Civil liability for environmental permits issued without mandatory protected area management plan; limits on compensable documentation and hypothetical lost profits

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată la 14 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, şi, ulterior, la 8 mai 2018, pe rolul secţiei I civile a aceleiaşi instanţe, sub nr. x/2017*, ca urmare a declinării competenţei funcţionale, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 6.654.077,46 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a emiterii avizului nr. x/2013 de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului şi a deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013 (revizuită la 11 septembrie 2014) de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 2151/2004 şi ale O.U.G. nr. 57/2007, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea din 7 septembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a S.C. B. S.R.L., succesor cu titlu particular al reclamantei, în temeiul art. 39 alin. (1) coroborat cu art. 78-79 din C. proc. civ., şi scoaterea reclamantei iniţiale din proces, ca urmare a încheierii contractului de vânzare drepturi litigioase din 1 septembrie 2017.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara la 30 ianuarie 2018, reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au formulat cerere de modificare a acţiunii introductive, solicitând introducerea, cauză, în calitate de pârâtă a Unităţii de Administrare a Parcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, cerere admisă prin încheierea de şedinţă pronunţată la 31 ianuarie 2018.

2. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Hunedoara

Prin sentinţa civilă nr. 2112 din 15 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, în cadrul dosarului nr. x/2017, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată şi completată de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., fără cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 30 din 20 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea formulată de petenta Universitatea din Bucureşti, de completare a sentinţei civile nr. 2112/2020 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2017, vizând obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâtă, în cuantum de 17.362 RON. Fără cheltuieli de judecată în procedura de completare a hotărârii.

Împotriva sentinţei civile nr. 2112 din 15 octombrie 2020 pronunţate de Tribunalul Hunedoara au declarat apel principal reclamantele S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L.

Intimata pârâtă Universitatea din Bucureşti a formulat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 2112 din 15 octombrie 2020 a Tribunalului Hunedoara, în ceea ce priveşte acea parte din dispozitivul hotărârii instanţei de fond prin care Tribunalul s-a pronunţat fără a-i acorda cheltuielile de judecată în sumă de 17.362,00 RON.

Universitatea din Bucureşti a declarat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 30 din 20 ianuarie 2021 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în cadrul dosarului nr. x/2020, prin care a fost respinsă cererea de completare a sentinţei civile nr. 2112/2020 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2017, solicitând obligarea reclamantelor la plata către pârâtă a sumei de 17.362 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, şi a sumei de 846 RON, cheltuieli de judecate în cererea de completare a sentinţei.

Calea de atac înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2020 a fost conexată, prin încheierea de şedinţă de la termenul din 2 iunie 2021, la apelul principal şi apelul incident din prezentul dosar.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel

Prin decizia nr. 1019 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul principal declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 2112/2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2017; a schimbat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, a admis, în parte, acţiunea formulată de acestea împotriva pârâtelor Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara şi Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, aşa cum a fost modificată; a dispus obligarea celor două pârâte să plătească reclamantei B. S.R.L. suma de 1.022.778,81 RON, cu titlu de despăgubiri, şi suma de 10.521,86 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în primă instanţă.

A admis apelul incident declarat de Universitatea din Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe civile; a obligat-o pe reclamanta B. S.R.L. să plătească pârâtei suma de 14.757,7 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în primă instanţă.

A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

A obligat intimatele Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara şi Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, să plătească reclamantei B. S.R.L. suma de 5.260,93 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în apel.

A obligat intimata B. S.R.L. să plătească apelantei Universitatea din Bucureşti suma de 800,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A respins, ca nefondat, apelul conexat formulat de Universitatea din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 30/2021 pronunţate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2020.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte criticile aduse de apelantele reclamante cu privire la nemotivarea hotărârii, ca urmare a neanalizării de către prima instanţă a unor aspecte care erau de natură să contureze în ce mod are loc atragerea răspunderii civile delictuale a părţilor pârâte, Curtea a reţinut că Tribunalul nu a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate pentru viciul nemotivării, ci prima instanţă a considerat că, odată ce a constatat lipsa faptei ilicite şi lipsa prejudiciului, nu era necesar să mai cerceteze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nu se poate susţine că lipseşte motivarea sentinţei; într-adevăr, considerentele sentinţei nu sunt ample, dar raţionamentul care a condus la soluţia de respingere a acţiunii este unul clar exprimat, starea de fapt şi modul în care aceasta a fost încadrată în drept fiind, pe deplin expuse, astfel că nu se poate afirma că nu sunt întrunite exigenţele unei motivări adecvate, motivarea nefiind o chestiune care ţine de volum, ci de esenţă, de conţinutul în sine al modului în care instanţa a tratat cererile şi argumentele părţilor. Din acest punct de vedere nu se poate afirma că motivarea lipseşte sau este arbitrară, judecătorul fondului arătând care sunt motivele pentru care nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală şi, în mod implicit, odată ce a considerat că nu sunt dovedite fapta ilicită şi prejudiciul, nu a mai procedat la analiza tuturor aspectelor invocate de reclamante pentru a evidenţia conduita pârâtelor, condiţiile răspunderii civile delictuale fiind cumulative, lipsa unora făcând de prisos întrunirea altora.

Ca atare, Curtea nu a reţinut că prima instanţă nu a intrat în judecata fondului, sentinţa neputând fi anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Referitor la celelalte critici, instanţa de apel a constatat că A. S.R.L. a încheiat cu B. S.R.L. contractul de vânzare de drepturi litigioase, având data certă 5 septembrie 2017, acordată prin încheierea nr. 19 a Societăţii Profesionale Notariale "C.". În acest mod, drepturile litigioase ce reveneau vânzătoarei A. S.R.L., din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Hunedoara, au fost transferate reclamantei B. S.R.L., în condiţiile art. 1652 şi următoarele C. civ., în timp ce dosarul se afla în procedura scrisă derulată înaintea primei instanţe.

Prin urmare, orice drepturi de creanţă izvorâte din drepturile litigioase cumpărate nu pot fi recunoscute pe calea litigiului de faţă decât în folosul cesionarei B. S.R.L., iar faptul că apelul principal a fost declarat de ambele societăţi, de cedenta A. S.R.L. şi de cesionara B. S.R.L., nu relevă vreo neregulă, întrucât şi cedenta are interesul ca soluţia primei instanţe să fie reformată, iar drepturile litigioase cedate să fie unele apte de a fi în concret valorificate.

