Statute of limitations for subrogation recourse: limitations period commences upon payment, not the date of the tort or final judgment

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018, la data de 28.12.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata sumei de 500.000 euro.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998-1000 din vechiul C. civ., art. 6, 13 şi urm. din Legea nr. 46/2003, art. 642 alin. (3), (64)9 şi 659 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, art. 8 din Cap. II privind Normele Metodologice din 2007.

Prin cererea depusă la data de 20.03.2019, pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor D. S.A. (în calitate de asigurător), E. şi F. (persoane din cadrul A., despre care a apreciat că aveau atribuţii administrative privind organizarea activităţii de obţinere a consimţământului pacienţilor), solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, chemaţii în garanţie să îi plătească sumele de bani pe care va fi obligată să le plătească reclamantei.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1710/21.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă; a respins cererile de chemare în garanţie a D. S.A., E. şi F., ca rămase fără obiect.

Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 261/18.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei-chemate în garanţie D. S.A., invocată în legătură cu apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. şi cu apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C.; a admis apelul principal împotriva sentinţei civile nr. 1710/21.12.2020, declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., pe care a anulat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă; a respins apelurile incidente declarate de apelanta-chemată în garanţie D. S.A., şi de apelanta-pârâtă C., împotriva aceleiaşi sentinţe.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs pârâta C., pârâtul B. şi chemata în garanţie D. S.A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 11 august 2022, sub nr. x/2018.

Recursul formulat de pârâta C.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă C. a invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că au fost aplicate în mod greşit normele ce reglementează prescripţia extinctivă, anume ale vechiul C. civ., raportat la data faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, respectiv 26 octombrie 2007 şi 29 octombrie 2007, în acord cu dispoziţiile art. 3 din legea de punere în aplicare a C. civ.. Totodată, a invocat greşita aplicare a normelor ce reglementează instituţia subrogaţiei.

Astfel, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat, iar în situaţia în care comitentul a reparat victimei prejudiciul, are posibilitatea de regres împotriva prepusului, care este pretinsul autor al faptei ilicite şi prejudiciabile, pe temeiul art. 1108 alin. (1) pct. 3 C. civ. 1864.

Cu alte cuvinte, comitentul, după ce a plătit victimei despăgubirea, se subrogă de drept în drepturile victimei împotriva prepusului său, autor al faptei ilicite, pentru recuperarea despăgubirii plătite pentru prepusul său, având la dispoziţie acţiunea directă pe care victima însăşi o avea contra autorului, întemeiată pe art. 998-999 C. civ., iar această acţiune priveşte, aşadar, repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă.

În cauză, victima (respectiv familia G.) a ales să se îndrepte numai împotriva A., în calitate de comitent, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, iar A. a achitat despăgubirile stabilite în sarcina sa, la sfârşitul anului 2016 (12.12.2016), respectiv începutul anului 2017 (03.01.2017), având posibilitatea de a formula o acţiune în regres împotriva prepuşilor, însă a preluat creanţa aşa cum se afla în patrimoniul victimelor.

Întrucât obligaţia comitentului de a o despăgubi pe victimă, de a repara prejudiciul, se naşte odată cu săvârşirea faptei civile delictuale de către prepus, la acelaşi moment se naşte şi dreptul comitentului de a solicita, în cele din urmă, repararea de către prepus (autorul faptei) a prejudiciului pe care îl suportă comitentul prin despăgubirea victimei.

Esenţial în această materie este a nu se face confuzie între dreptul la despăgubiri şi dreptul la acţiune pentru solicitarea despăgubirilor. În egală măsură, atât la victimă, cât şi la comitent, dreptul la despăgubiri se naşte odată cu producerea prejudiciului (care de cele mai multe ori coincide cu momentul săvârşirii faptei civile delictuale de către prepus). Aşadar, teoretic, în acelaşi moment se naşte în patrimoniul amândurora şi dreptul la acţiune.

Însă, legiuitorul, din perspectiva prescripţiei, a prevăzut posibilitatea ca victima şi/sau comitentul să nu poată acţiona în justiţie din diverse motive (fie nu a avut cunoştinţe de existenţa prejudiciului, deci, implicit a dreptului de a solicita repararea acestuia, fie nu a cunoscut persoana care răspunde de prejudiciu - subiectul pasiv al raportului juridic). Tocmai de aceea legiuitorul a amânat momentul la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune la momentul la care titularul dreptului ştie sau ar fi trebuit să ştie atât prejudiciul, cât şi persoana responsabilă de prejudiciu.

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, victima (odată ce a cunoscut prejudiciul şi persoana/persoanele care răspund de producerea acestuia) are libertatea de a alege dacă solicită repararea prejudiciului doar de la prepus sau doar de la comitent sau de la ambii răspunzători de repararea prejudiciului.

Tocmai din acest motiv, obligaţia de dezdăunare din patrimoniul comitentului este sub condiţie suspensivă, condiţie ce se îndeplineşte la momentul solicitării de către victimă a reparării prejudiciului (şi) de către comitent. Îndată ce comitentului i se solicită de către victimă repararea prejudiciului, se naşte şi dreptul său de regres împotriva prepusului.

Din punct de vedere procesual, comitentul are la dispoziţie două căi de a-şi exercita dreptul la acţiune împotriva prepusului: fie îl cheamă în garanţie în chiar procesul formulat de către victimă, fie face acţiune pe cale separată.

Dacă alege varianta acţiunii pe cale separată, aceasta urmează a fi introdusă în termenul de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la momentul primirii de către comitent a acţiunii formulată de victimă.

Independenţa, sub aspectul începutului prescripţiei acţiunii în regres, rezultă din următoarele:

Chemarea în garanţie a prepusului nu este altceva decât o cerere de chemare în judecată formulată de comitent (acţiunea în regres) împotriva prepusului. Or, nu se poate susţine cu temei că s-ar putea formula cerere de chemare în garanţie fără a se naşte dreptul la acţiunea în regres. Faptul că soarta cererii de chemare în garanţie depinde (şi) de atragerea răspunderii comitentului (deci, de stabilirea pe cale judiciară a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a cuantumului prejudiciului) nu împietează cu nimic cu privire la naşterea dreptului la acţiunea în regres.

Doctrina şi jurisprudenţa s-au pronunţat în mod constant că şansele de reuşită (sau chiar realizarea reuşitei prin câştigarea acţiunii) nu împietează cu nimic asupra momentului când începe să curgă termenul de prescripţie.

Acesta este un moment bine definit, momentul când a primit cererea de chemare în judecată formulată de victimă, deoarece la acel moment ştia (sau trebuia să ştie) atât persoana care a săvârşit fapta (aceasta deoarece este chemat în judecată în calitate de comitent, deci reclamantul a indicat (prin ipoteză) calitatea prepusului; chiar dacă reclamantul nu a arătat calitatea prepusului, sarcina aflării acestuia incumbă comitentului, care este angajatorul persoanei care a săvârşit fapta), cât şi prejudiciul (suferinţele fizice şi psihice suferite de victima actului medical defectuos/neinformarea pacientei).

Stabilirea, pe cale judiciară, a cuantumului prejudiciului nu împietează cu nimic asupra începutului termenului de prescripţie a acţiunii în regres.

În egală măsură, comitentul poate formula separat cerere de chemare în judecată a prepusului. Pentru aceleaşi motive arătate anterior, faptul că această acţiune va fi suspendată până la soluţionarea cererii prin care victima solicită comitentului despăgubiri, nu împietează asupra începutului prescripţiei extinctive a acţiunii în regres a comitentului.

