Unjustified suspension of appeal proceedings due to failure to prove land expropriation details and location.

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 08 noiembrie 2019, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Otopeni prin primar ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repunerea în termenul de atacare a dispoziţiei de respingere nr. 48/16.02.2005 a Primarului Oraşului Otopeni, în temeiul dispoziţiilor art. 102 şi art. 103 C. proc. civ. vechi; anularea dispoziţiei de respingere nr. 48/16.02.2005 prin care a fost soluţionată notificarea nr. x/10.08.2001 formulată de autorul său, B. şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii prin care să restituie în natură suprafaţa notificată sau la emiterea unei dispoziţii privind propunerea acordării de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 în situaţia în care se constată că terenul este imposibil a fi restituit în natură.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 102 şi art. 103 C. proc. civ. de la 1865, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 şi celelalte dispoziţii a căror aplicabilitate rezultă din expunerea situaţiei de fapt.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2107 din data de 10 august 2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins cererea de repunere în termen, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată şi a constatat că cererea este depusă în termenul legal; a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Otopeni prin primar, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2107 din data de 10 august 2020, a declarat apel reclamanta A..

3. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata apelului formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 2107/10.08.2020, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Oraşul Otopeni prin Primar.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 14 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre continuarea judecăţii în fond.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al dosarului, recurenta-reclamantă a învederat că prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2022, instanţa a suspendat soluţionarea cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa prin încheierile de şedinţă din data de 21 mai 2021 şi din data de 24 septembrie 2021, respectiv de a indica temeiul/actul de preluare de către stat şi data preluării de către stat a imobilului în litigiu, de a depune situaţia juridică actuală a terenului şi dovada certă a situării acestuia în prezent.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că recursul pe care l-a formulat nu se limitează la motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât încheierea atacată este supusă numai recursului pe toată durata suspendării, astfel că instanţa poate să examineze cauza sub toate aspectele de temeinicie şi legalitate.

De asemenea, a susţinut că în doctrină s-a stabilit că obligaţia procesuală neîndeplinită de reclamant trebuie să nu aibă un alt mijloc de realizare, iar, pe de altă parte, trebuie ca omisiunea reclamantului să împiedice instanţa în efectuarea unor demersuri procesuale necesare pentru normala desfăşurare a procesului, adică să nu poată continua ori finaliza procesul.

Or, în cazul de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut că nicidecum nu a împiedicat desfăşurarea normală a procesului, ci a efectuat demersuri în mod constant.

Astfel, cu privire la amplasamentul terenului, a efectuat demersuri în vederea efectuării unui raport de expertiză extrajudiciară, fiind identificat terenul.

De asemenea, din demersurile efectuate la OCPI Bucureşti - Ilfov şi potrivit portalului http:/geoportal.ancpi.ro/geoportal/imobile/Harta.html al ANCPI, suprafaţa de teren solicitată reprezintă secţiuni din imobilele ce figurează cadastrate cu numerele x.

Din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară rezultă că imobilul teren este ocupat de construcţii, fiind imposibil de restituit în natură. În măsura în care instanţa de apel ar fi încuviinţat şi administrat proba cu expertiza în specialitatea topografie ar fi considerat ca dovedit acest aspect.

Cu privire la temeiul/actul de preluare de către stat şi data preluării imobilului în litigiu, recurenta-reclamantă a învederat că nu a reuşit să identifice un act propriu-zis de preluare şi o dată concretă, însă are indicii că acesta a fost preluat de către stat ca urmare a colectivizării (etapa de finalizare în forţă: 1957-1962) fără act.

S-a mai susţinut de către recurenta-reclamantă că instanţa de judecată putea să constate, pe baza tuturor probelor administrate, că imobilul teren ce face obiectul notificării a fost preluat fără titlu, fără respectarea dispoziţiilor legale, fără temei legal, putând trece mai departe la soluţionarea cauzei prin raportare la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, dar şi prin raportare la dispoziţiile cap. 1 pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Totodată, a susţinut că în baza art. 22 C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea încheierii atacate ca fiind legală şi temeinică.