Din adresa nr. x/20 decembrie 2021 emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara reiese că această autoritate a comunicat societăţii D. S.R.L., devenită A. S.R.L., că, în vederea obţinerii acordului de mediu pentru proiectul - Construire şi exploatare microcentrale pe râul Alb, documentaţia trebuie completată cu avizul Administraţiei Parcului Natural Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului.

Universitatea din Bucureşti - Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului - Unitatea de Administrare a Geoparcului a emis societăţii A. S.R.L. avizul nr. x din 21 august 2013, semnat de directorul Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, prin care a avizat favorabil construirea şi exploatarea unei microhidrocentrale pe râul Alb, sat Coroieşti, comuna Sălaşu de Sus, judeţul Hunedoara, condiţiile stabilite fiind acelea ca terenurile pe care se realizează construcţia să fie incluse în intravilanului satului Coroieşti, să fie respectate condiţiile şi locaţia de construire a conductei de aducţiune, astfel încât să nu fie afectate habitatele terestre din albia râului, să fie respectat debitul de servitute necesar menţinerii habitatelor acvatice existente şi să se facă monitorizarea continuă a debitului de servitute şi comunicarea rezultatelor administraţiei Geoparcului.

Din cuprinsul avizului nu rezultă că valabilitatea acestuia este condiţionată de întocmirea planului de management al Geoparcului, ci emitentul avizului a menţionat, în cadrul actului, că acesta are la bază opiniile exprimate de membrii Consiliului Ştiinţific şi ţine seama de faptul "că în viitorul Plan de management al Geoparcului, zona va fi inclusă în zona de dezvoltare durabilă", cu alte cuvinte referirea la viitorul plan de management nu s-a realizat cu titlu de condiţie impusă sau notificată beneficiarului avizului, ci această referire s-a făcut pentru întemeierea şi fundamentarea avizului.

Acest aviz este menţionat în cadrul deciziei etapei de încadrare nr. 1.327 din 26 august 2013, revizuită la 11 septembrie 2014, emisă de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, drept unul dintre motivele care au stat la baza luării acestei decizii a etapei de încadrare în procedura de evaluare adecvată, şi nu în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; practic, acest aviz şi faptul că proiectul urmează a fi amplasat în arii naturale protejate, în situri Natura 2000 (ROSCI 0236 Strei - Haţeg şi Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului), reprezintă unul dintre cele două motive pentru care Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara a menţionat, în decizia amintită, că proiectul nu se supune evaluării impactului asupra mediului, ci se supune evaluării adecvate; ca atare, nu se poate diminua însemnătatea avizului şi, indiferent de natura actului în sine, aceea de a fi act administrativ sau simplă operaţiune cu caracter administrativ, cert este că avizul a servit, în mod decisiv, pentru eliberarea deciziei etapei de încadrare.

Prin decizia nr. 1728 din 17 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a casat sentinţa nr. 1129/CA/2012 a Tribunalului Hunedoara, s-a rejudecat cauza şi, ca urmare a admiterii acţiunii formulate de reclamanta E., a fost anulată decizia etapei de încadrare nr. 1.327 din 26 august 2013, revizuită la 11 septembrie 2014, emisă de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara pentru proiectul "Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb".

A reţinut, în recurs, instanţa de contencios administrativ că regimul de protecţie şi zonarea detaliată în zonele de conservare specială se fac odată cu aprobarea planului de management; or, în cauza de faţă, acest plan nu a fost încă supus dezbaterii Consiliului ştiinţific şi Consiliului consultativ al Universităţii Bucureşti şi nici nu a fost aprobat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi a pădurilor, astfel că nu există o definire şi delimitare a zonelor de protecţie strictă, a zonelor de protecţie integrală, a zonelor tampon şi a zonelor de dezvoltare durabilă a activităţilor umane, potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 57/2007, zonarea internă a parcurilor naţionale şi naturale făcându-se prin planul de management. Prin urmare, în lipsa planului de zonare a parcului, nu se poate afirma că zona afectată proiectului se află în zona de dezvoltare durabilă a activităţilor umane, unde este posibilă efectuarea de investiţii.

Instanţa de contencios administrativ a stabilit, în recurs, că, pentru partea de proiect care este amplasată în zona parcului natural Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, era obligatorie zonarea prin planul de management prevăzut a fi aprobat prin ordin de ministru, construirea de hidrocentrale neîncadrându-se în niciuna dintre cele opt categorii de activităţi prevăzute, expres, în art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 2151/2004 şi nici în cele prevăzute de art. 22 alin. (10) şi 11 din O.U.G. nr. 57/2007, o atare construire şi exploatare de microhidrocentrale neconstituind o excepţie de la interdicţia de exploatare şi utilizare a resurselor în zonele de conservare specială; "prin urmare, nu este posibilă o astfel de investiţie în perimetrul unui parc natural care însă nu are regimul de protecţie şi zonarea detaliată în zonele de conservare specială prin planul de management aşa cum prevede legea" .

În urma acestei decizii a Curţii de Apel Alba Iulia, pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara a emis dispoziţia nr. 9871 din 21 noiembrie 2016, prin care a hotărât încetarea desfăşurării proiectului "Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb", dispoziţia fiind comunicată şi reclamantei A. S.R.L.

Este necontestat că, la data emiterii avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare, administrarea Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului revenea Universităţii din Bucureşti, prin Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, în baza contractului nr. x din 22 noiembrie 2005 încheiat cu Ministerul Mediului, după cum este necontestat că elaborarea planului de management, la care a făcut referire instanţa de contencios administrativ, revenea, la momentul anilor 2013 şi 2014, autorităţii responsabile cu administrarea Geoparcului, respectiv Universităţii din Bucureşti, prin unitatea sa de administrare, în fapt, potrivit art. 4.2 lit. b) din contractul de administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, Structura de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, aflată în subordinea Universităţii din Bucureşti, având obligaţia de a realiza "planul de management al ariei naturale protejate, în acord cu reglementările în vigoare, în mod transparent şi participativ, prin consultarea şi implicarea factorilor interesaţi, în timp de maxim 2 ani de la încheierea contractului".