Prin hotărârea recurată s-a apreciat în mod greşit că prescripţia dreptului material la acţiunea în regres a comitentului plătitor nu este în legătură cu hotărârile pronunţate în cauză de obligare a acestuia la suportarea reparării prejudiciului, ci este în legătură cu data plăţii despăgubirii acordate victimei prin hotărârea instanţei, cu consecinţe asupra calculării termenului de prescripţie.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/2020 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la paragrafele 131, 132, în cazul subrogaţiei în drepturile victimei, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale. Prin efectul subrogaţiei, reclamanta a dobândit toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit.

Prin urmare, prepusul poate opune comitentului toate apărările pe care le putea opune victimei, inclusiv prescripţia dreptului material la acţiune. În concret, pentru comitent curge acelaşi termen de prescripţie cu cel incident în cazul părţii vătămate (cu alte cuvinte, comitentul trebuie înlocuit cu persoana vătămată, prescripţia dreptului material la acţiune urmând a fi analizată ca şi cum cererea de chemare în judecată împotriva prepuşilor A. ar fi fost introdusă de victimele prejudiciului.

Contrar celor expuse în decizia recurată, termenul de prescripţie a început să curgă cel mai devreme de la data de 26.10.2007, când a avut loc prima intervenţie asupra minorei (recoltarea sângelui), în aplicarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, în aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, introdusă la data de 25.10.2010, şi a început să curgă din nou la data când hotărârea pronunţată în acest dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 16493/06.10.2014, a rămas definitivă, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ. din 1865, respectiv la data de 09.11.2015.

Or. cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.12.2018, deci cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Pe cale de consecinţă, nu este corectă motivarea instanţei de apel în sensul că termenul de prescripţie curge de la data când reclamanta a plătit despăgubirile către victimă, având în vedere că art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu prevede o asemenea soluţie.

De altfel, o asemenea soluţie nu poate fi primită, având în vedere că începutul termenului de prescripţie trebuie să fie un moment obiectiv, în timp ce momentul plăţii efective este unul strict subiectiv, ce depinde de voinţa A.; reclamanta putea să facă plata după mai mult timp de la rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 16493/06.10.2014, ceea ce s-a şi întâmplat, astfel că termenul de prescripţie nu mai era de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii, ci mai mare (adăugată perioada care a trecut până la efectuarea plăţii), aspect care nu poate fi primit.

Mai mult decât atât, astfel cum se reţine în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care instanţa de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, nu s-a raportat la cele două momente alternative pe care le reglementează textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci a avut în vedere alt reper care excedează sferei de aplicare a regulii speciale de determinare a cursului prescripţiei, a încălcat prevederile acestui text legal, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu poate fi acceptat nici ca un act voluntar unilateral al debitorului obligaţiei de plată, respectiv alegerea momentului când va plăti în mod benevol, să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

A admite o astfel de teză ar avea consecinţa ca, prin subrogări succesive realizate înaintea împlinirii termenului de prescripţie pentru creditorul iniţial şi cei subrogaţi, termenul de prescripţie să nu se împlinească niciodată, ceea ce este evident contrar scopului dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie, o astfel de teză ar duce la eludarea normei legale referitoare la prescripţia extinctivă.

Subrogaţia reprezintă o modalitate de transmitere a drepturilor de creanţă, care operează în temeiul legii, respectiv se transferă dreptul astfel cum există în patrimoniul victimei, singura modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu şi a altor caracteristici ale dreptului preluat.

Această subrogaţie este, aşadar, una personală, consecinţa fiind că drepturile se exercită de comitent astfel cum ar fi putut fi exercitate de către cel vătămat, comitentul beneficiind, în limita plăţii, de toate drepturile împotriva terţului vinovat de producerea prejudiciului, după cum acesta poate opune toate apărările opozabile, inclusiv excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin urmare, dreptul preluat de comitent se prescrie în acelaşi termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogaţia. În aceste condiţii, termenul de prescripţie pentru realizarea creanţei este cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. x, care începe să curgă conform art. 8 alin. (1):

"de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958 reiese că prescripţia este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor de creanţă nu există niciun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie pentru acelaşi drept, precum şi că nu există niciun text de lege care să prevadă o altă modalitate de curgere de termenului de prescripţie în cazul dreptului de regres.

Rezultă deci că, prin subrogaţie, potrivit regulilor generale, comitentul preia dreptul născut deja în patrimoniul persoanei păgubite şi nu se naşte un alt drept la momentul la care se face plata despăgubirii. Această interpretare este atât în litera legii, dar şi în spiritul acesteia, intenţia legiuitorului fiind aceea de a sancţiona pasivitatea creditorului. Prin coroborarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 indicate anterior, se constată că legiuitorul a reglementat în mod echitabil situaţia arătată, reglementând de o manieră clară modalitatea în care curge termenul de prescripţie.

Având în vedere că prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv, stabilirea momentului începutului prescripţiei în sensul arătat anterior nu îndreptăţeşte considerentele hotărârii recurate, care conduc la concluzia eronată că instituţia prescripţiei ar fi deturnată de la finalitatea ei pe motiv că numai din momentul plaţii indemnizaţiei comitentul poate exercita acţiunea în regres.

În speţă, intimata A. a avut la dispoziţie suficient timp pentru a acţiona împotriva persoanelor responsabile de producerea pagubei, având în vedere că la data de 09.11.2015 a fost pronunţată decizia Tribunalului Bucureşti, având caracter definitiv şi executoriu. Prin urmare, de la data deciziei instanţei de apel, 09.11.2015, în sarcina intimatei A., în calitatea sa de comitent, consfinţită în mod definitiv prin decizia instanţei de apel, s-a născut obligaţia de plată a despăgubirii acordată victimei - 500.000 euro, aceasta putând fi chiar executată silit, în lipsa unei plăţi benevole.

Faptul ca plata despăgubirii a fost făcută la mai mult de un an mai târziu, respectiv la datele de 12.12.2016 şi 03.01.2017, nu poate fi opus recurentei, intimata A. neputând-şi invoca propria culpă potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept).

Rezultă astfel ca s-a împlinit termenul general de 3 ani, modul de calcul al acestuia făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, astfel că acţiunea reclamantei este prescrisă. Pentru aceste motive, se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, care, fiind o excepţie peremptorie, va împiedica judecata cauzei pe fond, soluţia Tribunalului fiind corectă în sensul respingerii cererii ca prescrisă, impunându-se casarea hotărârii recurate.

În probaţiune, recurenta-pârâtă C. a solicitat să se aibă în vedere înscrisurile aflate în dosarul de fond şi de apel.

Recursul formulat de pârâtul B.

Recurentul-pârât B. a criticat, la rându-i, hotărârea instanţei de apel pe motiv că este rezultatul unei încălcări şi aplicări greşite a normelor de drept material referitoare la determinarea şi calcularea termenului de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă, respectiv cele ale vechiul C. civ., faţă de data săvârşirii pretinselor fapte ilicite (legea aplicabilă în timp nu a fost contestată de părţi, de altfel, chiar reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile C. civ. din 1864).

Recurentul a arătat că, potrivit principiilor răspunderii civile delictuale, victima prejudiciului are dreptul să acţioneze pentru despăgubiri, printr-o acţiune civilă, atât pe comitent, cât şi pe prepus, la alegerea sa, concomitent sau succesiv (adică se poate îndrepta fie numai împotriva comitentului, fie numai a prepusului, fie împotriva ambilor).

În speţă, victima a ales să se îndrepte numai împotriva intimatei-reclamante, în calitate de comitent, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010

Cu toate acestea, comitentul are un drept de regres împotriva prepusului, pentru a-şi recupera prejudiciul, iar acţiunea în regres a comitentului poate fi exercitată pe cale directă după ce a achitat terţului sau pe calea unei cereri de chemare în garanţie.

Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei întemeiate pe C. civ. din 1864, acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului este o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a prepusului pentru fapta proprie, ce are la bază subrogaţia legală (potrivit art. 1108 pct. 3 C. civ. din 1864 "subrogaţia se face de drept: (...) în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface"). În patrimoniul victimei există o acţiune civilă împotriva prepusului, iar aceasta este preluată de către comitent.

Prin plata prejudiciului, societatea A. S.A. s-a subrogat în drepturile victimei, având posibilitatea de a formula o acţiune în regres împotriva prepuşilor, aceştia răspunzând pentru prejudiciul cauzat prin propriile fapte ilicite, însă a preluat creanţa aşa cum se afla în patrimoniul victimelor, neîncepând să curgă un nou termen de prescripţie, nefiind în prezenţa naşterii unui drept subiectiv nou, distinct de dreptul deţinut de către victime.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (de exemplu decizia nr. 29/2020 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 131 şi 132) în cazul subrogaţiei în drepturile victimei, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale.

Prin urmare, prepusul poate opune comitentului toate apărările pe care le putea opune victimei, inclusiv prescripţia dreptului material la acţiune.

Cu alte cuvinte, prin plata despăgubirii, comitentul nu devine titularul unui drept subiectiv distinct de dreptul la reparaţie mai înainte deţinut de victimă pentru a beneficia de un alt drept material la acţiune în contra persoanei vinovate de pagubă, ci, prin efectul subrogaţiei legale, respectivul drept subiectiv se transmite ope legis de la victimă către comitent, aşa cum acesta se regăsea în patrimoniul victimei, împreună cu dreptul material la acţiune ataşat şi născut la momentul când şi paguba şi persoana ce a produs-o au fost identificate.

Pe cale de consecinţă, nu este corectă motivarea instanţei de apel în sensul că termenul de prescripţie curge de la data când intimata-reclamantă a plătit despăgubirile către victimă, având în vedere că dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 167/1958 nu prevăd o asemenea soluţie.

De altfel, o asemenea soluţie nu poate fi primită, având în vedere că începutul termenului de prescripţie trebuie să fie un moment obiectiv, în timp ce momentul plăţii efective este unul strict subiectiv, ce depinde de voinţa comitentului, în speţă intimata-reclamantă A. S.A.

Mai mult decât atât, o asemenea interpretare nu poate fi primită şi din perspectiva faptului că într-o asemenea situaţie comitentul ar putea plăti o obligaţie devenită naturală, iar prepusul nu ar putea opune o eventuală prescripţie a dreptului material la acţiune.

Nu există nici un temei pentru a valida teza instanţei de apel cu privire la curgerea termenului de prescripţie de la data plăţii, având în vedere că de la această dată a avut loc doar transmiterea creanţei prin subrogaţie, dreptul subiectiv fiind mutat din patrimoniul victimei în patrimoniul comitentului, împreună cu dreptul material la acţiune ataşat şi născut la momentul la care au fost cunoscute atât, paguba, cât şi persoana care se face vinovată de ea, neîncepând să curgă un nou termen de prescripţie distinct pentru comitent, nefiind în prezenţa naşterii unui nou drept subiectiv distinct de dreptul deţinut iniţial de victimă.

Nu poate fi primită susţinerea conform căreia un act voluntar unilateral al debitorului obligaţiei de plată, respectiv alegerea momentului când va plăti în mod benevol, să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

A admite o astfel de teză ar avea consecinţa ca, prin subrogări succesive realizate înaintea împlinirii termenului de prescripţie pentru creditorul iniţial şi cei subrogaţi, termenul de prescripţie să nu se împlinească niciodată, ceea ce este evident contrar scopului dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie, o astfel de teză ar duce la eludarea normei legale referitoare la prescripţia extinctivă.

Prin urmare, dreptul preluat de comitent se prescrie în acelaşi termen în care s-ar fi prescris dacă nu ar fi operat subrogaţia. În aceste condiţii, termenul de prescripţie pentru realizarea creanţei este cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă conform art. 8 alin. (1) "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Din întreaga redactare a Decretului nr. 167/1958, reiese că prescripţia este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că, în cazul transmiterii drepturilor de creanţă nu există niciun caz în care să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie pentru acelaşi drept, precum şi că nu există niciun text de lege care să prevadă o altă modalitate de curgere de termenului de prescripţie în cazul dreptului de regres.

La data plăţii are loc doar transmiterea creanţei prin subrogaţie, aceasta fiind preluată de către comitent astfel cum se găsea în patrimoniul victimei.

În raport de aspectele anterior menţionate, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a început să curgă de la data la care au avut loc intervenţiile medicale asupra minore, respectiv 26.10.2007 şi 29.10.2007. Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă cel mai devreme de la data de 26.10.2007, acela fiind momentul în care victimele au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie a fost întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată de către victime la data de 25.10.2010 şi a început să curgă din nou la data când hotărârea pronunţată în acest dosar a rămas definitivă.

Având în vedere că procesul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 a început înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., rezultă că în privinţa hotărârilor pronunţate în acest dosar sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. din 1865.

În aplicarea art. 377 alin. (1) pct. 2 şi 3 din acest cod, sentinţa civilă nr. 16453/06.10.2014 a rămas definitivă la data de 09.11.2015, la data pronunţării deciziei civile nr. 2535 prin care a fost respins ca nefondat apelul exercitat de A. S.A. împotriva acestei sentinţe.

Prin urmare, la data de 09.11.2015 a început să curgă din nou termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune de 3 ani, care s-a împlinit la data de 09.11.2018. Or, cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. x/2018 a fost formulată la data de 28.12.2018, deci cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Mai mult decât atât, din cuprinsul art. 376 C. proc. civ. din 1865 rezultă că pot fi puse în executare silită (după ce au fost învestite cu formulă executorie) atât hotărârile care au rămas definitive, cât şi hotărârile care au devenit irevocabile.

Din interpretarea gramaticală a acestui text, rezultă că legiuitorul nu a impus necesitatea ca hotărârea ce urmează să fie învestită cu formulă executorie să fie atât definitivă, cât şi irevocabilă, fiind suficient ca hotărârea judecătorească să se încadreze într-una dintre aceste două situaţii. Rezultă, deci, că o hotărâre definitivă poate fi pusă în executare silită, nefiind obligatoriu ca aceasta să fi devenit irevocabilă.

Mai mult decât atât, vechiul C. proc. civ. nu numai că dădea posibilitatea ca o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi desfiinţată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac să poată fi pusă în executare silită, dar reglementa şi situaţia în care o asemenea desfiinţare are loc, într-un astfel de caz aplicându-se dispoziţiile legale referitoare la întoarcerea executării (art. 4041), s-a conchis prin motivele de recurs.

Recursul formulat de chemata în garanţie D. SA

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-chemată în garanţie a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:

- Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D., invocată în faza apelului, a fost soluţionată cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează judecata apelului, inclusiv cu nerespectarea limitelor devolutive ale apelului.

Astfel, instanţa de apel a respins această excepţie cu motivarea că, din moment ce chemata în garanţie a formulat la rândul său apel incident, calitatea procesuală este automat atrasă în apel.

Or, cererea de apel depusă de reclamanta A. este formulată doar în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.. De altfel, chiar şi din lecturarea cererii de apel nu rezultă vreo critică adusă chemării în garanţie (ce a fost respinsă în primă instanţă ca rămasă fără obiect) sau faţă de D.. Prin urmare, nu se poate susţine că ar fi vorba despre o atragere implicită a D. pe calea apelului principal.

