Validity of unilateral contractual termination without mise en demeure and procedural status of retention and set-off defenses in construction disputes

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 martie 2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că, la 17 februarie 2016, prin notificarea nr. x din 16 februarie 2016, a fost reziliat contractul de execuţie lucrări nr. x din 12 martie 2015, din culpa exclusivă a pârâtei.

De asemenea, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 821.375 RON, reprezentând avans lucrări, conform facturii fiscale nr. x din 24 septembrie 2015, achitate prin ordinul de plată nr. x din 30 septembrie 2015, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, pentru nerespectarea graficului de execuţie, calculat de la data scadenţei şi până la plata efectivă a debitului, conform dispoziţiilor art. 12.1 din contractul de execuţie lucrări nr. x din 12 martie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 287 din 10 februarie 2021 pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta, constatându-se rezilierea, la data de 17 februarie 2016, a contractului de execuţie de lucrări nr. x din 12 martie 2015, ca efect al notificării nr. x din 16 februarie 2016.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 821.375 RON cu titlu de restituire a avansului achitat în temeiul contractului de lucrări nr. x din 12 martie 2015.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 12.1 din contractul de lucrări nr. x din 12 martie 2015.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 3.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. şi pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 12/2022 din 22 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă s-a respins apelul declarat de B. S.A.

Prin încheierea din 28 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă s-a admis cererea reclamantei de completare a dispozitivului deciziei nr. 12/2022 din 22 februarie 2022, dispunându-se completarea acestuia, în sensul respingerii apelului declarat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar C..

3. Împotriva deciziei nr. 12/2022 din 22 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a formulat recurs pârâta B. S.A., prin administrator special D. şi administrator judiciar E.., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta a imputat instanţei de apel neanalizarea criticilor formulate cu privire la starea de fapt reţinută în primă instanţă, în sensul că tribunalul nu a evaluat raportul de expertiză judiciară, nu a observat că notificarea de reziliere a fost comunicată la doar câteva zile după ce proiectul a fost supus unor modificări majore de către reclamantă şi a reţinut greşit că pârâta a abandonat lucrările, fără a le conserva.

De asemenea, s-a învederat omisiunea instanţei de apel de a indica argumentele pentru care, în cadrul situaţiei de fapt reţinute, a înţeles să se raporteze la procesul-verbal de constatare întocmit unilateral de reclamantă la 16.02.2016, contestat de pârâtă şi nereţinut de prima instanţă.

A mai susţinut şi agravarea situaţiei în propria cale de atac, fiind încălcat principiul prevăzut la art. 481 C. proc. civ., prin faptul că instanţa de apel a reţinut că predarea amplasamentului a avut loc la data de 15.09.2015, deşi prima instanţă stabilise anterior că nu a avut loc predarea amplasamentului, aspect necontestat în apel de niciuna dintre părţi. Astfel, potrivit recurentei, reclamanta a declarat apel numai împotriva soluţiei primei instanţe prin care a fost respinsă cererea de acordare a penalităţilor contractuale.

Cu privire la primul capăt al acţiunii, pârâta a arătat că, din considerentele hotărârii atacate, nu rezultă motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că declaraţia unilaterală de reziliere a reclamantei este conformă dispoziţiilor art. 21.1 din contract, deşi prin apel s-a invocat că prevederile art. 21.1 din contract nu permiteau declararea rezilierii unilaterale, ci doar rezilierea judiciară, cu consecinţa încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.550 alin. (1) şi art. 1.552 alin. (1) C. civ.

În continuare, a arătat pârâta că, deşi în apel a formulat critici privitoare la aplicarea eronată şi a celorlalte două clauze contractuale, respectiv art. 10.2 şi art. 18.3 din contract, singura obligaţie contractuală analizată de instanţa de apel şi cu privire la care s-a stabilit că pârâta era de drept în întârziere la data notificării de reziliere este obligaţia prevăzută la art. 13.1 din contract, privind înmânarea scrisorii de garanţie bancară. Prin urmare, instanţa de apel nu a analizat clauzele art. 10.2 şi art. 18.3 din contract, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă.

Totodată, cu privire la obligaţia de la art. 13.1, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că pârâta era de drept în întârziere, aplicând eronat dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) pct. d) C. civ.. Eroarea constă în aceea că textul de lege se referă la obligaţia de a plăti o sumă de bani, în timp ce art. 13.1 din contract priveşte două obligaţii de a face, respectiv obţinerea unei scrisori de garanţie bancară şi predarea acesteia către reclamantă.

