De facto expropriation claim for road safety zone land quashed and remanded due to insufficient factual foundation

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 08.06.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- obligarea primului pârât la aprobarea declanşării procedurii de expropriere pentru imobilul teren situat în Bucureşti, Şos. x, afectat de zona de siguranţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

- obligarea celui de-al doilea pârât la emiterea dispoziţiei de expropriere a imobilului teren afectat de zona de siguranţă, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii şi la plata despăgubirilor pentru imobilul teren afectat de zona de siguranţă; - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată In data de 04.04.2018, reclamantul a depus la dosar precizări, arătând că primul capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti la aprobarea declanşării procedurii de expropriere pentru imobilul teren situat în Bucureşti, Şos. x, afectat de zona de siguranţă, iar cel de-al doilea capăt de cerere are natura unuia subsecvent, având ca obiect obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la emiterea dispoziţiei de expropriere a imobilului teren afectat de zona de siguranţă şi la plata despăgubirilor aferente.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizării unor obiective de interes naţional, judeţean si local, Legea nr. 33/1954, art. 555 C. civ., O.G. nr. 43/1997 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

La termenul din 17.04.2018, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale.

Prin încheierea din 02.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a trimis cauza secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea competentei soluţionări, reţinând, în esenţă, că cererea nu se încadrează în prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, care dă în competenţa instanţelor de drept comun doar cererile având ca obiect stabilirea dreptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia, adică aspecte ulterioare declanşării procedurii de expropriere reglementate prin Legea nr. 255/2010.

Cererea a fost reînregistrată la data de 04.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017*.

La termenul din 18.01.2019, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale.

Prin încheierea din 18.01.2019, Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a IV-a Civile; a constatat ivit conflictul negat de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti - secţiile de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă, reţinând, în esenţă, că invocarea excepţiei de necompetenţă la al patrulea termen de judecată s-a realizat cu încălcarea termenului imperativ stabilit de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., competenţa secţiei a IV-a Civilă fiind deja dobândită de această instanţă la momentul ridicării excepţiei ca urmare a neinvocării ei în termen.

Dosarul a fost înregistrat la data de 26.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 113/12.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 30.08.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

2. Decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 25 februarie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 139 din 25 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel

Prin decizia civilă nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 139/25.02.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată; a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să declanşeze procedura de expropriere pentru imobilul în suprafaţă de 694 m.p. situat în Bucureşti, şos. x B, lot x, având ca vecinătăţi: la nord - bretea acces pod (taluz) pe distanţa 2 - 3 = 9,43 m; la est - benzinăria B. pe distanţa 3 - 4 = 50,16 m; la sud - pod pe distanţa 1 - 4 = 25,54 m; la vest - zonă taluz aferentă bretea acces pod pe distanţa 1 - 2 = 37,03 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C., completat în apel; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie de expropriere având ca obiect imobilul sus-menţionat, care să conţină şi o propunere de despăgubiri şi a luat act că apelantul-reclamant şi intimatul-pârât Municipiul Bucureşti şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2021, pârâtul Municipiul Bucureşti a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, în sensul că hotărârea este definitivă şi nu supusă căii de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin încheierea din 07 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de îndreptare a deciziei civile, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs recurenţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Direcţia de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei(îndreptat ca fiind formulat prin Primarul general) la data de 3 decembrie 2021 şi, respectiv, 10 decembrie 2021.

La data de 04 februarie 2022, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Direcţia de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei a formulat recurs şi împotriva încheierii din 07 decembrie 2021 privind soluţionarea cererii de îndreptare a deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

4. Cererile de recurs

4.1. Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

După expunerea situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa întemeindu-şi soluţia pe incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, constatând în acest fel existenţa unei exproprieri de fapt a terenului intimatului-reclamant, deşi, potrivit doctrinei de specialitate, instituţia exproprierii în fapt nu este reglementată legal.

Or, susţine recurentul, în lipsa existenţei unei reglementări legale şi în lipsa fundamentării cererii de chemare în judecată pe anumite prevederi legale previzibile, nu se poate proceda la constatarea existenţei unei exproprieri de fapt, întrucât această noţiune nu exista în dreptul naţional intern.

În acest sens, arată că intimatul - reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile din dreptul naţional ce reglementează protecţia dreptului de proprietate privată, însă, în susţinerea argumentelor privind existenţa unei exproprieri în fapt, acesta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional CEDO conferă legitimitate ingerinţei asupra dreptului de proprietate, prevăzând faptul că persoanele pot fi "lipsite de proprietate" când această ingerinţă intervine pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Cu toate acestea, ceea ce nu prevede art. 1 Protocolul 1 este aspectul potrivit căruia o simplă limitare a dreptului de proprietate, de altfel permisă de articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, nu acordă automat dreptul individului la despăgubire.

Totodată, susţine recurentul, reglementarea constituţională consacrată prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, şi nicidecum a jurisprudenţei CEDO, în detrimentul dreptului naţional.

Având în vedere aspectul mai sus prezentat, potrivit căruia prevalenta aplicării dreptului european este permisă în favoarea reglementărilor internaţionale şi nicidecum în favoarea jurisprudenţei CEDO, învederează instanţei faptul că atâta timp cât nu sunt întrunite condiţiile dreptului material naţional de antrenare a răspunderii recurentului privind acordarea de despăgubiri reclamantului, nu se pot încălca normele de drept intern, cu scopul de a obliga o parte la despăgubiri prin ignorarea cerinţelor legale interne şi aplicarea prioritară a jurisprudenţei, atâta timp cât nici chiar reglementările internaţionale, respectiv art. 1 Protocolul 1, nu prevăd acest lucru, iar aplicarea cu prioritate a prevederilor CEDO şi a jurisprudenţei de contencios european nu presupune, per se, acordarea unei posibilităţi instanţei de judecată de selectare a normelor legale aplicabile.