Suspendarea avizului nr. x din 21 august 2013 s-a dispus de către Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, în şedinţa Consiliului de Administraţie din 13 mai 2015 şi în şedinţa Senatului Universitar din 20 mai 2015, după care, prin hotărârea nr. 178 din 30 iulie 2015, Universitatea din Bucureşti a revocat avizul nr. x din 21 august 2013, unul dintre considerentele hotărârii menţionând faptul că lipseşte planul de management aprobat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor, neexistând, astfel, o delimitare a zonelor de protecţie strictă, a zonelor de protecţie integrală, a zonelor tampon şi a zonelor de dezvoltare durabilă a activităţilor umane, un alt motiv reţinut fiind acela că Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor, aflată în subordinea Universităţii din Bucureşti, nu are personalitate juridică, iar emiterea avizului s-a făcut fără acordul prealabil al Rectoratului.

Din această perspectivă, Curtea de Apel a reţinut că pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului nu a avut vreo competenţă directă în ceea ce priveşte emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013 şi, în mod implicit, nu putea stabili obligaţii de îndeplinit în sarcina societăţii care a solicitat emiterea deciziei, iar existenţa obligaţiei de informare care revine Agenţiei pentru Protecţia Mediului Hunedoara către forul său superior, respectiv către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, nu este de natură să transforme această agenţie centrală în coparticipant activ la luarea deciziei etapei de încadrare; cu alte cuvinte, faptul că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului tutelează Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara nu înseamnă că agenţia centrală răspunde pentru activitatea agenţiei subordonate, dotate cu personalitate juridică proprie, principiul independenţei patrimoniale fiind reglementat de art. 222 C. civ. şi consacrând regula că persoana juridică care are în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru modul defectuos în care aceasta din urmă îşi execută obligaţiile.

De asemenea, odată ce pârâtul Ministerul Mediului a încheiat contractul de administrare mai sus amintit, a delegat sarcina elaborării planului de management către Administraţia Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, structură lipsită de personalitate juridică şi reprezentată de Universitatea din Bucureşti; prin urmare, nici Ministerul nu poate fi făcut răspunzător pentru modalitatea de emitere a avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare, respectiv pentru lipsa planului de management, în condiţiile în care, din anul 2005 şi până în anul 2015, Geoparcul nu s-a aflat în administrarea sa; pe fondul neelaborării acestui plan de management, obligaţie care revenea Universităţii din Bucureşti, prin unitatea de administrare a Geoparcului, ministerul nu a putut aproba un asemenea plan, cert fiind că nu s-a dovedit existenţa vreunui ordin al Ministrului mediului prin care să fi fost aprobat un astfel de plan.

În consecinţă, soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii faţă de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi faţă de Ministerul Mediului, este justă, cele două instituţii neputând fi autoarele unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, deoarece nu au fost implicate decizional în procedura de emitere a avizului nr. x/2013 şi a deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013 şi nici nu au ratificat sau confirmat aceste acte.

Pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat restituirea cheltuielilor pentru obţinerea deciziei nr. 1327/2013, în cuantum de 745.508,01 RON, a cheltuielilor avansate ulterior emiterii deciziei nr. 1327/2013, pentru realizarea proiectului, în cuantum total de 1.022.778,81 RON, şi plata beneficiului nerealizat din cauza sistării proiectului, ca urmare a anulării deciziei nr. 1327/2013, în cuantum de 4.885.730,64 RON, reprezentând echivalentul a 1.068.666,75 euro la cursul B.N.R. din 12 iulie 2017, din care 628.627,50 euro reprezintă beneficiile care puteau fi realizate de A. S.R.L. în cele 10 luni ale anului 2016 şi suma de 440.039,25 euro o constituie beneficiile pe care proiectul le-ar fi adus reclamantei de la începutul anului 2017 şi până la promovarea cererii de chemare în judecată, beneficiul nerealizat fiind calculat prin raportare la concluziile analizei financiare efectuate în cadrul studiului de fezabilitate a proiectului.

Raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert tehnic F. a stabilit că, până la 13 mai 2015, când Universitatea din Bucureşti a dispus suspendarea avizului nr. x/2013, reclamantele au executat lucrări de investiţii în cadrul proiectului avizat în sumă neactualizată de 1.146.022,97 RON, valoarea actualizată a acestora fiind de 1.211.210,07 RON.

Raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert contabil G. a stabilit că, pentru obţinerea deciziei nr. 1327/2013, cheltuielile înregistrate în evidenţa financiar-contabilă a societăţii A. S.R.L. sunt în valoare de 776.417,92 RON şi se compun din 557.880,25 RON garanţii, 92.745,17 RON cheltuieli de proiectare şi 125.792,50 RON cheltuieli de exploatare, în timp ce cheltuielile înregistrate în evidenţa financiar-contabilă a aceleiaşi societăţi după emiterea deciziei etapei de încadrare sunt de 1.261.968,16 RON, din care 825.902,16 RON sunt cheltuielile efectuate până la pronunţarea, în recurs, a instanţei de contencios administrativ care a anulat decizia etapei de încadrare, iar 436.066 RON reprezintă cheltuielile efectuate după pronunţarea deciziei nr. 1728 din 17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Curtea de Apel şi-a însuşit raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul tehnic arhitect F., deoarece, în cadrul acestei lucrări, au fost identificate, din punct de vedere fizic, lucrările efectuate de A. S.R.L. până la 13 mai 2015, data suspendării avizului nr. x/2013, din cuprinsul acestei lucrări reieşind că plăţile au fost efectuate pentru eliberarea a două avize, cel cu nr. 17/2013 (1.000 RON) şi cel cu nr. 4 din 18 iunie 2012 (1.500 RON), cât şi în temeiul unor contracte încheiate anterior datei de 13 mai 2015 cu un terţ antreprenor, S.C. H. S.R.L., respectiv cu I..

Cu alte cuvinte, ceea ce importă este faptul că acel contract cadru de racordare a fost încheiat cu I. înainte de suspendarea şi revocarea avizului de către Universitatea din Bucureşti, contractul a generat facturile nr. x/14 mai 2015 - valoare 48.761,93 RON şi nr. x/29 decembrie 2015 - valoare 429.918,74 RON, iar expertul a identificat, în teren, lucrările în contul cărora s-au emis cele două facturi.