De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu preliminar, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., susţinând că partea adversă nu a indicat motivele de casare, deşi condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs presupune determinarea greşelilor anume imputate instanţei a cărei hotărâre se atacă şi o minimă argumentare a criticii aduse hotărârii, în fapt şi în drept, iar criticile hotărârii atacate trebuie să se raporteze la motivarea acesteia şi să vizeze aspecte de nelegalitate, dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încheierea atacată, intimatul-pârât a susţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 242 C. proc. civ. şi a suspendat judecata motivat de faptul că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin încheierea de şedinţă din data de 21 mai 2021 şi prin cea din data de 24 septembrie 2021, deşi s-au acordat termene suficiente în acest sens.

De asemenea, a apreciat că nu constituie motiv de recurs susţinerea părţii adverse în sensul că instanţa putea să constate, pe baza probelor administrate, că imobilul teren ce face obiectul notificării a fost preluat fără titlu, fără respectarea dispoziţiilor legale, fără temei legal, putând trece mai departe la soluţionarea cauzei prin raportare la dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Această susţinere nu constituie motiv de recurs, întrucât instanţa de apel a pus în sarcina reclamantei obligaţii pe care aceasta nu le-a îndeplinit nici până în prezent.

Totodată, intimatul-pârât a susţinut că partea adversă nu a reuşit să identifice un act de preluare a imobilului în litigiu şi o dată concretă a preluării, ci are doar indicii că acesta a fost preluat de stat ca urmare a colectivizării.

A mai susţinut că nu se poate reţine faptul că recurenta-reclamantă nu a împiedicat desfăşurarea normală a procesului şi că a efectuat în mod constant demersuri, întrucât aceste demersuri au fost efectuate în calea de atac şi nu au fost obţinute răspunsuri pentru termenele de judecată indicate, astfel că în mod corect s-a dispus suspendarea cauzei, instanţa constatând că partea nu şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale.

Faţă de cele arătate, intimatul-pârât a solicitat să se constate că se impune menţinerea suspendării cauzei, recurenta-reclamantă neîndeplinindu-şi obligaţiile puse în sarcina sa, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Intimatul-pârât a mai susţinut că recurenta-reclamantă are posibilitatea de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol după îndeplinirea obligaţiilor menţionate în încheierea de şedinţă. Or, recurenta-reclamantă a formulat o astfel de cerere, fiind stabilit termen la data de 21 octombrie 2022.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri şi ar prezenta relevanţă pentru justa soluţionare a cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată, în primul rând, că nu poate fi primită apărarea intimatului-pârât Oraşul Otopeni prin Primar vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.

În cauză, se reţine că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se supune dezbaterii analizarea modului de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că susţinerile din cererea de recurs pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a făcut o precizare prealabilă, în sensul că instanţa de recurs poate să examineze cauza sub toate aspectele de temeinicie şi legalitate, întrucât încheierea atacată este supusă numai recursului, astfel că recursul pe care l-a formulat nu se limitează la motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că art. 488 alin. (1) C. proc. civ. reglementează opt motive de recurs, astfel că recursul nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ reglementate de lege, indiferent dacă hotărârea atacată este o hotărâre pronunţată în apel sau o hotărâre nesusceptibilă de apel.

Examinarea aspectelor de temeinicie este apanajul instanţelor de fond, întrucât, potrivit art. 488 alin. (1) partea introductivă, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Aşadar, legea însăşi subliniază că numitorul comun, liantul cazurilor de casare, este controlul de legalitate, inerent funcţiei instanţei de recurs. Aceste dispoziţii confirmă, în esenţă, aserţiunea frecvent întâlnită, potrivit căreia în recurs se judecă hotărârea, iar nu cauza ca atare, precum şi aspectul definitoriu al recursului, anume examenul de conformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în continuare, Înalta Curte va deduce analizei numai conformitatea încheierii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin argumentele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea recursului se critică soluţia de suspendare, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a judecăţii apelului formulat de reclamanta A., pe motiv că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile puse în sarcina sa de instanţa de apel.

