Judicial reduction of contractual late-payment penalties under Civil Code 1864 Article 1070 and the scope of appeal regarding new defenses and res judicata limits

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.891.200 RON şi la plata penalităţilor în valoare de 0,4%/zi de întârziere din suma de 500.000 RON, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la momentul plăţii integrale a debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa nr. 8 din 3 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente perioadei 28.08.2012 - 02.02.2013, invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a respins acţiunea în ceea ce priveşte perioada 28.08.2012 - 02.02.2013, ca prescrisă; s-a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A.; pârâta a fost obligată la plata penalităţilor în cuantum de 0,4%/zi de întârziere, calculate la suma de 500.000 RON, conform contractului din 28 decembrie 2009, începând cu 3 februarie 2013 până la 29 martie 2016, data achitării debitului; s-a luat act de faptul că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a formulat apel, solicitând, în principal, admiterea acestuia şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru întreaga sumă solicitată. În subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamanta CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. împotriva sentinţei nr. 8 din 3 februarie 2022 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..; s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea precizată; pârâta a fost obligată la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere reduse; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

La data de 15 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

A arătat că recursul vizează doar soluţia de admitere a apelului, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă a menţionat că nu înţelege să conteste soluţia de respingere a apelului - analiza prescripţiei şi a incidenţei Legii nr. 313/1879.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

1. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (principiul disponibilităţii), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. (limitele învestirii), art. 478 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv ale judecăţii în apel).

Autoarea căii de atac a solicitat să se constate că dispoziţiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 au fost invocate pentru prima dată direct prin calea de atac a apelului.

Niciodată în cursul judecăţii în fond apelanta-pârâtă CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. nu a formulat o astfel de apărare, ci a negat dintotdeauna în toate litigiile dreptul reclamantei de a încasa preţul contractului şi, implicit, dreptul de a percepe penalităţi.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., formularea direct prin cererea de apel a unei astfel de cereri echivalează cu o pretenţie nouă dedusă judecăţii.

Instanţa de apel a calificat, în mod greşit, această cerere ca fiind o solicitare ce vizează pretenţia reclamantei, o apărare formulată conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Câtă vreme această solicitare reprezintă un petit distinct din motivele de apel sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. care interzic formularea de pretenţii noi în apel.

Mai mult decât atât, prin hotărârea instanţei de fond, nu s-a acordat suma de 2.302.000 RON. În fapt, nu a fost stabilită nicio sumă concretă, ci s-a indicat mecanismul de calcul: 0,4% pe zi de întârziere calculate la suma de 500.000 RON, conform contractului din 28 decembrie 2009, începând cu 3 februarie 2013 până la 29 martie 2016, data achitării debitului.

Or, instanţa de apel a stabilit penalităţile datorate, deşi părţile nu au formulat o astfel de solicitare în apel şi a concluzionat că s-ar datora 2.302.000 RON, calcul care este, totodată, eronat întrucât:

- cuantumul unei zile de întârziere este de 2.000 RON - 0,4% din 500.000 RON;

- numărul zilelor de întârziere este unul determinat - 03.02.2013 -29.03.2016 = 1150 zile, rezultând o sumă datorată de 2.300.000 RON;

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură menţionate anterior, în sensul că:

- s-a pronunţat în afara limitelor învestirii;

- s-a pronunţat asupra unor pretenţii noi formulate direct în apel;

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu sunt indicate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale.

Astfel, s-a arătat că aspectele invocate de societatea reclamantă prin întâmpinare cu referire la efectul pozitiv al puterii lucrului judecat nici nu au fost analizate de către instanţa de apel.

Instanţa nu a analizat culpa pârâtei CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. în neexecutarea contractului şi nici faptul că aceasta este singura responsabilă de faptul că penalităţile au curs pentru o durată de 1150 zile.