Or, în drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 şi art. 16 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor şi pe cele ale Legii nr. 255/2010 şi ale Legii nr. 33/1994, fără a se preciza cu exactitate prevederile din materia exproprierii pe care le consideră incidente. Ulterior, la termenul din data de 17.04.2018, reclamantul a depus precizări pentru clarificarea solicitărilor ce fac obiectul prezentei cauze, sens în care a menţionat expres că doreşte exproprierea suprafeţei de teren afectată de zona de siguranţă. La interpelarea instanţei în cadrul şedinţei de judecată de la termenul respectiv, reclamantul a arătat că despăgubirea solicitată nu reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului sau prejudiciul cauzat de exproprierea parţială, fiind consecinţa directă a celor două capete ale acţiunii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că nu prezintă nicio relevanţă modalitatea în care poate fi sau nu folosit imobilul şi reglementarea urbanistică a acestuia, câtă vreme Curtea de Apel a fost investită exclusiv cu soluţionarea unui apel ce urmărea desfiinţarea soluţiei cu privire la o acţiune ce avea ca obiect declanşarea procedurii de expropriere pentru suprafaţa din imobil rămasă în urma exproprierii, considerată de intimatul-reclamant ca fiind afectată de zona de siguranţă a proiectului de utilitate publică.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat, soluţia şi pe dispoziţiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, invocând, în acest sens, şi decizia nr. 512 din 07.03. 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă, intimatul-reclamant, nu a pretins niciodată că împiedicarea exercitării atributelor dreptului de proprietate ar proveni din încadrarea terenului său în categoria spaţiilor verzi.

Totodată, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia şi pe dispoziţiile art. 18 alin. (9) din Legea 24/2007, deşi aceste norme de drept material nu au fost invocate niciodată de către intimatul-reclamant A., iar aspectul încadrării terenului său în zona spaţiilor verzi nu a reprezentat motivul pentru care a solicitat exproprierea.

Învederează că procedura exproprierii este reglementată de Legea 255/2010 şi nicio dispoziţie din această lege nu conferă posibilitatea persoanei nemulţumite de suprafaţa de teren expropriate să solicite exproprierea suplimentară. Aprecierea utilităţii publice revine exclusiv autorităţii administrative, voinţa acesteia neputând fi substituite prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. In caz contrar, s-ar eluda dispoziţiile art. 4 din Legea 255/2010. care reglementează etapele procedurii de expropriere.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul - pârât a arătat că apelantul a acceptat suma de bani stabilită ca despăgubire pentru suprafaţa de teren expropriată şi consideră, în consecinţă, că, pentru prejudiciul reclamat, intimatul ar fi putut uza, la acel moment, de contestaţia prevăzută de art. 22 din Legea 255/2010 coroborat cu art. 26 din Legea 33/1994. Astfel, despăgubirea stabilită de instanţă s-ar fi compus din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Astfel, susţine că sesizarea instanţei de judecată de către persoana expropriată poate fi făcută exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, aşa cum prevede, în mod expres, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a menţionat că nicio dispoziţie a legii nu îndreptăţeşte persoana expropriată să formuleze o solicitare referitoare la declanşarea procedurii de expropriere şi nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane care pretinde că terenul ce-i aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, orice fel de act - din procedura de expropriere, astfel cum acesta este reglementată de normele invocate anterior.

Astfel cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti în prezenta cauză, legiuitorul a înţeles să confere Legii 255/2010 statutul de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local. In acord cu cele susţinute de recurentul-pârât, tribunalul a reţinut că persoana expropriată, A., nu poate solicita exproprierea diferenţei de teren de 694 mp în baza legii generale în materie de expropriere, întrucât aceasta procedură este diferită, în sensul în care nicio instanţă nu poate dispune cu privire la acte din materia exproprierii, iar aceasta se declară doar de expropriator pentru lucrări de utilitate publică, în concordanţa cu dispoziţiile art. 1 ale Legii 255/2010.

Drept urmare, consideră că instanţa de apel nu putea ignora dispoziţiile legale, pronunţând o hotărâre prin care să declanşeze procedura de expropriere.

Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi să trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a adus aceleaşi critici hotărârii atacate şi aceleaşi argumente ca şi recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după cum urmează:

După expunerea situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa întemeindu-şi soluţia pe incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, constatând în acest fel existenţa unei exproprieri de fapt a terenului intimatului-reclamant, deşi, potrivit doctrinei de specialitate, instituţia exproprierii în fapt nu este reglementată legal.

Or, susţine recurentul, în lipsa existenţei unei reglementări legale şi în lipsa fundamentării cererii de chemare în judecată pe anumite prevederi legale previzibile, nu se poate proceda la constatarea existenţei unei exproprieri de fapt, întrucât această noţiune nu exista în dreptul naţional intern.

În acest sens, arată că intimatul - reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile din dreptul naţional ce reglementează protecţia dreptului de proprietate privată, însă, în susţinerea argumentelor privind existenţa unei exproprieri în fapt, acesta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional CEDO conferă legitimitate ingerinţei asupra dreptului de proprietate, prevăzând faptul că persoanele pot fi "lipsite de proprietate" când această ingerinţă intervine pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Cu toate acestea, ceea ce nu prevede art. 1 Protocolul 1 este aspectul potrivit căruia o simplă limitare a dreptului de proprietate, de altfel permisă de articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, nu acordă automat dreptul individului la despăgubire.