În egală măsură, a arătat pârâta că obligaţia de la 13.1 din contract nu era exigibilă la data notificării de reziliere, întrucât dispoziţia contractuală nu stabileşte un termen de constituire a garanţiei, ci doar termenul de predare a acesteia, respectiv 15 zile după predarea amplasamentului descris în proiectul modificat. Or, potrivit recurentei, prima instanţă a reţinut că nu a avut loc o predare valabiă a amplasamentului ulterior modificărilor aduse proiectului, aspect care, prin faptul că nu a fost criticat în apel, a intrat în puterea lucrului judecat.

S-a invocat şi aplicarea greşită a art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ., referitor la necesitatea punerii în întârziere a debitorului. Astfel, nefiind incident un caz de întârziere de drept, se impunea ca, anterior notificării privind rezilierea, pârâta să fi fost pusă în întârziere cu privire la obligaţia pretins neexecutată.

De asemenea, s-a învederat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut incidenţa art. 1.548 C. civ., arătându-se că, dacă se ajunge la concluzia că pârâta nu era de drept în întârziere, aplicarea art. 1.548 C. civ. nu se mai justifică, aspectul existenţei sau inexistenţei punerii în întârziere fiind preliminar analizei culpei.

Sub un alt aspect, recurenta a criticat considerentele curţii de apel din care rezultă că rezilierea a operat de plin drept, susţinând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1.550 alin. (2) C. civ., deoarece art. 21.1 din contract exclude rezilierea de plin drept.

A mai susţinut recurenta că, dacă s-ar fi aflat de drept în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de la art. 13.1, instanţa de apel nu a verificat îndeplinirea celeilalte condiţii necesare pentru validarea declaraţiei de reziliere unilaterală, ce reiese din art. 1.516 şi 1.517 C. civ., respectiv ca reclamanta să nu fie ea însăşi în culpă. Astfel, instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat statuarea primei instanţe, necriticate în apel, potrivit căreia reclamanta se află în culpă pentru faptul că a predat un proiect care nu putea fi pus în executare şi care necesita imperativ modificări.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a invocat nelegalitatea soluţiei, independent de faptul că aceasta depinde de soluţia pronunţată asupra primului capăt de cerere.

A criticat recurenta omisiunea instanţei de apel de a analiza susţinerile referitoare la depăşirea cadrului procesual sub aspectul temeiului de drept indicat în susţinerea cererii de restituire a avansului. Tot astfel, instanţa de apel nu analizat nici criticile privind aplicarea greşită de tribunal a dispoziţiilor art. 1.554 alin. (1), în loc de 1.554 alin. (3) C. civ., nefiind arătate argumentele pentru care aceste susţineri au fost înlăturate.

Totodată, decizia atacată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), raportat la art. 194 lit. d) C. proc. civ.

Astfel, deşi reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în despăgubiri, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii avansului cu titlu de daune-interese, în temeiul dispoziţiilor art. 1.530 C. civ., instanţele de fond şi-au întemeiat greşit soluţia pe art. 1.554 alin. (1) C. civ., dispunând restituirea avansului ca efect al rezilierii, prin repunerea în situaţia anterioară.

Potrivit recurentei, diferenţa între restituirea avansului ca efect al rezilierii prin repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea avansului cu titlu de daune-interese este esenţială, în prima ipoteză neverificându-se culpa părţii, restituirea intervenind ca efect al art. 1.554 C. civ., în timp ce a doua ipoteză presupune verificarea condiţiilor răspunderii civile contractuale.

A mai invocat încălcarea art. 1.554 alin. (3) C. civ., care dispune că, spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, neoperând principiul repunerii în situaţia anterioară încheierii contractului.

Tot cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, s-a imputat instanţei de apel că nu a procedat la analiza condiţiilor privind incidenţa dreptului de retenţie şi a compensaţiei legale, apărări invocate alternativ în apel, cu consecinţa încălcării art. 478 alin. (2) şi (5) C. proc. civ.