Prin urmare, faptul că aceste ultime două facturi menţionate în tabelul aflat la fila x în volum I dosar nr. x/2017, parte integrantă din expertiza tehnică, au fost emise după data de 13 mai 2015 nu afectează raţionamentul expertului, deoarece acesta a avut de stabilit contravaloarea lucrărilor executate în beneficiul A. S.R.L., în condiţiile în care contravaloarea acestor facturi au fost generate în sarcina reclamantei de un contract cadru de racordare încheiat sub nr. x cu I. la 27 aprilie 2015; ca atare, reclamanta A. S.R.L. este ţinută să facă plăţile în baza unui contract preexistent suspendării avizului de către Universitatea din Bucureşti.

În consecinţă, acest raport de expertiză trebuie să prevaleze, deoarece redă contravaloarea unor lucrări, în mod real, executate de societatea reclamantă şi pe care expertul tehnic le-a identificat în teren şi le-a descris în lucrarea sa, Curtea neputând acorda valoarea stabilită de expertul constructor, cea de 1.211.210,07 RON, în condiţiile în care reclamanta A. S.R.L. a arătat, în cadrul acţiunii, că, după emiterea deciziei de încadrare nr. 1327/26.08.2013, a efectuat cheltuieli de 1.022.778,81 RON, cheltuieli detaliate în cadrul listei aflate la fila x din volumul I al dosarului nr. x/2017 Aşadar, ţinută fiind de principiul disponibilităţii în procesul civil, Curtea a apreciat că reclamantei B. S.R.L. i se cuvine exact suma solicitată, care este mai mică decât cea determinată prin expertiza tehnică.

Această din urmă sumă pretinsă de reclamanta B. S.R.L. este corectă, în sensul că nu o depăşeşte pe cea de 1.211.210,07 RON stabilită de expertul tehnic nici în situaţia în care, din totalul său, se scad costurile anterioare emiterii deciziei etapei de încadrare, respectiv costul avizelor nr. x din 21 august 2013 şi nr. 4 din 18 iunie 2012, având o valoare cumulată de 2.500 RON, inclusiv contravaloarea de 21.824,00 RON a facturii nr. x/22 februarie 2013 emise de I..

Nu se poate reţine opinia primei instanţe, aceea că este incert prejudiciul constând în contravaloarea investiţiilor efectuate după emiterea avizului nr. x/2013 şi a deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013, pentru că ar lipsi dovada plăţii facturilor care se referă la cheltuielile cu executarea acelor lucrări, sub acest aspect trebuind a se observa că facturile detaliate de expertul constructor în tabelul de la dosar nr. x/2017 şi care au fost emise după 26 august 2013, data eliberării deciziei etapei de încadrare, sunt menţionate ca fiind achitate şi în raportul de expertiză contabilă, respectiv în tabelul aflat la fila x din volumul II al dosarului nr. x/2017, cu excepţia facturii nr. x/29 decembrie 2015 - valoare 429.918,74 RON.

Chiar dacă, în cadrul raportului de expertiză contabilă, nu se face referire la dovada plăţii acestei ultime facturi către I., nu se contestă că lucrarea sau serviciile din factură au fost puse în operă în beneficiul reclamantei A. S.R.L.; dimpotrivă, expertul a identificat, în teren, ceea ce s-a facturat de către I.. Aşadar, din moment ce reclamanta a cumpărat de la I. acele lucrări sau servicii facturate, tot societatea reclamantă însăşi suportă pierderea cauzată de încetarea proiectului, iar despăgubirile pentru lucrările efectuate în folosul său şi abandonate i se cuvin tot societăţii titulare a proiectului sistat, faţă de care I. poate, eventual, invoca o creanţă legată de acea factură.

Prin urmare, ceea ce trebuie avut în vedere, la stabilirea întinderii prejudiciului, este contravaloarea lucrărilor efectiv executate după ce a fost emisă decizia etapei de încadrare; cu alte cuvinte, reclamanta B. S.R.L. trebuie să fie indemnizată cu contravaloarea lucrărilor care îşi găsesc un corespondent fizic în teren, fiind vorba despre cantitatea de lucrări şi servicii care au condus la începerea realizării acelei amenajări hidroelectrice de mică putere pe Râul Alb tronson I amonte; de menţionat că, în cadrul sumei de 1.022.778,81 RON, aşa cum reiese din expertiza tehnică, nu se regăsesc valori consemnate cu titlu de garanţii de bună execuţie, care ar fi susceptibile de restituire pe o altă cale.

Cheltuielile generate de obţinerea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013, adică cele pentru pregătirea documentaţiei necesare eliberării avizului şi deciziei etapei de încadrare, nu sunt expresia unui prejudiciu real, care provine din lipsa planului de management, deoarece sunt cheltuieli care ar fi fost oricum efectuate indiferent de emiterea sau nu a deciziei, sunt cheltuieli pe care partea era obligată să le avanseze pentru alcătuirea documentaţiei în temeiul căreia a fost eliberată decizia.

Aceste cheltuieli nu pot fi puse în sarcina Universităţii din Bucureşti sau a Agenţiei pentru Protecţia Mediului Hunedoara, deoarece nu izvorăsc din omisiunea întocmirii unui plan de management; or, fapta ilicită a celor două pârâte constă în emiterea avizului şi a deciziei etapei de încadrare în condiţiile în care, aşa cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, de instanţa de contencios administrativ, lipsa acelui plan constituie un viciu de nelegalitate pe care cele două autorităţi l-au sesizat, dar nu l-au perceput ca fiind un impediment în emiterea actelor.

Vinovăţia Unităţii de Administrare a Geoparcului Ţara Dinozaurilor Haţeg, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, constă în eliberarea acelui aviz pe fondul inexistenţei unui plan de management, situaţie în care orice investiţii în zonă nu puteau fi efectuate, avizul având un rol esenţial în obţinerea deciziei etapei de încadrare eliberate de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara; ca atare, şi această din urmă instituţie poartă vinovăţia, deoarece, din moment ce, în aviz, s-a consemnat că este vorba de un viitor plan de management, este evident că acest plan nu exista la momentul emiteri deciziei. Prin urmare, aşa cum a decis instanţa de contencios administrativ, decizia a fost eliberată în condiţii de nelegalitate, sprijinindu-se pe un aviz căruia îi lipsea temelia - planul de management, acel aviz, practic, neavând nici un conţinut legal.