Totodată, susţine recurentul, reglementarea Constituţională consacrată la art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale, şi nicidecum a jurisprudenţei CEDO în detrimentul, dreptului naţional.

Având în vedere aspectul mai sus prezentat potrivit căruia prevalenta aplicării dreptului european este permisă în favoarea reglementărilor internaţionale şi nicidecum în favoarea jurisprudenţei CEDO, învederează instanţei faptul că atâta timp cât nu sunt întrunite condiţiile dreptului material naţional de antrenare a răspunderii subscrisului privind acordarea de despăgubiri reclamantului, nu se pot disimula normele de drept intern cu scopul de a obliga o parte la despăgubiri prin ignorarea cerinţelor legale interne şi aplicarea prioritară a jurisprudenţei, atâta timp cât nici chiar reglementările internaţionale, respectiv art. 1 Protocolul 1, nu prevăd acest lucru, iar aplicarea cu prioritate a prevederilor CEDO şi a jurisprudenţei de contencios european nu presupune, per se, acordarea unei posibilităţi instanţei de judecată de selectare a normelor legale aplicabile.

Or, în drept acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 şi art. 16 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor şi pe cele ale Legii nr. 255/2010 şi ale Legii nr. 33/1994, fără a se preciza cu exactitate prevederile din materia exproprierii pe care le consideră incidente.

Ulterior, la termenul din data de 17.04.2018, reclamantul a depus precizări pentru clarificarea solicitărilor ce fac obiectul prezentei cauze, sens în care a menţionat expres că doreşte exproprierea suprafeţei de teren afectată de zona de siguranţă. La interpelarea instanţei în cadrul şedinţei de judecată de la termenul respectiv, reclamantul a arătat că despăgubirea solicitată nu reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului sau prejudiciul cauzat de exproprierea parţială, fiind consecinţa directă a celor două capete ale acţiunii.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, recurentul a susţinut că nu prezintă nicio relevanţă modalitatea în care poate fi sau nu folosit imobilul şi reglementarea urbanistică a acestuia câtă vreme Curtea de Apel a fost investită exclusiv cu soluţionarea unui apel ce urmărea desfiinţarea soluţiei cu privire la o acţiune ce avea ca obiect declanşarea procedurii de expropriere pentru suprafaţa din imobil rămasă în urma exproprierii, considerată de intimatul-reclamant ca fiind afectată de zona de siguranţă a proiectului de utilitate publică.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanţa de apel şi-a întemeiat, soluţia şi pe dispoziţiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, invocând, în acest sens, şi decizia nr. 512 din 07.03. 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă, intimatul-reclamant, nu a pretins niciodată că împiedicarea exercitării atributelor dreptului de proprietate ar proveni din încadrarea terenului său în categoria spaţiilor verzi.

Totodată, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia şi pe dispoziţiile art. 18 alin. (9) din Legea 24/2007 deşi aceste norme de drept material nu au fost invocate niciodată de către intimatul-reclamant A., iar aspectul încadrării terenului său în zona spaţiilor verzi nu a reprezentat motivul pentru care a solicitat exproprierea.

Or, procedura exproprierii este reglementată de Legea 255/2010 şi nicio dispoziţie din această lege nu conferă posibilitatea persoanei nemulţumite de suprafaţa de teren expropriate să solicite exproprierea suplimentară. Aprecierea utilităţii publice revine exclusiv autorităţii administrative, voinţa acesteia neputând fi substituite prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. In caz contrar, s-ar eluda dispoziţiile art. 4 din Legea 255/2010. care reglementează etapele procedurii de expropriere.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul - pârât a arătat că apelantul a acceptat suma de bani stabilită ca despăgubire pentru suprafaţa de teren expropriată şi consideră, în consecinţă, că, pentru prejudiciul reclamat, intimatul ar fi putut uza, la acel moment, de contestaţia prevăzută de art. 22 din Legea 255/2010 coroborat cu art. 26 din Legea 33/1994. Astfel, despăgubirea stabilită de instanţă s-ar fi compus din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Astfel, susţine că sesizarea instanţei de judecată de către persoana expropriată poate fi făcută exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, aşa cum prevede, în mod expres, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Totodată, a menţionat că nicio dispoziţie a legii nu îndreptăţeşte persoana expropriată să formuleze o solicitare referitoare la declanşarea procedurii de expropriere şi nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane care pretinde că terenul ce-i aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască, prin hotărâre judecătorească, orice fel de act - din procedura de expropriere, astfel cum acesta este reglementată de normele invocate anterior.

Aşa cum a reţinut şi Tribunalul Bucureşti în prezenta cauză, legiuitorul a înţeles să confere Legii 255/2010 statutul de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local. In acord cu cele susţinute de subscrisul, tribunalul a reţinut că persoana expropriată, A., nu poate solicita exproprierea diferenţei de teren de 694 mp în baza legii generale în materie de expropriere, întrucât aceasta procedură este diferită, în sensul în care nicio instanţă nu poate dispune cu privire la acte din materia exproprierii, iar aceasta se declară doar de expropriator pentru lucrări de utilitate publică, în concordanţa cu dispoziţiile art. 1 ale Legii 255/2010.

Drept urmare, consideră că instanţa de apel nu putea ignora dispoziţiile legale, pronunţând o hotărâre prin care să declanşeze procedura de expropriere.