Mai mult decât atât, un eventual apel principal formulat de către A. în contradictoriu cu D. ar fi fost lipsit de interes. Chiar dacă s-ar lua în considerare si opinia doctrinară potrivit căreia reclamantul ar putea formula apel principal şi împotriva chematului în garanţie, soluţia rămâne aceeaşi, respectiv lipsa de interes a A., întrucât cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă ca urmare a apărărilor formulate de D..

Este adevărat că şi D. a invocat în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, însă instanţa nu a admis excepţia prin raportare la motive şi momentele invocate de D.. În plus, excepţia prescripţiei a fost invocată, întâi de toate, de către pârâţi, astfel încât nu poate fi interpretată ca o apărare proprie a chematului în garanţie. Chiar şi în punctul de vedere doctrinar menţionat mai sus, prezenţa interesului este admisă numai în situaţia când apărările proprii ale chematului în garanţie determină soluţia primei instanţei, or, nu se aplică în această situaţie.

În consecinţă, pe apelul principal, lipsa calităţii procesuale pasive a D. este dincolo de orice îndoială, soluţia dată de instanţa de apel fiind vădit nelegală şi contrară normelor de procedură.

În acest context, în măsura în care pârâta C. voia să atragă participarea D. în faza apelului, trebuia să formuleze apel provocat în condiţiile art. 473 C. proc. civ.

Calitatea procesuală reprezintă titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în cadrul unui proces. Or, apelul incident poate fi îndreptat doar împotriva părţii care a formulat apel principal, nu şi împotriva altor intimaţi. Prin urmare, o persoană chemată în garanţie nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un apel incident, întrucât aceasta aparţine doar apelantului principal.

Recurenta a susţinut că dezlegarea dată prin decizia atacată este contrară dispoziţiilor art. 472 C. proc. civ. şi lasă fără efecte prevederile art. 473 din cod, ceea ce este inadmisibil ca rezultat al interpretării legii. Cu alte cuvinte, dacă s-ar admite interpretarea dată prin decizia atacată, instituţia apelului provocat ar fi fără utilitate practică, din moment ce intimatul ar putea formula apel incident împotriva tuturor părţilor şi terţilor, fără nicio diferenţă. O astfel de soluţie este nelegală şi trebuie cenzurată de către instanţa de recurs.

Mai mult decât atât, din cuprinsul apelului incident formulat de intimata-pârâtă C. nu rezultă nicio referire la cererea de chemare în garanţie, ceea ce demonstrează încă o dată caracterul întemeiat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D..

Simplul fapt că D. a formulat apel incident nu poate nega dispoziţiile imperative ale art. 473 C. proc. civ. şi nici nu poate justifica legitimarea procesuală, care se apreciază în raport cu dispoziţiile legale şi nu după denumirea actelor procesuale. Instanţa trebuia să analizeze excepţia procesuală în raport cu dispoziţiile legale şi nu cu cererea de apel incident.

Dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţii absurde în care partea poate să-şi justifice calitatea procesuală prin formularea unui act procesual şi, în acelaşi timp, să profite de lipsa calităţii prin nedepunerea unor acte procesuale.

Deşi nu s-a relatat pe larg în cuprinsul încheierii de dezbateri, instanţa de apel a insistat în repetate rânduri asupra calităţii procesuale active în formularea apelului incident. Este adevărat că D. nu a invocat şi propria lipsă de calitate procesuală activă, întrucât aştepta dezlegarea dată excepţiei calităţii procesuale pasive. În lipsa unei dezlegări, nu putea anticipa o soluţie favorabilă din partea instanţei. De altfel, deşi nu s-a reţinut nici acest aspect în încheiere, reprezentantul convenţional al D. a precizat, în momentul în care instanţa i-a acordat cuvântul pe apelul incident, că susţine admiterea acestuia doar în măsura în care instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Fată de aceste aspecte, recurenta-chemată în garanţie a înţeles să invoce şi încălcarea dispoziţiilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., unirea excepţiei cu fondul fiind nelegală.

În apel nu a fost administrată nicio probă nouă (aspecte menţionate expres şi la finalul pag. 18 din decizia atacată), ceea ce înseamnă că nu a existat premisa legală a unirii excepţiei cu fondul. Instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra excepţiei înainte de a discuta pe apelurile formulate în cauză.

În realitate, aceste nereguli procedurale au determinat şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în apel. Instanţa a insistat asupra invocării de către D. a lipsei calităţii sale procesuale, întrucât invocarea din oficiu a excepţiei ar fi echivalat cu o antepronunţare.

Practic, invocarea din oficiu a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a D. în formularea apelului incident ar fi echivalat cu o admitere implicită a lipsei calităţii procesuale pasive. Excepţia putea fi invocată de celelalte părţi, însă acestea nu au înţeles să facă acest lucru.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu a fost pusă în discuţie, nefiind invocată de nicio parte şi nici de către instanţă. Or, dacă instanţa de apel admitea excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (soluţia corectă potrivit dispoziţiilor legale), automat, D. nu avea nici calitate procesuală activă pe apelul incident (soluţie ce nu putea fi pronunţată prin decizie în lipsa punerii în discuţie contradictorie). Practic, prin încălcări succesive ale legii, instanţa a pronunţat o soluţie total greşită.

În concluzie, D. a demonstrat lipsa calităţii procesuale pasive atât pe apelul principal al A., cât şi pe apelul incident al intimatei C., astfel încât se impune admiterea excepţiei.

Recurenta a susţinut, totodată, că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală prin raportare la limitele efectului devolutiv al apelului, în ceea ce priveşte aprecierea potrivit căreia termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul plăţii despăgubirii.

Astfel, niciuna dintre părţi nu a susţinut că dreptul material la acţiune s-a născut de la data efectuării plăţii către persoanele vătămate.

Instanţa de apel, în cadrul căii de atac devolutive, se raportează la mijloacele de apărare, cererile şi pretenţiile invocate în faţa primei instanţe şi în cererea de apel. Apelul, deşi provoacă o nouă judecată în fond a litigiului, reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanţă, deci un mijloc de continuare a procesului, iar nu de dezvoltare a cadrului procesual. Cu alte cuvinte, efectul devolutiv vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Din moment ce prin decizie s-a admis apelul principal, rezultă că motivele care au determinat o astfel de soluţie îşi au cauza în cererea de apel principal. Or, niciunde în cuprinsul apelului formulat de A. nu se pretinde că prescripţia ar începe să curgă de la data plăţii despăgubirii. Mai mult, niciuna din păţi nu a criticat sentinţa din această perspectivă.

Este adevărat că toate apelurile formulate au vizat începutul prescripţiei extinctive, însă fiecare parte s-a raportat la un moment specific. Cu alte cuvinte, poziţia procesuală a părţilor s-a materializat într-un anumit moment şi nu a vizat orice dată de la care ar putea curge dreptul material la acţiune.

Prin urmare, instanţa de apel era ţinută de apărările şi criticile din cererea de apel principal, iar, în mod legal, admiterea apelului A. ar fi însemnat ca prin decizie să se constate că prescripţia curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii nr. 16493/2014.

Intimata-reclamanta nu a susţinut niciun moment o altă dată de la care ar începe să curgă dreptul material la acţiune. Toată apărarea faţă de excepţia prescripţiei a avut în vedere data rămânerii definitive şi irevocabile (în special, s-a insistat pe caracterul irevocabil al hotărârii). Acest lucru rezultă, cu claritate, atât din cuprinsul actelor depuse în faţa primei instanţe, din încheierea de dezbateri şi din cererea de apel.