Criticile recurentei-reclamante se apreciază a fi întemeiate, urmând a conduce la casarea încheierii atacate, având în vedere cele succed.

Se constată că prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Otopeni prin primar ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repunerea în termenul de atacare a dispoziţiei de respingere nr. 48 din 16 februarie 2005 a Primarului Oraşului Otopeni, anularea acestei dispoziţii prin care a fost soluţionată notificarea nr. x din 10 august 2001 formulată de autorul său, B., şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii prin care să restituie în natură suprafaţa notificată sau la emiterea unei dispoziţii privind propunerea acordării de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013 în situaţia in care se constată că terenul este imposibil a fi restituit in natură.

Prin sentinţa civilă nr. 2107 din data de 10 august 2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins cererea de repunere în termen, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată şi a constatat că cererea este depusă în termenul legal; a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Otopeni prin primar, ca neîntemeiată, motivat, în esenţă, de faptul că reclamanta nu a putut face dovada temeiului preluării abuzive şi a amplasamentului terenului ce a făcut obiectul notificării.

Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a formulat apel, susţinând că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit rolul activ în sensul emiterii unor adrese către organele abilitate, inclusiv către pârât, în scopul identificării temeiului preluării abuzive. Cu privire la amplasamentul terenului, apelanta-reclamantă a arătat că, raportat la actele depuse la dosarul administrativ şi în raport cu actele de proprietate, se putea face o identificare a terenului. În plus, a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu expertiza în specialitatea topografie, probă pe care a solicitat-o şi prin cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata apelului formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 2107/10.08.2020, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă în dosarul nr. x/2019, apreciind că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina apelantei-reclamante, prin neîndeplinirea repetată a obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii apelului, potrivit legii, (prin încheierile de şedinţă din 21.05.2021 şi 24.09.2021), în sensul de a indica temeiul/actul de preluare de către stat şi data preluării de către stat a imobilului în litigiu, de a depune situaţia juridică actuală a terenului şi dovada certă a situării acestuia în prezent.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a împiedicat desfăşurarea normală a procesului, ci a efectuat demersuri constante în vederea identificării amplasamentului imobilului şi identificării temeiului preluării abuzive, efectuând în acest sens adrese la DITL Sector 1, OCPI, Arhivele Naţionale, Primăria Municipiului Bucureşti, despre toate aceste demersuri fiind înştiinţată şi instanţa de apel prin depunerea la dosar atât a demersurilor efectuate, cât şi a răspunsurilor primite din partea instituţiilor menţionate.

S-a mai susţinut că s-a efectuat şi un raport de expertiză tehnică extrajudiciară pentru identificarea terenului în litigiu.

Ca atare, instanţa de apel putea să constate, pe baza tuturor probelor administrate, că imobilul teren ce face obiectul notificării a fost preluat fără titlu, fără temei legal şi putea trece la soluţionarea cauzei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că suspendarea constituie o piedică temporară în cursul activităţii judiciare şi presupune oprirea temporară a cursului judecăţii datorită unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea procesului - suspendare voluntară - sau independente de voinţa lor, fie atunci când sunt în imposibilitatea fizică sau juridică de a se prezenta la judecată, fie atunci când suspendarea este impusă de norme ce ţin de buna administrare a justiţiei - suspendare legală.

Indiferent de felul suspendării, măsura se poate dispune doar de instanţă, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, instanţa neputând lua astfel de măsuri şi pentru alte motive.

Dispoziţiile art. 242 C. proc. civ. reglementează un caz particular de suspendare legală facultativă a judecăţii prevăzut de legea procesual civilă şi prevede următoarele:

"(1) Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Dispoziţiile art. 189 sunt aplicabile. (2) La cererea părţii, judecata va fi reluată dacă obligaţiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite şi, potrivit legii, aceasta poate continua".