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi să trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

4.3. Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva încheierii din 07 decembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa a apreciat că menţiunea din dispozitiv referitoare la calea de atac nu constituie o simplă eroare materială, susceptibilă a fi remediată pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci o eventuală greşeală de judecată.

Or, în considerarea faptului că litigiul ce face obiectul dosarului a fost calificat, încă de la început, ca făcând parte din cele din materia exproprierii, astfel cum este menţionat şi în citativ, pe portalul instanţelor de judecată, precum şi faptul că procesul a avut loc potrivit procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea 255/2010, respectiv cu participarea procurorului, a apreciat că nu se pune problema unui raţionament în legătura cu posibilitatea de a recura sau nu.

Totodată, recurentul a apreciat că doar în măsura în care litigiul ar fi fost soluţionat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, fără prezenţa procurorului, şi fără a se invoca de către reclamant dispoziţiile din materia exproprierii, hotărârea ar fi fost susceptibilă de recurs.

În continuare, recurentul a arătat că, în mod greşit, instanţa a calificat acţiunea ca fiind fundamentată pe existenţa unei exproprieri de facto, nereglementată de dispoziţiile Legii 255/2010 sau de Legea 33/1994, deşi, în speţă, este vorba de o persoană expropriată nemulţumită de suprafaţa de teren expropriată.

Sub acest aspect, a arătat că însuşi reclamantul a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispoziţiile Legii 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, astfel că acţiunea acestuia poate fii încadrată în acţiunile ce se pot promova în materia exproprierii.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind materia exproprierii, iar potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021.

4.4. Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a solicitat a solicitat admiterea recursului pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi modificarea deciziei recurate, în sensul pronunţării unei decizii legale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel şi-a fundamentat decizia de obligare a pârâtului la declanşarea procedurii de expropriere pe instituţia juridică a exproprierii de fapt şi a jurisprundenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care impune identificarea în dreptul intern a unor remedii juridice în cazul încălcării sau limitării exerciţiului dreptului de proprietate, prin afectarea unei utilităţi publice, în lipsa declanşării unei proceduri de expropriere si acordarea unei despăgubiri.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că repararea prejudiciului creat prin fapta ilicita îşi are izvorul în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând în susţinerea acestei soluţii şi dispoziţii de drept material ce susţin ca remediu obligarea unei persoane la dobândirea unui bun aparţinând altuia si anume dispoziţiile art. 582 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi art. art. 24 alin. (4) din Legea 33/1994.

Or, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, dar şi a legii generale în materie, Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de esenţa exproprierii este cauza de utilitate publică, singura autoritate căreia i s-a conferit posibilitatea de aprecia asupra declarării utilităţii publice este puterea executivă.

A învederat că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, incidenţă în cauză, persoana expropriată poate sesiza instanţa de judecată exclusiv în privinţa contestării cuantumului despăgubirilor acordate de către expropriator.

Or, în prezenta cauză, pentru terenul în suprafaţă de 807 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, proprietatea apelantului - reclamant A. a intervenit exproprierea în drept, prin Dispoziţia Primarului General nr. 659/29.04.2016, iar apelantul reclamant a fost de acord cu suma reprezentând despăgubirile oferite de către expropriator.

Faptul că, restul suprafeţei de teren de 694 mp rămase în proprietatea apelantului reclamant nu mai poate fi folosită ca unitate imobiliară distinctă, fiind inclus în Planul Urbanistic Zonal la categoria spaţii verzi aferente căilor de circulaţie rutieră, iar suprafaţa de 235 mp din suprafaţa menţionată este inclusă în zona de siguranţă, nu conferă acestuia posibilitatea de a solicita instanţei de judecată declanşarea unei noi proceduri de expropriere, în lipsa unui temei legal care sa reglementeze expres acesta posibilitate.

Drept urmare, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, invocate de către instanţa de apel în considerentele hotărârii şi care prevăd posibilitatea persoanei expropriate de a se adresa instanţei de judecată, pentru a solicita exproprierea totala a unui imobil, nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză.

Totodată, recurentul a arătat că deşi Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reprezintă legea generală în acesta materie, în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 255/2010 sub imperiul cărora a avut loc exproprierea în drept, lege specială în materie, aplicabilă obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local.

In plus, dispoziţiile Legii nr. 33/1994 reglementează o procedură distinctă de cea prevăzută de Legea nr. 255/2010, exproprierea fiind dispusă de către instanţa judecătorească, la propunerea expropriatorului.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi modificarea deciziei recurate, în sensul pronunţării unei decizii legale.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 16 martie 2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de recurenţii-pârâţi împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor, raportat la art. 483 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.. In subsidiar, a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

În data de 08 aprilie 2022, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1131 A din 14 septembrie 2021, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la art. 483 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de intimatul-reclamant A..

A admis în principiu recursurile declarate de recurenţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Direcţia de Transporturi, Drumuri şi Sistematizarea Circulaţiei, împotriva deciziei civile nr. 1131A din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A admis în principiu recursul declarat de recurentul Municipiul Bucuresti, prin Primar General, împotriva încheierii din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând legalitatea hotărârii atacate, în raport cu motivele declaraţiilor de recurs, cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Cu privire la recursul pârâtului municipiul Bucureşti, prin Primarul general, declarat împotriva încheierii din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017

Pârâtul Municipiul Bucureşti a sesizat instanţa de apel cu o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată în drept pe art. 442 C. proc. civ., susţinând că, din "eroare", în dispozitivul deciziei civile nr. 1131A din 14 septembrie 2021, instanţa de apel a menţionat că această deciziei este supusă căii de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, în realitate ea fiind definitivă, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia hotărârile pronunţate în cererile din materia exproprierii nu sunt supuse recursului.