3. S-a încălcat autoritatea de lucru judecat care derivă din dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2018 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Începând cu pagina 8, paragraful 12 din decizia recurată instanţa a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864 prin raportare la penalităţile acordate în cadrul dosarului nr. x/2013

Instanţa de apel a apreciat însă că penalităţile solicitate sunt excesive prin prisma faptului că au fost deja acordate penalităţi de întârziere prin sentinţa nr. 3798/2015 din 20 martie 2015, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost rectificată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 10 aprilie 2015 în sumă de 1.400.000 RON, reprezentând de trei ori valoarea restantă, respectiv cu aproximativ 200.000 RON mai mult decât valoarea totală a întregului contract.

Or, în cadrul dosarului nr. x/2013 s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că penalităţile datorate sunt de 140.000 RON, iar nu de 1.400.000 RON.

Sentinţa la care face trimitere instanţa de fond a fost modificată de Tribunalul Dolj, iar prin decizia nr. 520R a Curţii de Apel Timişoara a fost respins recursul recurentei-reclamante din prezenta cauză, suma finală datorată cu titlu de penalităţi fiind 140.000 RON.

Pe cale de consecinţă, raţionamentul instanţei de apel încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din această hotărâre.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a apreciat că din preţul total de 1.237.768.61 RON, cumpărătorul S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a achitat la termen 737.768 RON, adică aproximativ 60% din valoarea totală a contractului, suma restantă fiind de 500.000 RON.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a învederat că intimata-pârâtă S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. nu a achitat la termen suma de 737.768 RON, ci suma de 637.768 RON.

Debitul restant datorat de pârâta S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2018 a fost de 600.000 RON.

Penalităţile acordate în dosarul nr. x/2013 au fost de 140.000 RON, deci sub 12% din valoarea contractului.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea pronunţată încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din aceste dosare, întrucât stabileşte alte sume decât cele care au fost acordate de către instanţele de judecată.

Acest raţionament viciat al instanţei de fond stă la baza analizei caracterului excesiv al penalităţilor solicitate de reclamantă în prezenta cauză.

În cadrul dosarului nr. x/2011, soluţionat definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în analiza convenţiilor încheiate între părţi (inclusiv a contractului comercial) Înalta Curte a stabilit, cu putere de lucru judecat, că:

"cele trei convenţii, respectiv contractul de asociere în participaţiune (...) au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, în cauză nefiind dovedită existenţa unei cauze ilicită şi nici a fraudei la lege".

De asemenea, Înalta Curte a concluzionat la pagina 10 din hotărârea anterior menţionată:

"În speţă, nu se poate reţine nicio culpă a intimatei-pârâte (adică a S.C. A. S.R.L.), care să conducă la sancţionarea desfiinţării actelor juridice încheiate".

Din această perspectivă, nu se poate pune la îndoială legalitatea clauzei penale inserate de părţi în cuprinsul contractului comercial.

Prin decizia civilă nr. 520R din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit cu putere de lucru judecat culpa societăţii S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. pentru neplata diferenţei de preţ:

"În fine, în ceea ce priveşte critica prin care se susţine de către pârâtă greşita acordare a penalităţilor de întârziere, atâta timp cât vânzătoarea nu şi-a îndeplinit în întregime obligaţiile contractuale şi legale, Curtea constată că şi aceasta este nefondată, în condiţiile în care, respingându-se excepţia de neexecutare a contractului - invocată în apărare, pârâta apare ca fiind în culpă contractuală pentru neplata diferenţei de preţ.

Or, în atare situaţie, în raportul juridic dintre părţi se activează clauza de răspundere instituită la art. 6.2. din contract, prin care s-au prevăzut în sarcina pârâtei penalităţi în cuantum de 0,4% pe zi de întârziere, în măsura în care nu respectă obligaţia de plată a tranşelor de preţ la scadenţă".

În aceste condiţii, Curtea de Apel Craiova nu mai putea să intervină asupra clauzei penale şi să reducă penalităţile datorate, întrucât acestea au fost cauzate exclusiv de S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A.

4. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de judecată a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 şi a stabilit cuantumul penalităţilor datorate la suma de 500.000 RON.