De fapt, instanţa de apel s-a erijat într-un veritabil apărător al reclamantei, adăugând elemente externe pentru a crea aparenta de legalitate a soluţiei date asupra excepţiei prescripţiei.

Este adevărat că instanţa de fond s-a referit în considerentele sentinţei la data plăţii, însă această menţiune a fost făcută cu titlu teoretic, nefiind o analiză a unui motiv invocat de vreo parte. De altfel, prima instanţa a subliniat în mod expres (pag. 14 din sentinţă, ultimul alineat) că "reclamanta nici nu a efectuat o asemenea apărare".

În aceste condiţii, a fost adăugat din oficiu un motiv de apel ce a fost admis, fără a se raporta la actele procesuale ale părţilor şi limitele în care a fost învestită, cu încălcarea dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că, pe lângă nesocotirea limitelor efectului devolutiv, instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.. Prin voinţa sa, apelantul limitează efectele analizei instanţei de apel la motivele pe care le invocă; or, prin decizie au fost depăşite limitele învestirii.

Chiar dacă s-ar fi reţinut un alt moment de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, soluţia corectă ar fi fost respingerea apelului principal, întrucât motivele invocate nu susţin desfiinţarea hotărârii atacate.

De altfel, chiar în cuprinsul deciziei, instanţa de apel reţine că nu "poate primi susţinerea apelantei-reclamante potrivit căreia termenul general de prescripţie de 3 ani al dreptului la acţiune (art. 3 alin. (1) teza I Decretul nr. 167/1958) a început să curgă, în ceea ce o priveşte, la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 16493/06/10,2014". Or, din moment ce chiar instanţa de apel susţine că apelul A. este nefondat şi nu poate primi motivele invocate, soluţia de admitere a apelului este vădit nelegală.

Instanţa de apel realizează un control judiciar, neavând posibilitatea să adauge elemente noi sau să se substituie uneia dintre părţi. În apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la prima instanţă, devoluţiunea operând în "graniţele" trasate de părţi.

În acest sens, recurenta-chemată în garanţie a menţionat că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii şi prin analiza pe care a efectuat-o cu privire la solidaritatea comitentului şi a prepusului. Niciun motiv de apel nu a avut ca obiect solidaritatea obligaţiilor.

În concluzie, având în vedere că instanţa de apel a încălcat limitele stabilite prin cererea de apel principal, nesocotind astfel limitele efectului devolutiv al apelului, decizia este nelegală, impunându-se casarea acesteia.

- Decizia atacată este nemotivată în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în sensul că dezlegarea dată acestei excepţii este lacunară şi se bazează pe motive străine de textele legale.

Recurenta a învederat că a invocat excepţia prin raportare la faptul că apelul principal nu este formulat în contradictoriu cu chemata în garanţie şi nici nu rezultă vreo critică la adresa acesteia, iar apelul incident nu putea fi formulat decât în contradictoriu cu apelantul principal, nu şi cu alţi intimaţi.

Or, prin decizia atacată nu se analizează în niciun fel motivele invocate de D., ci se reţine la nivel general că legitimarea procesuală este dată de formularea apelului incident.

Practic, unicul motiv al instanţei de apel în respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este faptul că D. nu şi-a invocat şi lipsa calităţii procesuale active. O astfel de motivare este lipsită de esenţă şi echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fapt care împiedică instanţa de control judiciar să exercite controlul de legalitate asupra acesteia.

Instanţa de apel trebuia să argumenteze de ce nu este incidentă instituţia apelului provocat, de ce un apel incident poate atrage legitimare procesuală şi pentru alţi intimaţi, de ce apelul principal se extinde automat şi împotriva D., deşi niciun element din cuprinsul acestuia nu se referă la chemata în garanţie, de ce formularea unui act procesual înfrânge caracterul imperativ al normelor procesuale.

Chiar dacă judecătorul nu-şi întemeiază soluţia pe anumite elemente din dosar, el este dator să motiveze de ce unele aspecte primează în faţa altora, de ce au fost nesocotite anumite probe, de ce nu a fost analizată o apărare.

O analiză pur formală, generalistă şi nefundamentată pe anumite aspecte concrete, precum cea din prezenta cauză, echivalează cu nemotivarea în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, totodată, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece nu asigură exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti şi nu garantează dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO).

- Instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în ceea ce priveşte momentul de la care curge prescripţia extinctivă, dar şi normele materiale din materia subrogaţiei.

S-a susţinut de către recurenta-chemată în garanţie că, prin efectul subrogaţiei, comitentul a preluat creanţa, cu toate drepturile, acţiunile şi garanţiile de care beneficiază. Practic, subrogaţia produce efectele de continuitate, prin substituirea calităţii de creditor. Debitorul îl priveşte pe subrogat în aceleaşi condiţii cu creditorul originar, păstrând împotriva acestuia toate apărările şi excepţiile.

Raportând aceste reguli la speţa de faţă, rezultă că dreptul material la acţiune s-a născut la data de 03.12.2007. Din acel moment titularul creanţei (familia G.) cunoştea paguba, dar şi persoana care răspunde de ea. Ulterior, această creanţă a fost transmisă către comitent prin efectul subrogaţiei.

În subsidiar, recurenta-chemată în garanţie a considerat că, cel mai târziu, momentul de începere a termenului de prescripţie este data de 25.10.2010, data la care a fost formulată cerea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2010. A. cunoştea toate elementele dreptului material la acţiune, astfel încât naşterea acestuia nu putea lua loc mai târziu. De altfel, intimata-reclamantă putea formula o cerere de chemare în garanţie chiar de la acel moment, ceea ce înseamnă că dreptul la acţiune era născut, neputându-se considera că ar fi vorba despre o cerere prematură.

Prin urmare, din moment ce încă din anul 2010 A. se putea îndrepta împotriva prepuşilor este absurd să se interpreteze diferit aceeaşi situaţie juridică atunci când intimata-reclamantă promovează acţiunea în regres pe cale separată. Fiind vorba despre acelaşi drept trebuie să se aplice acelaşi regim juridic.

S-a mai susţinut că această interpretare a fost validată în practica judiciară a instanţelor naţionale, recurenta indicând în acest sens hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi de judecătorii.

Totodată, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă este cel al plăţii despăgubirii de către comitent.

Pe lângă faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că data plăţii marchează naşterea dreptului material la acţiune, plata reprezintă un moment subiectiv de început al curgerii prescripţiei. O plată poate echivala cu o recunoaştere şi astfel s-ar ajunge la situaţii favorabile creditorilor, care ar amâna de fiecare dată plata, pentru a alege în mod discreţionar momentul de la care se va calcula începutul curgerii prescripţiei extinctive.

În plus, plata este prin ea însăşi un fapt personal al persoanei obligate, adică depinde de voinţa debitorului, ceea ce subliniază caracterul eminamente subiectiv al acestui moment. Dacă s-ar accepta ipoteza plăţii, s-ar eluda dispoziţiile imperative ale legii care stabilesc cursul termenului de prescripţie şi ar fi lăsat la voinţa liberă a părţilor momentul de la care începe să curgă acest termen, în funcţie de data la care comitentul doreşte să plătească păgubitului despăgubirile.

Prescripţia este legată de drepturi, iar nu de persoanele care le exercită, astfel că şi în cazul transmiterii drepturilor de creanţă nu există vreun caz în care să înceapă un nou termen de prescripţie pentru acelaşi drept.

De altfel, comitentul putea formula o cerere de chemare în garanţie în procesul cu persoanele vătămate, însă nu a înţeles să-şi manifeste voinţa în acest fel. Din moment ce exista posibilitatea chemării în garanţie, anterior plăţii, rezultă, în mod logic, că şi dreptul material la acţiune s-a născut înaintea acestui moment.