Cererea pârâtului a fost respinsă ca nefondată, instanţa de apel apreciind, în esenţă, că menţiunea din dispozitiv cu privire la calea de atac nu constituie o simplă eroare materială, susceptibilă de remediere în procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci un aspect care ţine de esenţa judecăţii, care a presupus aplicarea unui raţionament juridic, astfel că aceeaşi instanţă nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate, corectând-o ea însăşi.

Prin declaraţia de recurs, se afirmă o greşită aplicare a normelor de drept material, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atâta timp cât instanţele au calificat acţiunea reclamantului ca fiind una "în materia exproprierii" şi au soluţionat-o în cadrul procesual stabilit prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Or, în considerarea principiului legalităţii căii de atac şi a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia exproprierii nu sunt supuse recursului.

Înalta Curte relevă că regimul juridic al căilor de atac este reglementat prin norme de procedură, iar nu prin norme de drept substanţial, astfel că legalitatea încheierii atacate, pentru motivele care susţin declaraţia de recurs, poate fi cercetată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu al celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşit invocat de recurent.

Confirmând soluţia instanţei de apel, precum şi argumentele care o susţin, Înalta Curte reaminteşte că instanţa care a elaborat o hotărâre judecătorească are competenta să o îndrepte ea înseşi, în condiţiile art. 442 C. proc. civ., ori de câte ori se constată erori sau omisiuni "materiale", adică inadvertenţe între ceea ce a fost scris (în dispozitiv sau/şi în celelalte părţi ale hotărârii) şi ceea ce realmente judecătorul a gândit. Aceste inadvertenţe sunt involuntare şi scuzabile vizând numele şi calitatea părţilor, susţinerile acestora, calculele efectuate de instanţă şi altele asemenea, enumerarea din cuprinsul textului de lege evocat fiind una exemplificativă. Aplicând raţionamentul per a contrario, nu pot face obiectul acestei proceduri de îndreptare a erorile sau omisiunile "voluntare", acele erori care afectează substanţa hotărârii şi, în consecinţă, sunt susceptibile de "îndreptare" exclusiv prin exerciţiul căilor de atac. Cu alte cuvinte, nu se încadrează în categoria "erorilor materiale" erorile de raţionament, de apreciere sau cele de ordin juridic.

Or, menţiunea din dispozitivul hotărârii referitoare la calea de atac este expresia interpretării şi aplicării normelor de procedură referitoare la regimul căilor de atac, în raport cu calificarea juridică dată acţiunii, astfel că orice posibilă eroare, sub acest aspect, este una de ordin juridic, iar nu material, voluntară, iar nu involuntară şi poate face obiectul căilor de atac. În caz contrar, rectificarea realizată în baza art. 442 alin. (1) C. proc. civ. ar depăşi limitele obiectului ei, afectând dreptul procesual conferit părţilor în baza hotărârii adoptate.

Prin urmare, motivul de casare invocat de pârât nu se verifică şi recursul se va respinge ca nefondat.

Cât priveşte admisibilitatea căii de atac a recursului, cu privire la aceasta Înalta Curte a apreciat anterior, în completul de filtru, prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din 15 decembrie 2022, respingând definitiv excepţia inadmisibilităţii recursurilor, excepţie susţinută explicit de intimatul-reclamant A.. Aşa fiind, acest aspect nu poate fi readus în discuţie şi nici supus analizei cu prilejul soluţionării acestor recursuri în fond.

II.2. Cu privire la recursurile pârâţilor Consiliul general al municipiului Bucureşti prin Primarul general şi Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În esenţă, recurenţii susţin următoarele: nu se poate constata existenţa unei exproprierii de fapt, atâta timp cât această noţiune nu a fost reglementată în dreptul intern; de esenţa exproprierii este cauza de utilitate publică, astfel că singura autoritate care poate aprecia, sub acest aspect, este puterea executivă; legea incidentă în speţă este Legea nr. 255/2010, iar în temeiul acesteia, persoana expropriată poate sesiza instanţa de judecată exclusiv pentru a contesta cuantumul despăgubirilor acordate de expropriator, nu şi pentru a solicita o expropriere suplimentară, cu privire la diferenţa de teren rămasă în proprietatea celui care a suportat o expropiere; în cauză, reclamantul nu a contestat, în termenul legal, decizia de expropriere; instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe texte normative care nu au fost avute în vedere de reclamant, încadrarea terenului în zona de spaţii verzi, printr-un plan urbanistic, reprezentând un motiv al exproprierii invocat de instanţa de judecată din oficiu, cu prilejul redactării motivelor care susţin soluţia din apel.

Înalta Curte va răspunde acestor recursuri prin considerente comune, observând că ele sunt fundamentate în drept pe unul şi acelaşi caz de casare, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de fapt circumscrise acestuia sunt cvasiunanim similare. Astfel, apreciind cu privire la acest caz de casare, Înalta Curte îl găseşte a fi întemeiat şi îl va admite, în considerarea celor ce succed

Recurenţii afirmă, în principal, lipsa unui temei juridic, în dreptul intern, pentru instituţia "exproprierii de fapt", reţinută de către instanţa de apel drept fundament al îndrituirii reclamantului la dezdăunare, însă aceste critici, subsumate motivului de nelegalitate analizat, sunt nefondate.

Înalta Curte subliniază, în acord cu cele statuate, în principiu, de către instanţa de apel, că exproprierea "de facto", fără a fi, într-adevăr, reglementată astfel printr-o normă internă de drept material, reprezintă, totuşi, o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice în planul dreptului de proprietate, iar o astfel de situaţie este sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa constantă în materie, pe temeiul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Astfel fiind, controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborarea cu normele de drept intern care ocrotesc proprietatea.