Potrivit textului de lege invocat, "penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte".

Or, apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a manifestat o rea-credinţă în executarea obligaţiilor contractate.

Autoarea căii extraordinare de atac consideră că, în analiza condiţiilor prevăzute de art. 1070 din C. civ. de la 1864, instanţa de judecată nu a avut în vedere următoarele aspecte:

Contractul comercial a fost încheiat de părţi la data de 28 decembrie 2009, iar din preţul total pârâta S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a achitat doar primele două tranşe - 535.000 RON (cu TVA inclus) şi 102.768,61 RON (cu TVA inclus).

Suma de 500.000 RON ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 (acţiune introdusă la data de 27 august 2012) nu a fost achitată de bună-voie de către apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A., ci a fost recuperată prin măsuri de executare silită abia la data de 29 martie 2016.

Or, nu se poate vorbi despre o executare în parte a obligaţiei, câtă vreme plata tranşei de 500.000 RON s-a datorat exclusiv măsurilor de executare silită iniţiate de recurenta-reclamantă din prezenta cauză.

Măsurile de executare silită s-au realizat în baza hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013.

Termenul limită pentru plata celor 3 tranşe care au format obiectul dosarului nr. x/2013 a fost luna mai 2010, luna octombrie 2010 şi luna octombrie 2010.

Ultima tranşă din preţ în cuantum de 100.000 RON nu a fost achitată de apelantă şi nici nu a fost recuperată, chiar dacă dosarul nr. x/2018 s-a soluţionat definitiv.

Din această perspectivă, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să răsplătească reaua-credinţă a apelantei-pârâte S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A., care, deşi nu şi-a achitat nici după 12 ani preţul contractului, a beneficiat de o reducere a penalităţilor de întârziere.

Potrivit art. 1087 din C. civ. de la 1864, "când convenţia cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părţi o sumă nici mai mare nici mai mică".

În speţă, părţile au prevăzut în mod expres modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere şi cuantumul acestora, părţile având şi calitatea de profesionişti.

În analiza oportunităţii şi a caracterului excesiv, instanţa de judecată a avut în vedere doar cuantumul penalităţilor, fără a ţine cont şi de următoarele aspecte:

- suma de 500.000 RON a fost recuperată prin măsuri de executare silită la data de 29 martie 2016, după 6 ani de la data limită;

- ultima tranşă din preţ nu a fost recuperată, iar reclamanta a trebuit să promoveze acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018;

- societatea reclamantă a intrat în procedura de insolvenţă, ca urmare a faptului că pârâta S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. nu şi-a achitat la timp ratele scadente;

Totodată, nu trebuie să fie avute în vedere doar sumele datorate per se, ci şi faptul că acestea erau datorate reclamantei într-o perioadă de activitate economică în care puteau genera la rândul lor investiţii şi profit.

Penalităţile solicitate în prezenta cauză vizează perioada cuprinsă între 27 august 2012 şi 29 martie 2016, acestea fiind solicitate până la data plăţii.

Instanţa de judecată nu a avut în vedere perioada pentru care s-au solicitat penalităţile de întârziere, ci s-a raportat exclusiv şi în mod eronat la suma de 1.400.000 RON, sumă care nu a fost acordată în litigiul anterior.

Or, reducând penalităţile datorate la suma de 500.000 RON, instanţa a validat reaua-credinţă a pârâtei S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. şi, implicit, a redus perioada pentru care sunt datorate penalităţile.

Raportând suma de 500.000 RON acordată de instanţă cu titlu de penalităţi reduse la cele 1.150 de zile de întârziere (pe care instanţa de judecată nu le-a avut în vedere în analiza caracterului excesiv) rezultă o penalitate în cuantum de aproximativ 435 RON pentru fiecare zi de întârziere, adică doar 0,087% pe zi de întârziere.