În opinia recurentei, sunt nelegale considerentele instanţei de apel potrivit cărora, pentru opunerea valabilă a dreptului de retenţie sau a compensaţiei legale, s-ar fi impus formularea unei cereri reconvenţionale, nefiind suficientă invocarea lor prin întâmpinare, întrucât contravin art. 75 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, s-a susţinut că, faţă de modul în care reclamanta a înţeles să îşi formuleze pretenţiile, solicitând restituirea avansului cu titlu de daune- interese, nu se impunea ca pârâta să invoce dreptul de retenţie asupra avansului, fiind încălcat principiul disponibilităţii, prin aceea că se reproşează pârâtei lipsa adoptării unei conduite pe care nu trebuia să o adopte.

Prin rezoluţia din 1 noiembrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La data de 5 decembrie 2022 intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în şedinţă publică.

La data de 28 aprilie 2023 a fost înregistrată declaraţia administratorului judiciar al recurentei prin care a fost confirmat mandatul acordat reprezentantului convenţional, Cabinet de avocat F., pentru susţinerea recursului.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., formulând critici privitoare la situaţia de fapt litigioasă, condiţiile intervenirii rezilierii contractului, restituirea avansului ca urmare a rezilierii, invocarea dreptului de retenţie şi a compensaţiei legale în apărare, atât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe de judecată, cât şi prin motivele de apel.

Aceste critici au fost circumscrise de parte, simultan, motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., astfel încât se impune analiza lor din perspectiva cazului de casare aplicabil potrivit recalificării date de instanţa de recurs şi în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a unuia dintre motivele de casare asupra examinării celuilalt.

Primul motiv invocat vizează neanalizarea criticilor deduse instanţei de apel privitoare la stabilirea situaţiei de fapt de către prima instanţă, fără a valorifica concluziile raportului de expertiză referitoare la neconformităţile proiectului tehnic iniţial, cu consecinţa greşitei stabiliri a succesiunii stadiilor de realizare a lucrărilor. Existenţa unor diferenţe clare între succesiunea prefigurată de părţi în contract şi proiectul tehnic iniţial şi cea din realitate impunea, în aprecierea recurentei, reanalizarea situaţiei de fapt. Or, instanţa de apel a reţinut selectiv unele elemente de fapt, fără să ţină seama de criticile apelantei. Mai mult, instanţa de apel nu a prezentat considerentele pentru care a reţinut unele probe, înlăturate de instanţa de fond de la stabilirea situaţiei de fapt, nu a arătat care au fost erorile de raţionament ale primei instanţe la înlăturarea acestor probe, nerezultând astfel considerentele pentru care şi prima instanţă trebuia să le reţină.

În legătură cu stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, pârâta a mai invocat agravarea situaţiei în propria cale de atac, prin reţinerea unor împrejurări de fapt în mod diferit de prima instanţă, respectiv cele privitoare la data predării amplamentului, arătând că aceste aspecte nu au fost contestate în apel de niciuna dintre părţi.

Aceste din urmă critici, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt neîntemeiate şi vor fi respinse.

Astfel, instanţa supremă constată că ambele părţi au formulat apel în cauză, instanţa de apel pronunţându-se prin decizia atacată, astfel cum a fost completată prin încheierea din 28.06.2022, asupra ambelor apeluri.

Apoi, se reţine că, deşi reclamanta a formulat critici împotriva soluţiei privitoare la penalităţile de întârziere, în dezvoltarea argumentelor a repus în discuţie necesitatea reaprecierii culpei în neexecutarea obligaţiilor contractuale, relevând elemente de fapt din care rezultă culpa exclusivă a pârâtei, şi nu culpa concurentă a ambelor părţi. A susţinut, astfel, reclamanta că pârâta a cunoscut încă din etapa precontractuală că proiectul tehnic trebuia modificat şi că totuşi a acceptat finalizarea lucrărilor în termenul stabilit în contract. De asemenea, a contestat apelanta şi cantitatea de săpături efectuate de pârâtă, făcând trimitere la lucrările efectuate de subcontractantul G. S.R.L., iar, în final, a învederat că pârâta nu a conservat săpăturile efectuate, acestea deteriorându-se.

Rezultă, astfel, că reclamanta a dedus judecăţii instanţei de apel o reapreciere a vinovăţiei pârâtei faţă de situaţia de fapt prezentată, invocând acceptarea de către pârâtă a efectuării lucrărilor în termenul stabilit în contract, potrivit proiectului tehnic iniţial.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, fiind repusă în discuţie situaţia de fapt, care include şi chestiunea predării amplasamentului, nu au fost tranşate definitiv şi nu au intrat în puterea de lucru judecat aceste aspecte de fapt, astfel că nu se poate reţine critica recurentei în sensul agravării situaţiei în propria cale de atac, nefiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei privitoare la neanalizarea criticilor deduse de pârâtă instanţei de apel referitoare la situaţia de fapt şi la evaluarea unor probe, critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi pârâta a criticat în apel o serie de aspecte de fapt reţinute de tribunal prin raportare la probele administrate, instanţa de apel a ignorat în totalitate criticile pârâtei, nearătând argumentele care au stat la baza înlăturării acestora.