De fapt, raţionamentul instanţei de apel porneşte de la o premisă greşită. Subrogaţia este o cauză de transmitere a creanţei, nicidecum o cauză de stingere, cum se reţine eronat în decizie. Practic, instanţa de apel interpretează subrogaţia din speţă mai mult ca o novaţie, în sens că s-a stins vechea creanţă şi în patrimoniul comitentului s-a născut un nou drept, al cărui drept la acţiune se naşte în alt moment decât creanţa iniţială. Pe lângă faptul că nu este vorba de transformare a obligaţiei, nu sunt îndeplinite nici celelalte condiţii ale novaţiei.

Instanţa de apel limitează în mod greşit apărările pe care le poate formula prepusul doar cu privire la condiţiile angajării răspunderii civile delictuale şi nu în raport cu toate elementele dreptului material la acţiune. O astfel de disociere a elementelor dreptului la acţiune este lipsită de suport legal şi înfrânge logica dinamicii obligaţiei, creanţa fiind transferată (nu transformată sau stinsă) în ansamblul său.

Prin urmare, plata nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă dreptul material la acţiune.

Recurenta s-a referit şi la susţinerea intimatei-reclamante, potrivit căreia prescripţia dreptului material la acţiune curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2010.

În acest sens, a arătat că la momentul rămânerii definitive a sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2010, ce are caracter executoriu, păgubitul cunoştea atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, faptul că hotărârea putea fi supusă unor căi extraordinare de atac care să determine desfiinţarea ei nu este de natură să schimbe caracterul definitiv, aspect ce rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 17 alin. (3) ale Decretului nr. 167/1958.

În reglementarea instituţiei prescripţiei, cursul prescripţiei nu este condiţionat de irevocabilitatea unei hotărâri, ci exclusiv de caracterul său definitiv, iar atât timp cât potrivit normelor de procedură civile aplicabile (art. 300 din vechiul C. proc. civ.) recursul nu suspendă executarea, data rămânerii definitive a hotărârii marchează momentul de la care A. era obligat să execute voluntar obligaţiile stabilite prin sentinţă şi, implicit momentul de la care aceasta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, s-a conchis prin motivele de recurs.

Apărările formulate în cauză

Toate părţile au formulat întâmpinare la recursurile declarate, respectiv răspuns la întâmpinare.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza faptul că toţi recurenţii au formulat critici la adresa soluţiei regăsite prin decizia de apel şi prin care instanţa, admiţând apelul principal al reclamantei A. S.A., dar respingând apelurile incidente declarate de pârâta C. şi de intervenienta D. S.A. împotriva considerentelor sentinţei prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, a anulat sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, se impune ca toate criticile ce vizează modul de aplicare a legii referitoare la prescripţia extinctivă să fie analizate concomitent, pentru expunerea cursivă a raţionamentului juridic pe acest aspect, ce integrează răspunsul la argumentele invocate de fiecare parte.

Distinct, urmează a fi analizată critica recurentei-chemate în garanţie vizând modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale a acestei părţi în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, recurenţii au formulat următoarele critici la adresa soluţiei din decizia de apel:

a) au fost încălcate limitele efectului devolutiv al apelului din perspectiva susţinerilor apelantei-reclamante asupra momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă (critică formulată de către recurenta-chemată în garanţie D. S.A., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.);

b) momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă al dreptului la acţiunea în regres exercitată de către reclamantă a fost plasat în mod greşit la data plăţii efectuate de către reclamantă către victima prejudiciului (critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

a) Cât priveşte motivul de recurs vizând modul de aplicare a normelor de drept procesual de către instanţa de apel, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurenta-chemată în garanţie D. S.A. (în continuare, D.), Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, întrucât intimata-reclamantă nu a susţinut în apel că dreptul material la acţiune s-a născut la data efectuării plăţii către persoanele vătămate, astfel încât admiterea apelului principal declarat de reclamantă putea fi determinată doar de admiterea criticii acesteia, în sensul că prescripţia curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 16493/6.10.2014 pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Mai mult, niciuna dintre părţi nu a invocat momentul plăţii ca reper pentru curgerea termenului de prescripţie. Faţă de motivul de apel, a fost încălcat şi principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Critica recurentei-chemate în garanţie este nefondată.

Acţiunea în regres formulată de reclamanta A. S.A., în calitate de comitent, împotriva prepuşilor săi, pârâţii din cauză, s-a întemeiat pe faptul plăţii despăgubirilor la care comitentul a fost obligat către victimă prin sentinţa civilă nr. 16493/6.10.2014 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâţilor.

Prin urmare, plata şi efectele sale au fost invocate chiar prin cererea de chemare în judecată, în strânsă legătură cu subrogaţia legală şi naşterea dreptului de regres, ceea ce, din perspectiva judecăţii în apel, denotă respectarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

Împrejurarea că reclamanta nu s-a raportat la acelaşi act juridic şi prin susţinerile formulate în combaterea excepţiei, dar a plasat momentul naşterii dreptului de regres la data plăţii despăgubirilor, nu împiedică instanţa de judecată să valorifice motivele de fapt şi de drept din acţiunea introductivă în soluţionarea excepţiei, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Astfel, instanţa are obligaţia să dea calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în exercitarea îndatoririi de a stărui în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, iar acelaşi rol activ revine şi instanţei de apel, dat fiind efectul devolutiv al căii ordinare de atac.

În acest cadru, învestită fiind cu cercetarea modului de aplicare de către prima instanţă a normelor referitoare la prescripţia extinctivă, inclusiv a calculului termenului de prescripţie în prezenta cauză, instanţa de apel urma a analiza legătura dintre naşterea dreptului de regres al comitentului împotriva prepusului şi calculul termenului de prescripţie, verificând temeinicia susţinerilor reclamantei referitoare la momentul naşterii dreptului pe care se fundamentează acţiunea de faţă, inclusiv sub aspectul efectelor juridice ale plăţii.

Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel, raportându-se la data plăţii în stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă, a depăşit limitele învestirii sale, determinate de motivele de apel ori de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, şi nici nu a încălcat principiul disponibilităţii, cu atât mai mult cu cât rezultă din hotărârea primei instanţe că tribunalul a analizat şi efectele juridice ale plăţii asupra termenului de prescripţie, ajungând la o concluzie contrară celei expuse în decizia de apel.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulat de către recurenta-chemată în garanţie D. S.A..

b) Cât priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia recurată, s-a reţinut că acţiunea formulată de către reclamanta A. S.A. relevă regresul comitentului împotriva prepuşilor săi, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 16493/6.10.2014, pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 2535/9.11.2015 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 535/28.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus obligarea reclamantei, în calitate de comitent, la repararea întregului prejudiciu cauzat victimelor prin faptele ilicite ale pârâţilor persoane fizice, prepuşi ai reclamantei.

S-a reţinut, de asemenea, că în litigiul finalizat prin hotărârea judecătorească irevocabilă a fost chemat în judecată exclusiv comitentul şi, totodată, că acesta a plătit victimelor întreaga sumă de bani la care a fost obligat cu titlu de despăgubiri prin titlul executoriu.

Situaţia de fapt astfel stabilită nu a fost contestată prin vreunul dintre recursuri.

În acelaşi timp, instanţa de apel a considerat că acţiunea în regres a comitentului relevă o subrogaţie legală în drepturile victimei faptei ilicite, comitentul preluând dreptul la acţiunea în despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pe care însăşi victima ar fi putut s-o exercite împotriva autorilor faptei ilicite, prepuşi ai reclamantei din prezenta cauză.

