Appeal annulled for inadmissible grounds; consultancy award of RON 148,800 plus interest upheld.

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 06.12.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 248.800 RON, cu titlu de preţ parţial al contractului de prestări servicii încheiat între părţi, a sumei de 66.666,47 RON, cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal, calculată de la 09.03.2015 până la data de 04.12.2017, precum şi în continuare, până la plata efectivă a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea întâmpinării, pârâta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 15.05.2018, prima instanţă a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a celor două societăţi, iar prin încheierea de la 06.11.2018, a notat că extrasul de cont nr. 338/04.03.2015 reprezintă un început de dovadă scrisă, în condiţiile art. 310 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 75/08.04.2021, Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 148.800 RON, reprezentând debit, conform facturii nr. x/03.12.2014 şi a dobânzii legale aferente, începând cu 09.03.2015 până la achitarea integrală; a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.379 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 15.05.2018 şi 06.11.2018 şi a sentinţei civile nr. 75/08.04.2021, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, prin decizia civilă nr. 597/02.11.2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare şi a considerentelor hotărârii recurate, autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Astfel, a afirmat că instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi nu asupra celor solicitate, întrucât a fost dedusă judecăţii o acţiune în răspundere contractuală, întemeiată pe contractul nr. x/26.03.2012, iar curtea de apel, deşi nu a recunoscut încheierea acestuia, a reţinut existenţa unor raporturi contractuale între părţi în baza cărora intimata-reclamantă a prestat servicii de consultanţă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că procesul a fost soluţionat cu încălcarea principiului disponibilităţii, iar potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sintagma "lucru cerut" sunt indicate cererile care au fixat cadrul procesual, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul dedus judecăţii.

De asemenea, a susţinut că motiv străin de natura cauzei este şi cel potrivit căruia intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei certificatele constatatoare care atestă îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare a acesteia, însă această situaţie nu rezultă din certificatul constatator depus în faţa primei instanţe.

A mai arătat autoarea căii de atac că, în mod nelegal, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât termenul de 3 ani era împlinit la 04.12.2017 şi că instanţa de apel nu a statuat asupra momentului de început al acestuia, care, în opinia sa, era a 61-a zi calculată după data încetării prestării serviciilor.

Din această perspectivă, a apreciat că hotărârile instanţelor de fond au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.523 C. civ., având în vedere că factura fiscală nu avea aptitudinea de a suspenda termenul de prescripţie, iar potrivit art. 3 alin. (3), coroborat cu art. 5 din Legea nr. 72/2013, în lipsa unui contract, termenul de 60 de zile începea să curgă din momentul indicat mai sus, când obligaţia de plată a preţului serviciilor devenea exigibilă.

De asemenea, a afirmat că proba prestării serviciilor incumba intimatei-reclamante, având în vedere că a fost cea care a făcut o asemenea afirmaţie şi că proba neexecutării lor reprezintă un fapt negativ pentru recurenta-pârâtă, ce nu poate fi probat.

În argumentarea criticii referitoare la termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, autoarea căii de atac a mai arătat că instanţele de fond au interpretat greşit prevederile art. 2.537 C. civ., în măsura în care nu a emis sau însuşit extrasul de cont.

În continuare, a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a aplicat prevederile art. 1.350 C. civ., coroborat cu art. 1.166 şi urm. C. civ., întrucât între părţile litigante nu s-au desfăşurat relaţii specifice profesioniştilor şi nu a fost încheiat niciun contract, intimata-reclamantă furnizând servicii în numele şi pentru C. S.A. şi S.C. D. S.R.L. în cursul demersurilor efectuate de acestea pentru a participa, în asociere cu recurenta-pârâtă, la o procedură de licitaţie publică.

Sub acest aspect, a afirmat că între părţi nu s-a semnat vreun contract de consultanţă şi management şi că, raportat la art. 1.166 C. civ., între ele nu a existat niciun acord de voinţă, în sensul prevăzut de art. 1.182 alin. (1) C. civ., cu privire la contractarea serviciilor în litigiu.