Se reţine astfel că pârâta a invocat greşita stabilire a situaţiei de fapt, fără valorificarea concluziilor raportului de expertiză, ce relevă diferenţe majore între succesiunea etapelor de executare a lucrărilor, aşa cum a fost aceasta prefigurată de părţi prin contract şi proiectul tehnic iniţial, pe de o parte şi cea rezultată după vizitarea amplasamentului şi modificarea proiectului, pe de altă parte. A relevat apelanta consecinţele ce decurg din aceste diferenţe, cu influenţă directă asupra posibilităţii de predare a graficului de execuţie lucrări şi a graficului de plăţi şi cu consecinţa excluderii culpei contractuale a pârâtei.

Instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta Curte constată că, deşi a arătat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, raportat la probatoriul administrat în cauză şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de apel a procedat ea însăşi la o analiză proprie a unor probe administrate în cauză şi la expunerea faptelor deduse judecăţii, context în care, fără niciun fel de argumentaţie, a apreciat în mod diferit de tribunal unele împrejurări de fapt ale cauzei.

Aceste considerente contradictorii ale instanţei de apel şi lipsa expunerii argumentelor de fapt şi de drept ce au determinat reţinerea unei situaţii de fapt diferite, în parte, de cea reţinută de prima instanţă, precum şi lipsa argumentelor de drept şi a raţionamentului juridic care a determinat înlăturarea anumitor probe de la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi reţinerea unor probe care fuseseră înlăturate de prima instanţă, formează concluzia instanţei de recurs în sensul admiterii criticilor recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate şi criticile privitoare la neexpunerea raţionamentului instanţei de apel, care a validat soluţia primei instanţe asupra primului capăt de cerere, constatând că declaraţia de reziliere este conformă cu art. 21.1 din contract.

Critica este fondată deoarece, apelanta a formulat ample critici sub acest aspect, susţinând că art. 21.1 din contract nu permitea rezilierea unilaterală a contractului, ci doar pe cea judiciară, prevăzându-se expres că părţile lezate au dreptul de "a cere" rezilierea. În subsidiar, apelanta a arătat că, chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că părţile au convenit rezilierea unilaterală, aceasta nu putea interveni, pe de o parte, pentru că nu se poate reţine culpa pârâtului pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale prevăzute de art. 10.2 şi 13.1 din contract, iar pe de altă parte, din cauză că pentru niciuna dintre aceste obligaţii contractuale pârâta nu a fost pusă în întârziere şi nici nu era de drept în întârziere, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1.517 C. civ. şi art. 1.552 alin. (1) C. civ.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a expus analiza proprie a clauzei art. 21.1 din contract şi nu a stabilit dacă era permisă rezilierea unilaterală sau doar cea judiciară, ci, arătând că raţionamentul primei instanţe este corect, s-a rezumat doar la a reţine că a operat rezilierea unilaterală a contractului, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor de la art. 10.2, 13.1 şi 18.3 din contract.

De asemenea, se constată că instanţa de apel nu a analizat criticile concrete ale apelantei privitoare la punerea în întârzire pentru fiecare obligaţie contractuală, ci a formulat un răspuns generic, deşi aceste obligaţii au conţinut diferit, ceea ce impunea o analiză particulară pentru fiecare clauză în parte. Astfel, nu au fost analizate deloc obligaţiile prevăzute la art. 10.2 şi 18.3, nu s-a răspuns punctual susţinerilor pârâtei referitoare la neincidenţa unei întârzieri de drept cu referire la obligaţia de la art. 13.1 şi lipsa punerii sale în întârziere cu privire la neexecutarea obligaţiilor prevăzute la art. 10.2, 13.1 şi 18.3 din contract şi, totodată, nu s-a argumentat înlăturarea considerentelor tribunalului privind culpa reclamantei în nepredarea unui proiect tehnic apt să fie pus în operă. Or, analiza obligaţiilor contractuale de la art. 10.2 şi 18.3 se impunea a fi expusă, întrucât art. 13.1 din contract face trimitere la preluarea amplasamentului, aspect ce este în litigiu între părţi.