În acest sens, dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie consacră principiul respectării dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acest drept se bucură, statuând în sensul că exproprierea nu poate avea loc "decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire." Tot astfel, art. 555 din C. civ., reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate în plenitudinea prerogativelor sale şi într-un sens asemănător legii fundamentale. Aceste dispoziţii legale reprezintă norme de protecţie a dreptului de proprietate privată şi stabilesc condiţiile în care statul poate dispune măsuri de expropiere a bunurilor care fac obiectul acestui drept, cum sunt cele dispuse în aplicarea Legii nr. 255/2010 privind privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate numai pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Complementar, instanţa de contencios european al drepturilor omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială dată de "atingerea substanţei" dreptului, statuând în sensul că, deşi proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exerciţiul atributelor proprietăţii nu trebuie să aibă ca efect o golire de conţinut a dreptului de proprietate. Începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis, în mod constant, că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană, prin jurisprudenţa sa, este cea care a consacrat noţiunea de "expropriere de fapt", sancţionând toate acele cazuri de privare de un bun care pot fi asimilate acestei noţiuni, iar în dreptul intern, au fost identificate remedii, prin raportare la textele constituţionale şi la cele cuprinse în C. civ., care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum şi la instituţia răspunderii civile delictuale, astfel cum apare aceasta a fi reglemenată prin normele C. civ.

În acest context, Înalta Curte subliniază însă că, atât prin jurisprudenţa Curţii Europene, cât şi prin jurisprudenţa naţională, au fost asimilate "exproprierii de fapt" doar acele cazuri în care a operat o privare de bun, în sensul în care a fost împiedicată efectiv exercitarea unora dintre prerogativele dreptului de proprietate, în plenitudinea lor, respectiv posesia şi folosinţa, dreptul de dispoziţie rămânând unul simbolic şi doar teoretic. Sunt cazurile în care bunul a fost ocupat efectiv de un obiectiv de utilitate publică, împiedicând stăpânirea lui de către proprietar, împiedicând folosinţa şi culegerea fructelor, producându-se efectele unei veritabile exproprieri, cu toate că, din punct de vedere juridic, ea nu a avut loc. Numai în astfel de situaţii, pe care instanţa de contencios european le evaluează în detaliu pentru a conchide cu privire la o lipsire efectivă de prerogativele dreptului de proprietate, ce are la bază o conduită culpabilă a autorităţilor statului, se recunoaşte proprietarului dreptul la acordarea unei reparaţii echitabile, menite să plaseze victima încălcării într-o stare, pe cât posibil, identică sau similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc.

În prezentul proces, potrivit situaţiei de fapt stabilite cu putere de lucru judecat de către cele două instanţe de fond, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/23.09.2005 de B.N.P. "D., reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren in suprafaţa de 1.501,82 mp. situat in Bucureşti, Sos. x, lotul nr. 2.

Prin hotărârea nr. 28/12.02.2015, adoptată de Consiliul general al municipiului Bucureşti, s-a aprobat amplasamentul unei lucrări de utilitate publică şi s-a dispus declanşarea procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării de utililitate publica "Penetraţie Splaiul Independentei - Ciurel - Autostrada Bucureşti - Piteşti" intre Str. x si Str. x - Etapa I, potrivit planului prevăzut în anexa nr. 1.

Prin dispoziţia nr. x/29.04.2016, emisa de Primarul general al municipiului Bucureşti în considerarea hotărârii anterior evocate, s-a dispus exproprierea imobilelor ividualizate în anexa nr. 1 la aceasta, calitatea de expropriator revenind municipiului Bucureşti, reclamantul aflându-se Ia poziţia 13. figurând cu teren expropriat în suprafaţă de 807/mp situat în Bucureşti. Şoseaua x, nr. 61 B, iar suma menţionată cu titlu de despăgubire fiind în cuantum de 1.286.326 RON.

Prin hotărârea nr. 1din7.02.2017, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti a dispus plata despăgubirii în cuantum de 1.286.326 RON către reclamant, pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 807 m.p., despăgubire în privinţa căreia părţile şi-au exprimat acordul, astfel cum reiese din procesul-verbal nr. x/17.02.2017.

În data de 03.05.2017, reclamantul a solicitat autorităţilor statului să declanşeze procedura de expropriere şi pentru terenul neexpropiat in suprafaţa de 694 mp., care i-a rămas în proprietate, situat in Bucureşti, Sos. x, susţinând că acest teren este afectat de zona de siguranţa a lucrării de utilitate publica "Penetraţie Splaiul Independentei -Ciurel - Autostrada Bucureşti - Piteşti, construita in imediata vecinătate a acestuia. Reclamantul apreciază că expropriatorul nu a avut in vedere, la momentul stabilirii culoarului de expropiere, şi zona de siguranţa, deoarece, daca ar fi avut in vedere aceasta zona, ar fi trebuit sa fie expropiata si suprafaţa de teren aferenta zonei de siguranţa si care se găseşte in imediata vecinătate a drumului public.

Prin actualul demers judiciar, reclamantul solicită, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul general al mun. Bucureşti şi municipiul Bucureşti prin Primarul general, obligarea acestora la aprobarea declanşării procedurii de expropriere, la emiterea dispoziţiei de expropriere şi la plata despăgubirilor băneşti aferente acestei expropieri, pentru diferenţa de teren, 694 mp., rămasă în proprietatea sa privată, susţinând, în esenţă, că această suprafaţă este aferentă zonei de siguranţă a lucrării de utilitate publică aprobate şi face parte, astfel, din domeniul public al mun. Bucureşti.