Procedând în acest mod, instanţa de judecată a intervenit practic în contractul încheiat de părţi şi a modificat clauza ce vizează penalităţile de întârziere, astfel încât au fost lipsite de efecte dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864 referitoare la forţa obligatorie a contractului.

Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Codul comercial, în vigoare la momentul încheierii contractului, "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile".

S-a mai arătat că nu s-a contestat niciodată art. 6.2 din contractul comercial care stabileşte mecanismul penalităţilor de întârziere, instanţele nefiind învestite cu o asemenea solicitare.

Apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. este singura care a contribuit la mărirea cuantumului penalităţilor de întârziere prin faptul că nu a achitat preţul la termenele convenite de părţi.

Aşadar, cele 1.150 de zile întârziere care s-au finalizat cu executarea silită a obligaţiei de plată s-au scurs din cauza culpei exclusive a societăţii pârâte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 22 august 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., cu menţiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 4 mai 2023 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prezentul recurs vizează doar soluţia de admitere a apelului, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864.

O primă critică supusă analizei instanţei de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (principiul disponibilităţii), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. (limitele învestirii) şi art. 478 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv ale judecăţii în apel), recurenta-reclamantă susţinând că prevederile art. 1070 din C. civ. de la 1864 constituie "o pretenţie nouă dedusă judecăţii" direct în calea de atac a apelului.

Înalta Curte reţine că apelul este o cale de atac devolutivă prin care se reia, în limitele criticilor formulate de partea care promovează respectiva cale de atac, judecata cu privire la situaţia de fapt şi calificarea juridică pe care aceasta o primeşte, în vederea soluţionării pretenţiilor concrete ce reprezintă obiect al învestirii instanţei.

Potrivit art. 477 din C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Conform dispoziţiilor art. 479 din acelaşi cod, în limitele cererii de apel, instanţa de control judiciar devolutiv va verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu.

Prin urmare, caracterul devolutiv al căii de atac permite reanalizarea tuturor probelor, apărărilor şi argumentelor subsumate acesteia, chiar şi în cazul în care prima instanţă a omis o asemenea analiză, neimpunându-se ca, în baza principiului dublului grad de jurisdicţie, să se dispună trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în faţa primei instanţe.

Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, prevede că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 478 alin. (3) din acelaşi cod, ce stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Conceptul de "cerere nouă" se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel, pretenţie ce nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.

În speţă, se constată că art. 1070 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executata în parte", a fost invocat de apelanta-pârâtă în motivarea cererii de apel, fiind criticată soluţia instanţei de fond pentru lipsa motivării sub aspectul admiterii penalităţilor, a cuantumului şi modului de calcul al acestora.

Aşadar, invocarea textului de lege anterior evocat nu a reprezentat altceva decât un aspect al motivării cererii de apel, titulara căii ordinare de atac înţelegând să critice hotărârea tribunalului din perspectiva faptului că această instanţă a omis să analizeze modul de calcul al penalităţilor.

Apelanta nu a dedus judecăţii o pretenţie nouă, ci a formulat o apărare în condiţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)", astfel cum a reţinut instanţa de prim control judiciar.

În plus, se cuvine a fi menţionat faptul că dispoziţia legală cuprinsă în C. civ. de la 1864, la art. 1070, conferă posibilitatea instanţei să se pronunţe în orice fază a procesului, din oficiu, cu privire la cuantumul clauzei penale, dacă aceasta are sau nu un caracter excesiv în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat regulile de procedură menţionate în cuprinsul cererii de recurs, câtă vreme nu s-a pronunţat în afara limitelor învestirii şi nici asupra unor pretenţii noi formulate direct în apel. Dezlegările instanţei de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi validată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte şi la susţinerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia de admitere a apelului declarat de pârâta CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A., răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, întrucât obligaţia instanţelor de a motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părţi. Este suficient, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat efectiv chestiunile esenţiale care i-au fost prezentate.

