de recurs.

La data de 21 februarie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L.

La data de 31 martie 2023 au fost înregistrate notele scrise formulate de intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaş.

Prin rezoluţia din 2 martie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La data de 21 aprilie 2023 au fost înregistrate notele scrise formulate de recurenta A. S.R.L.

Prin încheierea din 16 mai 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenta A. S.R.L.

La data de 7 iunie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaş.

La data de 13 iulie 2023 recurenta A. S.R.L. a înaintat dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 3.992 RON.

Prin rezoluţia din data de 27 iunie 2023 a fost stabilit termen pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului, în complet de filtru, la 19 septembrie 2023.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, reţine următoarele considerente:

Cu privire la excepţia netimbrării recursului, invocată de intimată, prin întâmpinare, se reţine că, până la termenul stabilit pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului, în complet de filtru, pârâta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru la valoarea pretenţiilor contestate, respectiv a sumei de 6.875 RON şi a sumei de 3.992 RON, conform dovezilor aflate la filele nr. x şi 241din dosarul de recurs.

Prin urmare, excepţia netimbrării este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă.

Va fi respinsă, totodată, şi excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, recursul fiind introdus cu respectarea termenului procedural de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat de la data când pârâta a luat la cunosţinţă conţinutul deciziei recurate.

Astfel, data comunicării în mod valabil a deciziei instanţei de apel este data recomunicării, prin mijloace electronice, a hotărârii, respectiv 7 septembrie 2022, potrivit dovezii aflate la dosarul de apel, având în vedere că procedura de comunicare realizată anterior, la 28.07.2022, a fost viciată, hotărârea fiind restituită la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată din oficiu, se constată următoarele.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, pârâta şi-a întemeiat calea de atac pe ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Invocarea în mod valabil a motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că pârâta a invocat formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Deşi, subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă nemotivarea hotărârii din perspectiva tuturor celor trei ipoteze vizate de lege, în realitate, nu sunt relevate critici de nelegalitate.

Astfel, sub aparenţa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică situaţia de fapt reţinută prin raportare la probele administrate şi modul în care acestea din urmă au fost apreciate de instanţa de apel.

Neemiterea facturilor ulterior rezilierii contractului, relevanţa asupra prezentei cauze a soluţiei de respingere a acţiunii reclamantei în dosarul nr. x/2015 având ca obiect evacuare, modul de comunicare a facturilor emise de reclamantă, pretinsa necomunicare a unora dintre aceste facturi sau emiterea în mod greşit a facturilor din perspectiva valorii chiriei facturate sunt împrejurări ce vizează situaţia de fapt şi probatoriul din dosar.

Se impune însă observaţia că, în recurs, cale extraordinară de atac, în care se analizează exclusiv legalitatea deciziei atacate, instanţa supremă nu poate reaprecia situaţia de fapt dedusă judecăţii sau probele administrate de părţi, spre a concluziona în alt sens decât instanţa de apel, care a rejudecat în fond litigiul.

De asemenea, teza existenţei unor motive contradictorii în ceea ce priveşte soluţia de constatare a rezilierii contractului nu poate fi analizată câtă vreme susţinerile în acest sens au un pronunţat caracter de fapt şi sunt lipsite de acoperire argumentativă.

Nu în cele din urmă, se reţine că pârâta, evocând situaţia de fapt şi probele din dosar, îşi exprimă dezacordul faţă de modul în care instanţa de apel a analizat susţinerile şi apărările părţilor, din perspectiva soluţiei de admitere a acţiunii reclamantei şi de respingere a cererii reconvenţionale formulate de pârâtă.

Or, temeinicia acestor soluţii nu poate fi analizată în recurs.

Împrejurarea că pârâta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat concluziile instanţei de apel nu poate conduce însă la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, susţinerile părţii în dezvoltarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici care vizează temeinicia hotărârii recurate, iar nu legalitatea acesteia.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1073, art. 969 si art. 1.429 C. civ. de la 1864.

Se impune a fi arătat că, deşi critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva încălcării dreptului material, indicând totodată textele de lege pretins încălcate, pârâta nu relevă modul concret în care instanţa de apel, prin raţionamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt normele legale evocate.

Dimpotrivă, prevalându-se de o pretinsă încălcare a dispoziţiilor de drept substanţial, autoarea recursului îşi limitează susţinerile strict la aspecte de fapt care ar fi fost omise în analiza instanţei de apel, astfel cum sunt: preţul chiriei agreat de părţi prin actul adiţional nr. x din 15.11.2012, neemiterea facturilor în acord cu dispoziţiile art. V pct. 1 alin. (2) din contract, ignorarea de către reclamantă a cursului de schimb Eur/RON aplicabil, cu consecinţa facturării în mod suplimentar a sumei de 3.224,27 RON. În opinia pârâtei, se impunea consultarea specialistului contabil, învederându-se şi încălcarea prevederilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, urmare a devoluării fondului, prin raportare la probatoriul administrat, se impune întocmai în recurs, instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac fiind ţinută de aceasta.

Ca o consecinţă, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea probelor din dosar, respectiv a contractului dintre părţi şi a actelor adiţionale, a facturilor şi a dovezilor de comunicare a acestora, spre a reţine o altă situaţie de fapt decât cea stabilită anterior, în etapele devolutive ale litigiului.

Tot astfel, modul de apreciere a probelor administrate sau oportunitatea administrării unor probe noi nu pot face obiectul analizei în recurs.

De asemenea, pârâta invocă încălcarea de reclamantă a prevederilor actului adiţional nr. x şi a clauzei art. 8 din contract, criticând, totodată, modul de aplicare a acestor dispoziţii convenţionale.

Or, modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor contractuale la situaţia de fapt reţinută în concret nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, respectiv a legii.

Înalta Curte reţine că întreaga construcţie a recursului, întemeiată pe aspecte vizând fondul pricinii, prin care recurenta tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extarordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de pârâtă este de a se obţine o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformităţii acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, aşa încât recurenta avea obligaţia să se raporteze la considerentele instanţele de apel, să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei.

Simpla reiterare a susţinerilor din etapele procesuale anterioare, dublată de expunarea propriei viziuni asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a considera motivată calea extraordinară de atac.

Se mai reţine că, în cele din urmă, pârâta critică decizia instanţei de apel din perspectiva cuantumului nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată.

Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate ţine de aprecierea instanţelor de fond, astfel încât critica vizează temeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

În acest sens s-a exprimat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, având în vedere că memoriul de recurs nu conţine critici apte să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul.

Totodată, se constată că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În raport cu soluţia de anulare a recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă Parohia Evanghelică C.A. Mediaş, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului.

Anulează recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/2022 din 7 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata Parohia Evanghelică C.A. Mediaş a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.935,02 RON.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.