Din această perspectivă, a apreciat că sunt contradictorii statuările instanţei de apel în sensul că "intimata a prestat în beneficiul apelantei o serie de servicii având legătură cu proiectul din prezenta cauză", "probează implicarea societăţii intimate în derularea proiectului", "prin prestarea unor servicii în favoarea tuturor părţilor implicate în acest demers" şi "intimata a acţionat în interesul apelantei, iar nicidecum în calitate de reprezentant exclusiv al cocontractanţilor".

Totodată, a susţinut că, în apel, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., întrucât proba testimonială şi corespondenţa dintre părţi nu au relevat prestarea unor servicii de consultanţă proprie activităţilor realizate de autoarea căii de atac în cadrul proiectului "Extindere reţele de distribuţie a apei, canalizare şi staţie de epurare în Feldru".

A mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică susţinerilor sale referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu era autorizată să desfăşoare activităţi de consultanţă şi management şi nu a făcut aplicarea prevederilor art. 207 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar, în mod nelegal, a făcut aplicarea prevederilor Ordinului nr. 3.512/2008, emis de Ministrul Economiei şi Finanţelor, în măsura în care extrasul de cont nu a fost confirmat de conducătorul compartimentului financiar-contabil al societăţii, astfel cum rezultă din depoziţia acestuia de martor, prin care a tăgăduit atât semnătura, cât şi menţiunile olografe de pe extras.

În continuare, a arătat că şi norma de drept material privind caracterul cert al sumei acordate a fost încălcată, deoarece serviciile pretinse la plată nu au fost prestate în favoarea sa, iar înregistrarea facturii în evidenţele sale contabile nu este de natură să înlăture obligaţia de plată a acestora din sarcina beneficiarului lor real.

De asemenea, a apreciat că statuarea instanţei de apel, în sensul că extrasul de cont reprezintă un început de dovadă scrisă, încalcă prevederile art. 310 C. proc. civ., în condiţiile în care acest înscris nu a fost semnat de reprezentantul compartimentului său financiar-contabil, iar scrierea nu face credibil faptul pretins.

În final, recurenta-pârâtă a prezentat situaţia de fapt prin raportare la probele administrate în cauză, în ceea ce priveşte relaţiile de colaborare pe care le-a derulat cu C. S.A. şi S.C. D. S.R.L., modalitatea în care au fost contractate şi furnizate serviciile în litigiu şi beneficiarul lor real.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 03.05.2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizei, a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a exprimat punctul de vedere.

La termenul de astăzi, a fost introdus în cauză şi cesionarul creanţei ce face obiect al disputei, în considerarea argumentelor prezentate în practica.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerinţa legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speţă, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de casare, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de prim control judiciar a reţinut, în considerentele hotărârii atacate, motive străine de natura cauzei, deoarece s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut. În concret, a arătat că motivele străine rezultă din faptul că instanţa de apel, deşi a statuat că nu s-a încheiat un contract între părţi, a admis existenţa unei relaţii contractuale între acestea, precum şi din împrejurarea că reclamanta a promovat o acţiune în răspunderea contractuală, întemeiată strict pe contractul nr. x/26.03.2012, iar instanţa a admis cererea în lipsa valabilităţii acestui contract; de asemenea, a arătat că este străină de natura cauzei şi statuarea că intimata-reclamantă a depus la dosar un certificat constatator privind îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare, deşi din înscrisul respectiv nu rezultă respectarea cerinţelor legale de autorizare pentru perioada pretinsei prestări a serviciilor.

Ipoteza legală a existenţei numai a unor motive străine de natura cauzei presupune ca decizia atacată să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina, ca instanţa să fi lăsat necercetate criticile formulate de părţi şi să-şi întemeieze hotărârea pe argumente străine; însă, neînsuşirea de către instanţa de prim control judiciar a argumentelor invocate în susţinerea apelului nu echivalează cu reţinerea unor motive străine naturii pricinii, în condiţiile în care instanţa a expus în mod clar raţionamentul logico-judiciar care a determinat decizia pronunţată în cauză.