Din hotărâre transpare raţionamentul logico-juridic propriu al judecătorului, astfel că niciuna din ipotezele de nemotivare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară şi accesibilă a instanţei de apel răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

În realitate, autoarea căii de atac impută instanţei de apel o motivare insuficientă din punctul de vedere al situaţiei de fapt statuate, susţinând că nu a fost analizată culpa pârâtei CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. în neexecutarea contractului şi nici faptul că aceasta este singura responsabilă de faptul că penalităţile au curs pentru o durată de 1150 zile. Aceste elemente nu se circumscriu însă motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanţa de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părţii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea pronunţată încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din dosarul nr. x/2013 şi dosarul nr. x/2018, întrucât stabileşte alte sume decât cele care au fost acordate de către instanţele de judecată.

În prealabil, Înalta Curte notează că aceste critici nu se încadrează în motivul de recurs indicat de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aceasta, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sancţionează doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluţiilor pe care instanţa de recurs le poate pronunţa, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) din acelaşi cod prevede că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În cauză, recurenta-reclamantă s-a prevalat de constatările Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, reţinute prin decizia nr. 636/2019 din 2 decembrie 2019 (dosar nr. x/2013), în soluţionarea apelului promovat de apelanta S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 10 aprilie 2015, pronunţate de Judecătoria Craiova, secţia civilă (dosarul nr. x/2013), statuându-se, cu putere de lucru judecat, că penalităţile datorate sunt de 140.000 RON, iar nu de 1.400.000 RON.

Din verificările instanţei a rezultat că, la originea dosarului nr. x/2013 (înregistrat iniţial sub nr. x/2012 pe rolul Tribunalului Dolj) se află cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar AMT SERVICII INSOLVENŢĂ S.P.R.L., privind obligarea pârâtei S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de diferenţă de preţ, precum şi la plata penalităţilor contractuale de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere, aferente debitului principal, calculate de la data scadenţei fiecărei tranşe în parte şi până la data introducerii acţiunii, respectiv 27 august 2012.

Obiectul dosarului nr. x/2016 îl reprezintă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., ce vizează obligarea pârâtei S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. la plata sumei de 2.891.200 RON, reprezentând clauza penală, precum şi la plata penalităţilor în valoare de 0,4%/zi de întârziere din suma de 500.000 RON, calculate de la data introducerii acţiunii (03.02.2016) şi până la momentul plăţii integrale a debitului.

Prin decizia la care a făcut referire recurenta-reclamantă, nu au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţile prezentului proces, fără posibilitatea de a se statua diferit, ci a fost tranşat definitiv un alt litigiu între părţi, având un alt obiect, astfel că nu se pune problema menţinerii unei consecvenţe în judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre anterioară să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre ulterioară.

Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanţa de apel ar fi reţinut un cuantum al penalităţilor de 1.400.000 RON, fără să ţină cont de împrejurarea că în dosarul nr. x/2013 s-a acordat suma de 140.000 RON. Or, acest aspect nu poate fi subsumat noţiunii de încălcare a autorităţii de lucru judecat.

În realitate, s-a dorit să se sublinieze caracterul excesiv, de vreme ce calculul instanţei, pentru a fundamenta reducerea clauzei penale, s-a făcut prin raportare la debitorul datorat (500.000 RON).

Recurenta-reclamantă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de judecată a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 şi a stabilit cuantumul penalităţilor datorate la suma de 500.000 RON, în condiţiile în care apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCŢII FEROVIARE S.A. a manifestat o rea-credinţă în executarea obligaţiilor contractate.

Potrivit textului de lege invocat, "penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte".

În esenţă, recurenta critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a avut în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, la momentul la care a analizat condiţiile prevăzute de art. 1070 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reţine că autoarea căii de atac îşi exprimă nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale cauzei pentru a reţine caracterul vădit excesiv al penalităţii contractuale, în aplicarea dispoziţiei legale incidente în cauză, însă criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind susţineri care să vizeze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curţi este limitată la examinarea conformităţii deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare situaţiei de fapt. În consecinţă, aceste susţineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., soluţie care înglobează şi cererea accesorie formulată referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.