Pentru ca instanţa să poată dispune o asemenea măsură, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) instanţa să stabilească în sarcina reclamantului, potrivit legii, obligaţii referitoare la cauza dedusă judecăţii şi să-l înştiinţeze despre aceste obligaţii; b) reclamantul să nu îndeplinească obligaţiile stabilite de instanţă; c) neîndeplinirea obligaţiilor să aibă ca efect împiedicarea desfăşurării normale a procesului; d) reclamantul să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligaţii.

Din modul de reglementare a acestui caz de suspendare se poate observa că acesta este condiţionat de culpa părţii reclamante pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă, astfel că dobândeşte configuraţia juridică a unei sancţiuni procedurale.

Aşadar, suspendarea judecăţii în temeiul acestui text legal se poate decide pentru nerespectarea unei anume obligaţii stabilite de lege sau de către instanţă, însă doar în ipoteza în care această nerespectare a obligaţiei împiedică normala desfăşurare a procesului şi este culpabilă părţii.

Aplicând aceste consideraţii cu caracter teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată faptul că, prin încheierea recurată, instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii ca urmare a faptului că apelanta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile puse în sarcina sa prin încheierile de şedinţă din 21 mai 2021 şi 24 septembrie 2021, în sensul de a indica temeiul/actul de preluare de către stat şi data preluării de către stat a imobilului în litigiu, de a depune situaţia juridică actuală a terenului şi dovada certă a situării acestuia în prezent.

Înalta Curte observă că obligaţiile pentru a căror nerespectare a fost suspendată pricina sunt chiar cele a căror neîndeplinire a fost sancţionată de către prima instanţă, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi care fac însuşi obiectul criticilor aduse hotărârii primei instanţe (motivele de apel).

Este adevărat că partea are obligaţia să probeze criticile de netemeinicie formulate în combaterea statuărilor primei hotărâri, însă această obligaţie este legată de administrarea probatoriului, caz în care, dacă reclamanta nu îşi probează afirmaţiile în faţa instanţei, sancţiunea ce poate interveni este respingerea cererii sale, nu suspendarea judecăţii.

Prin urmare, nu este împiedicată în niciun fel desfăşurarea normală a procesului, cât timp este posibilă soluţionarea cauzei în modalitatea arătată, partea având obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi susţinerile. De altfel, chiar dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. dispun că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, iar dispoziţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Se mai reţine faptul că recurenta-reclamantă a precizat în faţa instanţei de apel (aspect consemnat în încheierea de suspendare din 14 ianuarie 2022) că a efectuat demersuri constante pentru identificarea temeiului preluării de către stat a imobilului în litigiu, a depus adrese la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, la Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi la OCPI Sector 1, dar nu a primit răspunsuri favorabile, acestea fiind evazive. De asemenea, a precizat că a solicitat istoricul de rol fiscal al imobilului în litigiu, însă Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 a refuzat să i-l comunice, menţionând că nu deţine date cu privire la 2 persoane. În sensul celor susţinute s-au depus la dosar înscrisuri, aspect, de asemenea, consemnat în încheierea atacată cu recurs.

Aşadar, instanţa putea să păşească la judecată în raport de ansamblul probator concret al cauzei, astfel cum apelanta-reclamantă a înţeles să îl administreze.

Pe de altă parte, în speţă, nu se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult în apel, după o soluţie în primă instanţă de respingere a cererii tocmai pentru aceleaşi motive. În această situaţie, reclamantei i s-a aplicat o dublă sancţiune, respectiv aceea a respingerii cererii de chemare în judecată şi cea a suspendării cererii de apel.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că raţionamentul juridic al aplicării prevederilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. de către instanţa de apel este viciat în privinţa constatării întrunirii cerinţei (obligatorii) a împiedicării defăşurării normale a procesului, fiind aşadar întrunit în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru ansamblul acestor argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.