Din examinarea memoriului de recurs, rezultă că aceasta este situaţia în cauză, iar considerentele deciziei atacate, criticate de recurenta-pârâtă, nu sunt străine de natura pricinii; dimpotrivă, toate chestiunile relevate în motivare privesc raporturile juridice deduse judecăţii şi reprezintă argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, deşi autoarea căii de atac a indicat pretinsele texte de lege încălcate de instanţa de prim control judiciar, analiza cererii de recurs relevă, însă, că nu au fost dezvoltate critici ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în motivarea pretinsei încălcări de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu a indicat modalitatea în care instanţa de control devolutiv le-a aplicat greşit, ci s-a raportat la probele cauzei prin prisma cărora a apreciat că nu s-a dovedit furnizarea serviciilor aferente sumei acordate.

De asemenea, reclamând interpretarea greşită a art. 207 C. civ. şi art. 310 C. proc. civ., autoarea căii de atac şi-a argumentat susţinerile prin raportare la elementele probatorii ale cauzei, respectiv la certificatul constatator privind îndeplinirea condiţiilor legale de funcţionare de către intimata-reclamantă, la extrasul de cont nr. 338/2015 emis de aceasta şi la modul în care instanţa de prim control judiciar a statuat asupra lor. Toate aceste aspecte constituie critici de netemeinicie, întrucât tind la o reevaluare a probatoriului din cauză; de aceea, ele scapă cenzurii instanţei de recurs, al cărei control de legalitate este limitat, de art. 488 C. proc. civ., la motivele de nelegalitate, recursul fiind o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurenta-pârâtă hotărârii instanţei anterioare se încadrează în cazurile de casare limitativ prevăzute de lege.

Nici aspectele factuale prezentate de autoarea căii de atac nu pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă procesuală, întrucât excedează sfera motivelor ce pot fi supuse examinării instanţei de recurs, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a reiterat motivele evocate prin cererea de apel, cele două memorii fiind aproximativ identice, fără să fie expuse critici reale de nelegalitate la adresa deciziei instanţei de prim control judiciar.

Astfel, autoarea căii de atac a reluat analiza relaţiei contractuale dintre părţi, a lipsei autorizaţiei legale pentru activitatea pretins prestată de intimata-reclamantă, a extrasului de cont nr. 338/2015, a facturii nr. x/2014, a corespondenţei, prin poşta electronică, dintre părţile litigiului, aspecte criticate, identic, şi în faţa instanţei de apel şi examinate de aceasta.

Înalta Curte subliniază că toate aceste chestiuni reprezintă elemente de fapt sau vizează probele administrate în cauză şi au fost deja analizate de instanţele de fond, iar instanţa de apel a răspuns motivelor reluate mai apoi în memoriul de recurs; practic, prin reformularea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă urmăreşte să obţină o nouă verificare factuală a susţinerilor sale şi o reapreciere a materialului probator, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Faţă de susţinerile privind încălcarea principiului disponibilităţii, a prevederilor art. 1.166 şi urm., art. 2.523, art. 2.537 şi art. 1.350 C. civ., ale Ordinului nr. 3.512/2008 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Înalta Curte reţine că acestea sunt invocate pentru prima oară în recurs, aşa încât nu pot fi primite, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speţă, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanţa de prim control judiciar a confirmat sentinţa apelată. Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanţe contravin normelor legale sus-indicate, recurenta-pârâtă, în calitate de titulară şi a căii de atac devolutive, avea obligaţia să le invoce prin memoriul de apel.

Aşa fiind, criticile din cuprinsul memoriului de recurs, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare cerinţelor procedurale a recursului.

Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce analiza motivelor de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecinţă, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Va respinge însă şi cererea intimatei-reclamante, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că nu s-au depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 597/02.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.