Atât Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, cât şi Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, au acţionat cu depăşirea, cu bună ştiinţă, a atribuţiilor care le reveneau, în sensul că lipsa planului de management al acelei arii naturale protejate a fost recunoscută prin însuşi cuprinsul avizului; prin urmare, era limpede, pentru orice autoritate publică, că planul lipseşte şi, în atare condiţii, neexistând o împărţire a zonelor de protecţie, nu se putea cunoaşte dacă zona de amplasare a microhidrocentralei se găseşte în perimetrul zonei destinate dezvoltării durabile a activităţilor umane, în care era posibilă efectuarea investiţiilor. Emiterea avizului şi a deciziei etapei de încadrare s-a realizat în deplină cunoştinţă de cauză şi în mod asumat, Curtea apreciind că fapta ilicită a celor două pârâte provine din eliberarea avizului şi a deciziei în condiţiile în care nu era îndeplinită premisa majoră pentru acest demers legal - elaborarea şi aprobarea planului de management.

Procedând în acest mod, pârâtele au permis reclamantei A. S.R.L. să angajeze cheltuieli care au condus la edificarea unor lucrări până la suspendarea avizului la 13 mai 2015 de către Universitatea din Bucureşti, suspendarea avizului a fost cunoscută societăţii reclamante, dovadă fiind nota de constatare întocmită la 3 iunie 2015 de către Garda de Mediu - Comisariatul General - Serviciul Comisariatul Judeţean Hunedoara, în cuprinsul căreia se menţionează prezenţa reprezentantului societăţii A. S.R.L.

Contrar celor afirmate de prima instanţă, nu se poate reţine că societatea reclamantă A. S.R.L. a acţionat pe propriul său risc şi a continuat lucrările de investiţii, în condiţiile în care ştia că există o reacţie negativă a societăţii civile referitor la proiectul microhidrocentralei de pe Râul Alb, Curtea apreciind că, atât timp cât avizul a fost unul favorabil şi decizia etapei de încadrare a fost eliberată, reclamanta nu poate fi acuzată că a speculat asupra situaţiei create; dimpotrivă, câtă vreme autorităţile implicate i-au acordat suportul şi i-au arătat, prin actele emise, că situaţia are acoperire legală, reclamanta a avut toată îndreptăţirea de a începe şi continua investiţiile sale, aceasta acţionând pe propriul său risc numai ulterior datei de 13 mai 2015, când Universitatea din Bucureşti a suspendat avizul dat de Unitatea de Administrare a Geoparcului Ţara Dinozaurilor Haţeg, din acel moment reclamanta putând conştientiza că demersul său este unul pus la îndoială de însuşi administratorul Geoparcului, din punct de vedere al legalităţii actelor administrative care au servit pentru începerea proiectului.

Nici beneficiul nerealizat nu poate fi acordat reclamantei B. S.R.L., deoarece, pentru a fi vorba de un atare câştig rămas nevalorificat, ar fi trebuit ca microhidrocentrala să fie în stare de funcţionare la momentul opririi proiectului, să fie în situaţia de a procesa apa râului şi a produce energie electrică. Or, la această etapă tehnică nu s-a putut ajunge, proiectul fiind într-o fază incipientă sau neavansată; ca atare, estimarea profitului pe baza analizei financiare efectuate în cadrul studiului de fezabilitate conduce, în mod categoric, la un prejudiciu eventual, care este imposibil de comensurat şi, în consecinţă, de reparat.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut şi faptul că, în cadrul studiului de fezabilitate, se pleacă de la mulţi indicatori variabili, care fluctuează, cum ar fi costul mentenanţei, volumul de apă procesat şi împrejurarea că încasările de la client vor avea loc în termen de 30 de zile de la data facturării; or, aceste variabile au fost prezentate la un nivel optim în cadrul studiului de fezabilitate, cantitatea de energie livrată depinzând de anul hidrologic şi de preţurile stabilite pentru energia electrică şi pentru certificatele verzi, incertitudinea volumului de apă procesată în funcţie de caracteristicile anului hidrologic conducând la concluzia că nu poate fi vorba nici despre un prejudiciu viitor, susceptibil de reparaţie, întinderea acestuia fiind îndoielnică.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1019 din 16 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., pârâta Universitatea din Bucureşti, pentru Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, precum şi pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara.

4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L. au susţinut, în esenţă, următoarele critici:

a. Un prim motiv de recurs priveşte greşita exonerare a pârâtelor de la rambursarea către reclamante a cheltuielilor efectuate în vederea obţinerii deciziei nr. 1327/2013.

Consideră că, neacordând aceste cheltuieli necontestate, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1349 alin. (2) şi art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ., privind repararea integrală a prejudiciului cauzat, întrucât componenta de prejudiciu reprezentată de cheltuielile aferente documentaţiei solicitate de autoritate şi care a fost considerată ca fiind completă de către aceasta reprezintă o pierdere efectivă şi nu poate rămâne nereparată.

De altfel, instanţa de apel a reţinut, în analiza faptei ilicite, că reclamantelor nu le poate fi imputată nicio neregulă din ceea ce a însemnat anularea deciziei etapei de încadrare pentru nerealizarea de către autorităţi a planului de management al Geoparcului, apanaj al autorităţilor.

Arată că, aşa cum, corect, a reţinut şi instanţa de apel, reclamantele nu puteau anticipa anularea deciziei emise şi nici a avizului care a stat la baza acesteia. Or, în materia actelor administrative, funcţionează o prezumţie de legalitate a acestora, iar conduita autorităţilor la emiterea avizului şi a deciziei le-a îndreptăţit să creadă că actele emise au acoperire legală.

A echivala situaţia recurentelor cu cea a unui solicitant a cărui documentaţie este respinsă de autoritate, nefiind conformă, este eronată şi dată cu încălcarea nejustificată a principiului reparaţiei integrale.