Recurenţii nu au infirmat incidenţa în cauză a instituţiei juridice a subrogaţiei legale, arătând, însă, că, de vreme ce a avut loc transmisiunea creanţei din patrimoniul victimei în patrimoniul comitentului, acţiunea de faţă trebuia exercitată în acelaşi termen şi de la acelaşi moment de la care însăşi victima se putea îndrepta împotriva autorilor faptei ilicite, respectiv de la data săvârşirii faptelor ilicite imputate pârâţilor, în calitate de prepuşi (respectiv cel mai târziu la data de 29.10.2007).

În raţionamentul juridic expus prin motivele de recurs, cursul prescripţiei- început în anul 2007 - ar fi fost întrerupt prin chemarea în judecată de către victime a comitentului (la data de 25.10.2010), dar reluat după rămânerea definitivă a hotărârii de obligare a comitentului la plata despăgubirii (9.11.2015), astfel încât termenul prescripţiei extinctive era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (28.12.2018).

Recurenţii au infirmat aprecierea instanţei de apel conform căreia termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în regres împotriva prepuşilor curge chiar de la data plăţii efectuate de către reclamantă în calitate de comitent.

Criticile formulate nu pot fi primite, în condiţiile în care ignoră efectele subrogaţiei legale, în virtutea căreia se naşte dreptul de regres al comitentului împotriva prepuşilor săi.

În acest cadru, trebuie reamintit că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru propria sa faptă, reglementată ca atare de prevederile art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ. (sub imperiul căruia a fost săvârşită fapta ilicită din cauză) şi fundamentată pe ideea de garanţie, în sensul că răspunderea comitentului în solidar cu prepusul faţă de victima prejudiciului garantează victimei repararea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a prepusului. Solidaritatea comitentului operează numai în raporturile cu victima şi decurge dintr-o răspundere pentru prepus, şi nu dintr-o răspundere împreună cu acesta.

Dată fiind raţiunea răspunderii pentru fapta altuia, atunci când victima alege să se îndrepte împotriva comitentului (fie deodată cu prepusul, fie separat, precum în prezenta cauză), plata despăgubirilor de către comitent are semnificaţia unei plăţi pentru altul, întrucât comitentul avansează, practic, în locul prepusului despăgubirile pe care autorul faptei ilicite le datorează victimei.

În acest sens, este relevant art. 1108 din vechiul C. civ., care reglementează subrogaţia legală şi prevede că subrogaţia operează de drept, printre altele, şi "în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface" (pct. 3).

Vechea reglementare continuă să se aplice în cauza de faţă, deoarece potrivit art. 117 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a noului C. civ. "Creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită după data intrării în vigoare a C. civ., îşi păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data naşterii creanţei." Or, în cazul răspunderii civile delictuale, "Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat", astfel cum prevede art. 1381 alin. (2) din noul C. civ., ceea ce înseamnă că, în cauză, dreptul la reparaţie, aşadar chiar creanţa, s-a născut anterior intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv cel mai târziu la data de 29.10.2007.

Această precizare are relevanţă, însă, doar pentru acurateţea raţionamentului juridic expus prin considerentele de faţă, întrucât reglementările succesive sunt identice în conţinut: la fel precum art. 1108 pct. 3 sus-citat, actualul art. 1596 lit. c) prevede că subrogaţia se produce de drept "în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria"; în plus, dreptul de regres în cazul răspunderii pentru fapta altuia împotriva autorului faptei ilicite este prevăzut în mod explicit în art. 1384 alin. (1) din C. civ. din anul 2011.

Revenind la efectele subrogaţiei legale, incontestabil, comitentul este îndreptăţit să recupereze sumele plătite de la prepusul său, care trebuie să suporte singur repararea prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa, astfel încât comitentul preia prin subrogare drepturile şi acţiunile victimei, în măsura în care a efectuat plata despăgubirilor. Aşadar, comitentul preia dreptul la acţiunea civilă împotriva prepusului, existent în patrimoniul victimei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, însă, prescripţia dreptului la acţiunea întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie a prepusului, atunci când este exercitat de către comitentul care a plătit despăgubirile, nu curge de la acelaşi moment ca în cazul acţiunii formulate de către victima însăşi, anume de la data când victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul de regres al comitentului este un efect al subrogaţiei, iar aceasta, la rândul său, este activată prin plata despăgubirilor.

Mecanismul care explică naşterea dreptului de regres al comitentului abia de la data plăţii rezultă, de altfel, din cuprinsul art. 1106 C. civ., în conformitate cu care subrogaţia în drepturile creditorului operează "în folosul unei a treia persoane ce-i plăteşte", iar chiar art. 1108 pct. 3 se referă la persoana care "are interes să stingă datoria". Întrucât plata reprezintă unul dintre modurile de stingere a obligaţiilor, conform art. 1091 C. civ., se poate considera că legiuitorul leagă de acest moment însăşi subrogaţia de drept, astfel încât efectele subrogaţiei în drepturile creditorului, respectiv transmiterea calităţii de creditor către comitent şi naşterea dreptului de regres al acestuia, se produc de la data plăţii despăgubirilor de către comitent.

Se poate menţiona şi faptul că actualul art. 1597 alin. (1) C. civ. prevede în mod explicit că "Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului."

În condiţiile în care reglementarea subrogaţiei legale din vechiul cod coincide cu cea din noul C. civ., interpretarea istorico-teleologică a dispoziţiilor art. 1106 şi art. 1108, citate anterior, susţine concluzia naşterii dreptului de regres împotriva prepusului din momentul plăţii de către comitent.

Acest mecanism pune în evidenţă şi dublul efect al plăţii: pe de o parte, stinge obligaţia, însă doar faţă de creditor, autorul faptei ilicite rămânând în continuare obligat faţă de comitentul plătitor, iar, pe de altă parte, activează subrogaţia, creanţa transmiţându-se în patrimoniul comitentului.

Prin urmare, regresul subrogatoriu poate avea loc doar după efectuarea plăţii de către comitent, ceea ce înseamnă că abia din momentul plăţii intră în patrimoniul comitentului dreptul de creanţă, precum şi dreptul la acţiune împotriva prepusului, astfel încât nu se poate vorbi despre prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune înainte ca acest drept să se regăsească în patrimoniul titularului dreptului de creanţă şi să poată fi exercitat de către acesta.

Contrar susţinerilor recurenţilor C. şi B., eventuala condiţionare a obligaţiei comitentului de dezdăunare a victimei de exercitarea acţiunii de către victimă împotriva comitentului are, posibil, relevanţă pentru soluţionarea acestei din urmă acţiuni menţionate, dar nu interesează desocotirea ulterioară dintre comitent şi prepus, care se întemeiază pe dreptul de regres şi decurge din subrogaţia legală şi din faptul plăţii.

De asemenea, nu sunt relevante pentru chestiunea în discuţie nici considerentele Deciziei nr. 29/2020 pronunţate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, la care se face referire în motivele de recurs ale tuturor recurenţilor, au fost expuse în legătură cu problema de drept ce a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi, anume definirea noţiunilor de "creditor de asigurare" şi "creanţă de asigurare", fără o preocupare pentru stabilirea momentul naşterii dreptului la acţiune al asiguratorului şi, de aici, pentru calculul termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune (cu atât mai mult cu cât, în materie de asigurări, există o reglementare aparte a momentului de început al curgerii prescripţiei - art. 2527 C. civ.).

Cât priveşte argumentul recurenţilor vizând admisibilitatea unei cereri de chemare în garanţie a prepusului, formulată de către comitent în litigiul declanşat de către victima prejudiciului şi în care figurează ca pârât, ipoteză ce exclude plasarea la data plăţii a momentului de început al curgerii prescripţiei, trebuie avute în vedere art. 1673 prin coroborare cu art. 1055 din vechiul C. civ.