Prima instanţă a fondului, calificând juridic acţiunea reclamatului, a considerat că, în condiţiile în care procedura expropierii cu privire la imobilul aflat în proprietatea reclamantului a fost declanşată în baza Legii nr. 255/2010, care este o lege specială în materia expropierii, în raport cu legea-cadru, Legea nr. 33/1994, iar reclamantul nu a contestat, în condiţiile procedurale ale acestei legi speciale, nici decizia de expropiere şi nici cuantumul despăgubirilor care i-au achitate, nu ar putea solicita acum expropierea unei diferenţe de 694 mp. teren, în condiţiile diferite ale legii generale în materie de expropiere. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât amplasamentul lucrării de utilitate publică a fost stabilit prin hotărârea nr. 28/12.02.2015, aprobata de Consiliul general al municipiului Bucureşti(hotărâre necontestată de reclamant în contenciosul administrativ) şi nici nu a avut loc o "expropriere de fapt", întrucât reclamantul nu a pierdut atributele posesiei şi folosinţei, iar diferenţa de teren rămasă în proprietatea sa are acces la drumul public, pe două laturi. Pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

A doua instanţă de fond-instanţa de apel- concluzionează în sens contrar. Se reţine faptul că, din totalul de 694 mp. teren, cu privire la care reclamantul solicită a se constata că a fost expropriat în fapt, suprafaţa de 235 mp. este afectată de zona de siguranţă a podului şi face parte "de facto" din drumul realizat în urma exproprierii dispuse şi, mai mult decât atât, întreaga parcelă de 694 mp. este izolată, nemaiavând acces la calea publică. Complementar, se reţine că această parcelă a fost cuprinsă, prin Planul urbanistic zonal aprobat în anul 2019, în categoria "spaţii verzi aferente căilor de circulaţie rutieră", astfel că nu mai poate fi folosită pentru construcţii, conform categoriei de folosinţă menţionate cartea funciară la data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant, aceea de "curţi construcţii".

Prin urmare, în speţa supusă analizei, a fost stabilit cu certitudine că reclamantul este titularul unui "bun actual", dobândind în proprietate terenul în litigiu prin efectul contractului de vânzare încheiat în anul 2005, anterior evocat. O astfel de calitate este absolut necesară, din perspectiva analizei pe care o presupune pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, precum şi a textelor normative constituţionale, anterior evocate.

Limitele proprietăţii reclamantului au fost mai extinse, însă, în anul 2016, a avut loc o expropriere, pentru suprafaţa de 807 mp. teren, realizată în condiţiile Legii nr. 255/2010 privind privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local-act normativ care are valoarea unei legi speciale, în raport cu Legea nr. 33/1994 privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, care cuprinde dispoziţii de ordin general, menite să asigure cadrul legal adecvat tuturor procedurilor de expropiere şi de stabilire a despăgubirilor. În cadrul acestei proceduri speciale de expropiere, reclamantul nu a contestat, în termenul de 90 de zile de la data emiterii hotărârii(conform art. 21),cuantumul despăgubirilor băneşti care i-au fost acordate pentru imobilul teren cuprins în coridorul de expropiere, cu toate că legea îi conferea acest mijloc juridic pentru recuperarea întregului prejudiciu suferit, inclusiv a pierderii valorii economice a terenului neexpropiat, rămas în proprietatea sa privată.

Aşa fiind şi având în vedere statuările parţial contradictorii ale instanţelor de fond, cu privire la împrejurările de fapt esenţiale în această cauză, Înalta Curte constată că acestea nu au fost deplin lămurite, pentru a se putea concluziona cu privire la existenţa unei exproprierii de fapt a parcelei de teren rămasă în proprietatea reclamantului, expropiere susceptibilă să îi confere acestuia dreptul la despăgubiri proporţionale cu întinderea terenului ce se cere a fi expropiat, în cadrul procesual specific acţiunii pe care a promovat-o.

Înalta Curte reaminteşte că reclamantul a solicitat obligarea autorităţilor statului la expropiere cu privire la terenul rămas în proprietatea sa, apreciind că în mod greşit acesta nu a fost cuprins în coridorul de expropiere anterior aprobat, cu toate că face parte din zona de siguranţă şi există prevederi legale care obligă la constituirea unei astfel de zone de siguranţă.

Astfel, instanţa de apel, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de expert C., reţine, pe de o parte că, din totalul parcelei care se cere a fi expropiată(694 mp.), suprafaţa de 235 mp. teren este afectată de zona de siguranţă a podului, iar pe de altă parte, faptul că antreprenorul nu a solicitat constituirea unei zone de siguranţă mai mari decât coridorul de expropriere aprobat. De altfel, în acelaşi sens, şi prima instanţă a reţinut faptul că, la momentul stabilirii coridorului de expropriere, expropriatorul nu a avut în vedere o zona de siguranţă.