De asemenea, între cheltuielile efectuate de reclamante (fiind încurajate de autorităţi în pregătirea documentaţiei) şi emiterea unei decizii a etapei de încadrare (ulterior anulată, din raţiuni fără legătură cu documentaţia pregătită de reclamante) există o legătură directă. Astfel, componenta din prejudiciu, reprezentată de cheltuielile efectuate pentru întocmirea şi avizarea documentaţiei depuse, se impune a fi pusă în sarcina pârâtelor intimate trase la răspundere, ca efect al aplicării normelor legale ce instituie principiul reparării integrale a prejudiciului.

Susţin că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 1534 C. civ., întrucât reclamantele nu şi-au asumat şi, în mod obiectiv, nu-şi puteau asuma niciun risc al anulării deciziei etapei de încadrare pentru motive exterioare conduitei lor (în speţă, neîntocmirea planului de management).

b. Un al doilea motiv de recurs priveşte lipsa dezdăunării pentru beneficiul nerealizat, dezlegarea instanţei de apel încălcând prevederile art. 1531 alin. (2) şi art. 1532 alin. (3) C. civ.

În acest sens, arată că raţionamentul instanţei de apel - nu se poate acorda beneficiul nerealizat, întrucât proiectul oricum nu era funcţional la momentul sistării acestuia - se îndepărtează de la sensul art. 1531 alin. (2) C. civ.. Aplicarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ. nu este condiţionată de stadiul în care se află proiectul la momentul opririi lucrărilor.

De asemenea, în mod eronat, instanţa de apel nu a dat eficienţă art. 1532 alin. (3) C. civ., omiţând a observa că revine instanţei a determina întinderea beneficiului nerealizat, atunci când acesta nu poate fi stabilit cu certitudine. Or, reţinând imposibilitatea determinării, cu precizie, a beneficiului nerealizat, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 1532 alin. (3) şi să îl stabilească ea însăşi, ordonând o altă modalitate de calcul decât cea la care a recurs expertul contabil, care s-a raportat la studiul de fezabilitate.

c. În ceea ce priveşte criticile privind soluţia de exonerare a Agenţiei Naţionale de Protecţie a Mediului de răspundere, consideră că instanţa de apel, în mod eronat, nu a făcut aplicarea art. 8 alin. (1) din H.G. nr. 1000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, fiind prioritară aplicarea acestui text de lege în raport cu art. 222 C. civ., reţinut de Curtea de Apel.

Din art. 8 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din hotărârea de Guvern menţionată, rezultă că A.P.M. Hunedoara funcţionează în calitate de reprezentant în teritoriu al A.N.P.M., îndeplinind, în aria teritorială de competenţă, atribuţiile legale ale acesteia din urmă, care, astfel, trebuie să răspundă în aceeaşi manieră cu pârâta obligată la despăgubiri.

d. Referitor la soluţia de exonerare a Ministerului Mediului de răspundere, apreciază că emiterea avizului favorabil nr. 17/2013 cu încălcarea prevederilor legale este, pe deplin, opozabilă Ministerului Mediului, care răspunde alături de emitent pentru emiterea actului. Astfel, în contractul nr. x/22 noiembrie 2005, încheiat între Administraţia Geoparcului şi Ministerul Mediului, prin care s-a dat în administrare Geoparcul către Administraţie, aceasta din urmă acţionează în calitate de reprezentant al Ministerului Mediului, în ceea ce priveşte emiterea actelor administrative solicitate de terţi.

Era necesar ca instanţa de apel să observe că, deşi a fost încheiat contractul de administrare cu Universitatea Bucureşti, totuşi Ministerul Mediului şi-a păstrat prerogativa de a administra ariile naturale protejate, de a elabora planul de management (chiar dacă, în speţă, prin Administraţia Geoparcului, conform art. 21 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) pct. b1 din O.U.G. nr. 57/2007) şi de a aproba acest plan prin ordin ministerial. Ca atare, apreciază că se impunea ca instanţa de apel să facă aplicarea normelor legale arătate, cu consecinţa atragerii răspunderii şi în sarcina Ministerului Mediului.

Recurentele reclamante au solicitat admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cât priveşte cheltuielile efectuate pentru obţinerea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013, în cuantum de 745.508,01 RON; beneficiul nerealizat, în cuantum de 4.885.730,64 RON; menţinerea, în litisconsorţiul pasiv, a intimatelor pârâte Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor; cu cheltuieli de judecată.

4.2. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Universitatea din Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

a. Consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare eronate ale actelor normative din domeniul protecţiei mediului, acte normative incidente în prezenta cauză.

Interpretarea potrivit căreia avizul nr. 17/21 august 2013 reprezintă un act determinant pentru eliberarea deciziei etapei de încadrare nu este în concordanţă cu prevederile legale referitoare la protecţia mediului, în cazul derulării unor proiecte, publice sau private, ce ar putea avea un impact semnificativ asupra acestuia. Simplul fapt că acest aviz este enumerat, alături de multe alte înscrisuri, în conţinutul deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013 nu poate duce la concluzia că a fost hotărâtor, determinant la emiterea unei documentaţii ce implică exclusiv autorizarea/verificarea respectării legalităţii în domeniul protecţiei mediului.

În susţinerea celor de mai sus, invocă prevederile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, act normativ ce conţine o serie întreagă de reglementări ce definesc şi stabilesc drepturi şi obligaţii în privinţa tuturor autorităţilor competente în acest domeniu, precum şi în privinţa destinatarilor/beneficiarilor proiectelor publice sau private.

Astfel, art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005 prevede că răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi a publicului revine titularului planului, programului, proiectului sau al activităţii, iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor prevăzute la alin. (1), inclusiv pentru întocmirea studiului de evaluare adecvată, revine autorului acestora.

Alin. (6) al art. 52 din O.U.G. nr. 195/2005 arată că procedura de evaluare adecvată, în cazul proiectelor ce implică respectarea legislaţiei de mediu, se finalizează cu emiterea avizului Natura 2000 sau a deciziei de respingere a proiectului ori planului, după caz.

De asemenea, art. 75 din O.U.G. nr. 195/2005 menţionează că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are, printre mai multe atribuţii şi răspunderi, şi pe aceea de a aviza normele şi reglementările referitoare la activităţi cu impact asupra mediului, elaborate de alte autorităţi, precum şi controlul aplicării acestora.

Mai mult, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului defineşte actele de reglementare în domeniul protecţiei mediului, respectiv decizia etapei de încadrare, avizul de mediu, acordul de mediu, autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră, autorizaţia privind activităţile cu organisme modificate genetic.