Astfel, deoarece comitentul răspunde pentru prepus, iar nu împreună cu acesta, solidaritatea prevăzută de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864 operează numai în raporturile cu victima, constatare care, în raporturile dintre comitent şi prepus, atrage incidenţa art. 1055 din C. civ. de la 1864:

"Dacă datoria solidară este făcută în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în faţă cu ceilalţi codebitori, răspunde pentru toată datoria, căci în raportul cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori."

Art. 1055 îi corespunde actualul art. 1459 din cod, intitulat "Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor" şi care prevede că "Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori."

Or, fideiusorului îi este recunoscută posibilitatea unui regres anticipat, care permite acestuia să pretindă plata de la debitor, chiar înainte de a plăti el însuşi, atunci când, printre altele, este urmărit în judecată pentru plată (art. 1673 pct. 1 din vechiul C. civ. şi, respectiv art. 2312 alin. (1) din noul cod).

În situaţia în care victima se îndreaptă doar împotriva comitentului, regresul anticipat se poate transpune, în plan procesual, într-o cerere de chemare în garanţie formulată de către comitent împotriva prepusului.

Faţă de toate cele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului curge de la data plăţii despăgubirilor.

După cum s-a reţinut, în mod necontestat, de către instanţa de apel, reclamanta a efectuat plăţile către victima prejudiciului, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile, la datele de 12.12.2016 şi 3.01.2017.

Faţă de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că dreptul material la acţiune exercitat în prezenta cauză nu este prescris, în condiţiile în care termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data plăţilor, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.12.2018.

Este adevărat că, în virtutea art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., potrivit cărora "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", ratione tempore sunt incidente dispoziţiile noului cod referitoare la prescripţie, însă concluzia anterior expusă nu este afectată de această constatare, întrucât actualul art. 2528 alin. (1) coincide în conţinut cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel.

Chiar dacă am accepta raţionamentul juridic expus prin motivele de recurs în sensul că prescripţia dreptului la acţiune împotriva prepusului curge chiar de la momentul la care victima faptei ilicite (în cauză, familia G.) a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, chiar şi atunci când dreptul la acţiune este exercitat de către comitent, iar nu de către victima însăşi, tot nu ar putea fi infirmată concluzia redată anterior, respectiv aceea că, în prezenta cauză, dreptul material la acţiune nu este prescris.

Astfel, chiar recurenţii acceptă că prin formularea cererii de chemare în judecată de către victime împotriva comitentului ar fi avut loc întreruperea prescripţiei, considerând, însă, că un nou termen de prescripţie curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care acea cerere de chemare în judecată a fost soluţionată, anume 9.11.2015 şi că, prin urmare, dreptul material la acţiune este prescris, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată.

Or, acest raţionament juridic ignoră şi de această dată efectele plăţilor efectuate de către comitent în baza titlului executoriu.

Astfel, din perspectiva raportului juridic obligaţional dintre victimă şi autorii faptelor ilicite, respectiv prepuşii reclamantei, pârâţi în prezenta cauză, plata reprezintă executarea benevolă a obligaţiei, adică, din perspectiva prescripţiei, un caz de întrerupere a cursului acesteia printr-un act voluntar de executare, în aplicarea dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ.

Pot fi avute în vedere, de asemenea, şi dispoziţiile art. 2543 C. civ., potrivit cărora "Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora", dată fiind asimilarea cu un fideiusor pe care C. civ. o prevede în mod explicit în cazul în care obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, în care se regăseşte comitentul, care răspunde pentru fapta prepusului.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, conform art. 2541 alin. (2) şi (3) C. civ., ceea ce înseamnă că, în speţă, prescripţia a început să curgă din nou la datele de 12.12.2016 şi 3.01.2017, termenul de 3 ani nefiind împlinit până la data cererii de chemare în judecată.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge toate criticile recurenţilor vizând prescripţia dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-chemate în garanţie D. S.A. vizând modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale a acestei părţi în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanţie a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 472 şi 473 C. proc. civ., prin respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale atât în apelul principal declarat de către reclamanta A. S.A., cât şi în apelul incident declarat de către pârâta C..

În esenţă, recurenta a pretins că niciuna dintre criticile regăsite în apelul principal nu vizează şi cererea de chemare în garanţie, iar calitatea sa procesuală nu poate fi atrasă în virtutea apărărilor formulate în cursul judecăţii în primă instanţă. Totodată, în absenţa calităţii sale de parte în apelul principal, intervenienta chemată în garanţie nu putea dobândi un asemenea statut procesual nici în apelul incident, care îi putea fi recunoscut doar dacă pârâta C. ar fi declarat apel provocat, pe temeiul dispoziţiilor art. 473 C. proc. civ., care permite atragerea în apel a unei părţi din faza judecăţii în primă instanţă, dar care nu este parte în apelul principal.

Critica astfel formulată nu este fondată, în condiţiile în care nu sunt luate în considerare prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

Prin hotărârea primei instanţe, odată cu respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, au fost respinse şi cererile de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect, formulate de către pârâta C., considerându-se că pârâta nu a căzut în pretenţii.

Aşadar, cererile de chemare în garanţie nu au fost soluţionate pe fond, respingerea lor fiind determinată de soluţia dată cererii principale.

Prin urmare, chiar dacă reclamanta A. S.A. a atacat pe calea apelului principal doar soluţia dată cererii de chemare în judecată, eventuala admitere a acestuia conduce şi la rejudecarea cauzei şi în ceea ce priveşte cererile de chemare în garanţie, dată fiind dependenţa acestora de modul de soluţionare a cererii principale.

Ca atare, chiar dacă intervenienta chemată în garanţie D. S.A. nu este parte în raportul juridic obligaţional antrenat de cererea principală formulată de către reclamanta A. S.A., efectul devolutiv al apelului principal impunea menţinerea intervenientei în cadrul procesual subiectiv de soluţionare a apelurilor.

În consecinţă, critica formulată urmează a fi respinsă ca nefondată.

Prin recursul declarat, intervenienta D. S.A. a criticat, totodată, modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi din perspectiva prevederilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ., unirea excepţiei cu fondul fiind nelegală.

Se observă, din susţinerile recurentei, că această critică este formulată tot în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în apel, partea arătând că încălcarea prevederilor art. 248 alin. (3) C. proc. civ. a determinat şi respingerea excepţiei.

Or, faţă de dezlegarea anterioară din prezenta decizie, privind confirmarea legitimării procesuale a intervenientei chemate în garanţie în apelul principal, critica în discuţie este lipsită de finalitate, neputând conduce la casarea deciziei, din moment ce excepţia a fost în mod corect respinsă, fiind fără relevanţă dacă instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei privind legitimarea procesuală a intervenientei chiar la termenul de judecată la care a fost dezbătută în contradictoriu sau prin hotărârea prin care s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei.

Recurenta chemată în garanţie a criticat decizia de apel şi pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale în apel este nemotivată, în absenţa vreunei referiri la instituţia apelului incident şi aplicabilitatea acestuia la raportul juridic dedus soluţionării în apel.

Critica, astfel cum a fost motivată, nu este fondată, întrucât, potrivit celor ce preced, nici nu era necesară vreo referire la instituţia apelului incident, legitimarea procesuală a intervenientei în calea de atac a apelului justificându-se pe temeiul prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge toate recursurile declarate, ca nefondate, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-pârât B., recurenta-pârâtă C. şi de recurenta-chemată în garanţie D. S.A. împotriva deciziei nr. 261A din 18 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.