În continuare, instanţa supremă constată că sunt întemeiate şi criticile privitoare la omisiunea instanţei de apel de a răspunde susţinerilor pârâtei cu privire la soluţia dată celui de al doilea capăt de cerere, din perspectiva încălcării de către tribunal a temeiului de drept invocat în susţinerea cererii, dar şi a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.554 alin. (1) C. civ.. Se reţine astfel că instanţa de apel nu a expus argumentele de drept pentru care a calificat acest capăt de cerere ca fiind o cerere de restituire avans, consecinţă a desfiinţării contractului, deşi reclamanta a solicitat acordarea acestei sume cu titlu de daune-interese.

Instanţa supremă notează că soluţionarea cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 821.375 RON, reprezentând avans, depinde de soluţionarea primului capăt de cerere, astfel că, absenţa oricărei analize a clauzelor contractuale menţionate mai sus produce consecinţe directe asupra soluţionării acestui capăt de cerere subsecvent. Astfel, rejudecând cauza, instanţa de apel, va examina în concret criticile aferente primului capăt de cerere, ocazie cu care îşi va reevalua şi considerentele în ceea ce priveşte capătul de cerere subsecvent.

În sfârşit, este întemeiată şi critica vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza şi argumenta susţinerile pârâtei privind incidenţa dreptului de retenţie şi a compensaţiei legale, invocate ca mijloc de apărare în faţa instanţei de fond şi prin cererea de apel.

Se constată că instanţa de apel nu a motivat de ce dreptul de retenţie şi compensaţia legală reprezintă veritabile pretenţii proprii, iar nu simple mijloace de apărare şi nu a arătat argumentele de drept pentru care a apreciat că era necesară formularea unei cereri reconvenţionale, confirmând concluzia primei instanţe în acelaşi sens, fără să analizeze dacă, în condiţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., puteau fi formulate apărări direct în apel, aşa cum a invocat pârâta.

Instanţa de recurs reţine deopotrivă şi lipsa de claritate şi incongruenţa considerentelor deciziei sub acest aspect. Pe de o parte, instanţa de apel a indicat că dreptul de retenţie şi compensaţia legală reprezintă pretenţii proprii exhibate de pârâtă, care puteau fi deduse judecăţii numai printr-o cerere reconvenţională iar, pe de altă parte, a enunţat textele de lege din C. civ., prezentând practic condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea constata incidenţa drepturilor invocate, fără a analiza în concret aceste condiţii şi fără a formula vreo concluzie, în sensul dacă acestea pot fi invocate şi prin întâmpinare, cu titlu de apărare sau prin apel, în condiţiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

Pentru motivele expuse mai sus, Înalta Curte impune concluzia că teza nemotivării hotărârii, exprimată de recurentă, este întemeiată.

Deşi a reluat întocmai motivele de apel formulate de pârâtă, instanţa de apel nu a analizat, sub niciun aspect, criticile cu care a fost sesizată de pârâtă, nefiind clare considerentele în temeiul cărora susţinerile părţii au fost înlăturate şi, mai mult decât atât, neexistând minime elemente care să permită concluzia că instanţa s-a preocupat efectiv de problemele de fapt şi de drept care i-au fost deduse spre soluţionare.

În consecinţă, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de aşa manieră încât deciziei atacate îi lipseşte cu desăvârşire raţionamentul propriu cu privire la aspectele litigioase dintre părţi criticate de pârâtă.

Lipsind din cuprinsul deciziei motivele avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei, instanţa supremă nu poate exercita în mod corespunzător controlul judiciar declanşat de parte în recurs din perspectiva nenumăratelor critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor de drept material.

Prin urmare, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţei.

În rejudecare, făcând aplicarea art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., instanţa de apel va examina în mod concret criticile formulate de apelanta-pârâtă, prin raportare la ceea ce s-a judecat de prima instanţă şi respectiv ceea ce s-a apelat, arătând, totodată, raţionamentul avut în vedere în sprijinul soluţiei pe care o va pronunţa.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 12 din 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o va casa şi o va trimite spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte apelul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A., în insolvenţă, prin administrator special D. şi administrator judiciar E.. împotriva deciziei nr. 12 din 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează şi o trimite spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte apelul pârâtei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.