Potrivit aceluiaşi act normativ, acordul de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.

Faţă de conţinutul deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013, eliberată de A.P.M. Hunedoara, în urma solicitării de revizuire a acordului de mediu a A. S.R.L., respectiv motivele care au stat la baza luării acesteia, consideră că instanţa de apel a nesocotit normele juridice eferente legislaţiei de protecţie a mediului, apreciind, nefondat, că avizul nr. 17/21 august 2013 emis de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Tara Haţegului se încadrează în categoria actelor/înscrisurilor privind respectarea normelor de protecţie a mediului, deoarece a stat la baza emiterii acestei decizii.

Fără a fi menţionate în cuprinsul deciziei etapei de încadrare menţionate, pentru demararea proiectului au mai fost emise înscrisuri, printre care şi avizul de mediu nr. 10938/10 decembrie 2012.

Aşadar, pentru proiectul Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb, a existat, anterior emiterii deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26.08.2013, un acord de mediu, act administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.

În plus, la emiterea acestei decizii, au conlucrat şi şi-au adus aportul atât autorităţile competente în domeniul protecţiei mediului, cât şi titularul/beneficiarul proiectului menţionat, în persoana reclamantelor, cărora le revenea o serie întreagă de atribuţii, inclusiv cunoaşterea şi asumarea situaţiei de fapt referitoare la stadiul în care se afla planul de management al Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului.

Spre deosebire de actele administrative prevăzute, în mod imperativ, de legislaţia protecţiei mediului şi emise de autorităţile cu competenţe bine stabilite în acest domeniu, avizul nr. 17/21 august 2013 emis de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, reprezintă un aviz, fără caracter de act administrativ, un aviz ce atestă situaţia de fapt, în sensul în care planul de management al Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului este în curs de elaborare şi care impune respectarea unor condiţii, necesare derulării proiectului Construire şi Exploatare Microhidrocentrale pe Râul Alb.

De altfel, instanţa de apel a reţinut că, prin adresa nr. x/20 decembrie 2021 emisă de A.P.M. Hunedoara, s-a comunicat societăţii D. S.R.L., devenită A. S.R.L., că, în vederea obţinerii acordului de mediu pentru proiectul în discuţie, documentaţia trebuie completată cu avizul Administraţiei Parcului Natural Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului.

Pe acest considerent, se poate observa că avizul nr. x din 21 august 2013, emis de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, nu este un document cerut de normele aferente legislaţiei privind protecţia mediului, neavând valoare juridică din punct de vedere al emiterii şi avizării proiectelor publice sau private cu impact asupra mediului.

Au fost îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 7 alin. (1)-(3) din H.G. nr. 445/2009, în vigoare până la 8 ianuarie 2019, după cum rezultă din conţinutul deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013, în sensul în care A.P.M. Hunedoara, cu ocazia emiterii acestui document, s-a consultat cu o Comisie de analiză tehnică, decizându-se că proiectul Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb nu se supune evaluării impactului asupra mediului, ci evaluării adecvate.

Mai mult, art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 445/2009 prevede că autorităţile publice pentru protecţia mediului iau în considerare informaţiile furnizate de către titularul proiectului, în cadrul memoriului de prezentare, care conţine, cel puţin, descrierea şi caracteristicile amplasamentului propus, descrierea şi caracteristicile proiectului şi ale activităţilor care urmează a fi desfăşurate, descrierea activităţilor specifice perioadei de realizare a proiectului, descrierea sumară a potenţialului impact asupra mediului, inclusiv, după caz, asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar.

Faţă de cele arătate, rezultă că, atunci când a ales amplasamentul, titularul proiectului, în speţă, reclamantele, a cunoscut faptul că acesta este situat pe teritoriul Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului şi că nu era finalizat planul de management, adică a cunoscut că proiectul se va derula într-o arie naturală protejată, cu privire la care există reglementări specifice.

Tot cu titlu de obligaţie a titularului proiectului, art. 11 din acelaşi act normativ prevede, în sarcina acestuia, obligaţia de a furniza, în cadrul raportului privind impactul asupra mediului, informaţii referitoare la proiectul pe care urmează să-1 deruleze.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 1000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, această instituţie are competenţe în implementarea, la nivel naţional, a politicilor, strategiilor şi a legislaţiei în domeniul protecţiei mediului. Acelaşi act normativ, la art. 4 pct. 2 lit. l), prevede că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului poate delega instituţiilor din subordine, în tot sau în parte, parcurgerea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, precum şi a celei de evaluare adecvată.

Instanţa de apel a reţinut, contrar prevederilor H.G. nr. 1000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, că această instituţie nu a avut vreo competenţă directă în ceea ce priveşte emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013 şi, în mod implicit, că nu putea stabili obligaţii de îndeplinit în sarcina societăţii care a solicitat emiterea deciziei, iar existenţa obligaţiei de informare, care revine Agenţiei pentru Protecţia Mediului Hunedoara către Agentia Naţională pentru Protecţia Mediului, nu este de natură să transforme această agenţie centrală în coparticipant activ la luarea deciziei etapei de încadrare.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului nu răspunde pentru activitatea agenţiei subordonate, cu personalitate juridică proprie, raportându-se la art. 222 C. civ., în condiţiile existenţei H.G. nr. 1000/2012 (art. 4 pct. 2), lege specială, fiind greşită referirea instanţei la dispoziţiile dreptului comun.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 lit. t), A.N.P.M. monitorizează activitatea de administrare a ariilor naturale protejate şi poate delega, în condiţiile legii, instituţiilor din subordine activităţi corespunzătoare managementului ariilor naturale protejate.

Aceleaşi susţineri privesc şi pe pârâtul Ministerul Mediului, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că a încheiat contractul de administrare cu Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului, considerând că, în acest fel, a delegat sarcina elaborării planului de management către Administraţia Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului şi că nici acesta nu poate fi făcut răspunzător pentru modalitatea de emitere a avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare.

Dincolo de atribuţiile de administrare acordate printr-un contract, Ministerul Mediului are atribuţii legale referitoare la aprobarea, prin ordin de ministru, a planurilor de management al ariilor naturale protejate.