Aşa fiind, nu rezultă cu suficientă claritate, din cuprinsul celor statuate în fapt prin hotărârea judecătorească recurată, dacă parcela de teren exclusă de la expropiere şi rămasă în proprietatea tabulară a reclamantului, în suprafaţă de 235 mp., este, în prezent, ocupată efectiv de o zonă de siguranţă a lucrării de utilitate publică, într-o modalitate care îl lipseşte pe reclamant de atributele posesiei şi folosinţei, pentru a putea fi reţinută existenta unei exproprieri de fapt sau, dimpotrivă, o astfel de zonă nu a fost avută în vedere de antreprenor, nu a fost cuprinsă în coridorul de expropriere şi ea nici nu este amenajată şi utilizată efectiv în scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor învecinate. În aceste circumstanţe de fapt nelămurite, apare posibilă şi ipoteza în care reclamantul, înscris în cartea funciară ca proprietar al imobilului, să aibă posesia acestuia, să îl poată folosi, să îl poată vinde, dona ori ceda, iar zona de siguranţă pe care o invocă să fie determinată exclusiv la nivel teoretic, prin aplicarea dispoziţiilor legale care o reglementează, cele cuprinse în O.G. nr. 45/1997; cu alte cuvinte, este posibil ca reclamantul să considere că ar fi fost necesar, chiar obligatoriu în raport cu aceste dispoziţii ale legii, să fi fost cuprinsă în coridorul de expropiere şi o zonă de siguranţă, iar terenul aflat în proprietatea sa, rămas neexpropiat, ar fi fost afectat acestei zone de siguranţă, însă o astfel de cuprindere şi ocupare efectivă să nu fi avut loc, într-o modalitate care să golească de conţinut dreptul de proprietate şi care poate fi asimilată unei expropieri de fapt.

Incertitudinea persistă cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, fără a stabili efectivitatea amenajării unei astfel de zone de siguranţă, subliniază necesitatea constituirii ei, atunci când este vorba de drumuri nou- construite, "nefiind astfel lăsată la latitudinea autorităţii publice."

Tot astfel, nu au fost deplin lămurite împrejurările în care instanţa de apel a recunoscut dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului pentru întreaga parcelă de 694 mp., obligând la declanşarea procedurii de expropriere, în condiţiile în care reţine, explicit, existenţa unei zone de siguranţă a podului în suprafaţă de numai 235 mp. Este adevărat, se reţine că întreaga parcelă este împrejmuită de elemente constructive supraterane ale pasajului, fiind astfel lipsită de acces la calea publică şi imposibil de valorificat, însă nu se clarifică dacă această situaţie putea sau nu putea fi cunoscută de reclamant în procedura exproprierii, în mod obiectiv. Aspectul prezintă importanţă, întrucât un eventual prejudiciu cauzat de pierderea de valoare economică a parcelei rămase în proprietate putea fi invocat de reclamant, în condiţiile prescrise prin legea specială ale cărei norme au guvernat expropierea terenului său, prin contestarea cuantumului despăgubirilor care i-au fost acordate, despăgubiri care trebuiau să acopere inclusiv prejudiciul cauzat proprietarului, prin actul unei expropieri parţiale.

Instanţa de recurs reaminteşte că, potrivit unei jurisprudenţe bine conturate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt prerogative recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate, cărora, prin legislaţia adoptată în materie de expropiere, li s-au recunoscut garanţii care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropiere nu sunt arbitrare ori imprevizibile.

Aşa fiind, pretenţia reclamantului de a obliga pârâţii la declanşarea procedurii de expropiere a terenului rămas în proprietatea sa şi la emiterea unei dispoziţii de expropiere, în condiţiile în care nu a fost dovedit că statul, prin autorităţile sale, ar fi aprobat declanşarea unei astfel de proceduri inclusiv pentru terenul aflat în litigiu, nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.

Reclamantul îşi păstrează însă vocaţia la despăgubiri, în situaţia în care va proba cu certitudine că terenul aflat în litigiu a devenit, în fapt, unul de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică, cu alte cuvinte, dacă va dovedi existenţa unei exproprieri de fapt, astfel cum această noţiune a fost clarificată în jurisprudenţă, şi în limitele reale ale unei astfel de expropieri, fiind astfel necesară şi obligatorie o punere de acord a situaţiei juridice a imobilului cu starea lui reală. Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt, incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format, de altfel, fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale proporţionale cu întinderea terenului ce urmează a fi expropiat.

Argumentul instanţei de apel referitor la efectele planului urbanistic zonal, care include întreaga parcelă în litigiu în categoria "spaţii verzi aferente căilor de circulaţie rutieră" excede limitelor învestirii instanţei şi nesocoteşte astfel principiul disponibilităţii părţilor, în procesul civil. Reclamantul nu a invocat, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin declaraţia de apel, existenta unei exproprieri de fapt drept consecinţă a aprobării unui plan urbanistic zonal şi a includerii parcelei sale de teren în categoria spaţiilor verzi, aceasta fiind o împrejurare cu privire la care s-a statuat, pentru prima dată, prin hotărârea instanţei de apel, care a depăşit astfel limitele învestirii iniţiale.

În concluzie, având în vedere cadrul obiectiv al judecăţii şi temeiurile de drept pe baza cărora a fost formulată cererea reclamantului, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, judecând în fond, nu a lămurit în mod suficient împrejurările de fapt esenţiale, cele legate de exerciţiul efectiv al atributelor posesiei şi folosinţei parcelei de teren rămasă în proprietatea reclamantului, pentru a putea conchide în sensul existenţei unei privări de proprietate de tipul expropierii de fapt, de natură să îl îndreptăţească pe reclamant la emiterea unei noi decizii de expropriere şi la plata unei despăgubiri, cu privire la acelaşi obiectiv de utilitate publică, şi după finalizarea procedurii de expropriere desfăşurate în temeiul şi în condiţiile Legii nr. 255/2010.

Pentru toate cele ce preced, constatând că sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, prin aplicarea art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primarul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1131A din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucuresti, prin Primar General, împotriva încheierii din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2023.