Ca atare, instanţa de apel, ignorând prevederile legale în domeniu, referitoare la atribuţiile organelor centrale ale statului, a constatat că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Ministerul Mediului nu au fost implicate decizional şi că scoaterea lor din cauză a fost legală.

Având în vedere prevederile H.G. nr. 1000/2012 şi ale O.U.G. nr. 57/2007 privind ariile naturale protejate, se impunea, în virtutea principiului rolului activ al judecătorului, ca, cel puţin, să fie puse în discuţie aceste aspecte.

Potrivit art. 25 din O.U.G. nr. 57/2007 privind ariile naturale protejate, evaluarea managementului ariilor naturale protejate se face cel puţin o dată pe an, pe baza monitorizării şi controalelor efectuate în teren de către autorităţile competente pentru protecţia mediului.

Mai mult, potrivit art. 30 alin. (2) din acelaşi act normativ, resursele financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale protejate de interes internaţional, comunitar şi naţional se asigură din bugetul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, fiind destinate pentru implementarea planurilor de management şi a măsurilor de conservare.

b. În al doilea rând, consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor Legii contenciosului administrativ, punând semn de egalitate şi dând aceeaşi importanţă, din punct de vedere juridic, unui act administrativ (decizia etapei de încadrare nr. 1327 din 26 august 2013) şi unui act premergător (avizul nr. x din 21 august 2013).

Astfel, din conţinutul noţiunii de act administrativ, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, rezultă că, pentru a avea această calitate, actele emise de autorităţile publice trebuie să fie susceptibile de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, deci, să fie, prin ele însele, capabile să producă efecte juridice directe. Aşadar, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării, în concret, a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În prezenta cauză, cu referire la avizul nr. 17/21 august 2013 emis de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului, prin care, în anumite condiţii şi în concordanţă cu situaţia de fapt, s-a avizat favorabil continuarea proiectului "Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb", instanţa de apel a atribuit acestui înscris calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004.

Or, avizul nr. 17/21 august 2013 este doar o operaţiune premergătoare întocmirii actului administrativ reprezentat de decizia etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013 şi, luat separat, nu este capabil să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Acesta a fost şi considerentul pentru care Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea dosarului nr. x/2015 prin decizia nr. 1728/17 noiembrie 2016, a anulat doar actul administrativ reprezentat de decizia etapei de încadrare. În privinţa avizului nr. 17/21 august 2013, aceeaşi decizie constată doar situaţia de fapt, respectiv reţine că planul de management al Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului se află în stadiul de elaborare, urmând a fi aprobat prin ordin de ministru.

În sensul celor de mai sus, invocă decizia nr. 1923/06 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat faptul că un aviz, indiferent că are caracter consultativ, facultativ sau conform, este doar o operaţiune procedurală anterioară emiterii actului administrativ şi nu un act administrativ, întrucât nu produce efecte juridice de sine stătătoare. Curtea a mai reţinut că, "(...) avizul este definit ca fiind un punct de vedere pe care îl solicită autoritatea ce urmează să emită un act administrativ, o formalitate procedurală, anterioară emiterii actului administrativ.". În continuare, instanţa supremă reţine că "avizul nu produce efecte juridice, deci, nu modifică de sine stătător realitatea juridică existentă".

Tot Înalta Curte a precizat că deosebirea dintre actul administrativ şi aviz (operaţiune administrativă) prezintă importanţă practică îndeosebi în cazul litigiilor de contencios administrativ, deoarece instanţa poate să-şi exercite controlul numai asupra actelor administrative atacate în justiţie, dar nu poate controla, în cazul acţiunii directe, în mod distinct de actul administrativ, operaţiunile administrative pe baza cărora a fost emis acel act.

Precizează faptul că avizul nr. 17/21 august 2013 impune respectarea anumitor condiţii de către beneficiarii proiectului şi constată o stare de fapt, respectiv existenţa unui viitor plan de management al Geoparcului Dinozaurilor din Tara Haţegului, fiind în concordanţă cu documentaţia care arată că zona va fi inclusă în zona de dezvoltare durabilă, respectiv certificatul de urbanism nr. 163/09 septembrie 2013 şi autorizaţia de construire nr. x/22 mai 2014, ambele emise de Consiliul judeţean Hunedoara.

În concluzie, nu se poate pune semnul egalităţii între cele două acte, cu atât mai mult nu se poate susţine că avizul nr. 17/21 august 2013 a fost determinant pentru emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013, care este un act administrativ, potrivit O.U.G. nr. 195/2005.

Acest aviz nu este un aviz de mediu, în sensul prevăzut de art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005, potrivit căruia "aprobarea planurilor şi programelor, la orice nivel ierarhic, este condiţionată de existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan sau program".

c. În al treilea rând, instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, prevăzută la art. 1349 şi următoarele, inclusiv a celor referitoare la vinovăţia comună (art. 1371 C. civ.).

Astfel, instanţa nu a analizat întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor cerute pentru atragerea acestui fel de răspundere, respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unei legături de cauzalitate şi a vinovăţiei.

Mai mult, instanţa de apel nu a ţinut seama de conduita reclamantelor, ignorând prevederile art. 1371 C. civ., referitoare la vinovăţia comună. Conform legii, dacă victima a contribuit, cu intenţie sau din culpă, la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut doar pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Referitor la conduita culpabilă a reclamantelor, precizează faptul că, în motivare, instanţa de apel a arătat că "contrar celor afirmate de prima instanţă, nu se poate reţine că societatea reclamantă A. S.R.L. a acţionat pe propriul său risc şi a continuat lucrările de investiţii în condiţiile în care ştia că există o reacţie negativă a societăţii civile referitor la proiectul microhidrocentralei de pe Râul Alb, Curtea apreciind că atâta timp cât avizul a fost unul favorabil şi decizia etapei de încadrare a fost eliberată, reclamanta nu poate fi acuzată că a speculat asupra situaţiei create, dimpotrivă, câtă vreme autorităţile implicate i-au acordat suportul şi i-au arătat, prin actele emise, că situaţia are acoperire legală, reclamanta a avut toată îndreptăţirea de a începe şi continua investiţiile sale, aceasta acţionând pe propriul său risc numai ulterior datei de 13 mai 2015, când (în realitate, nu poate fi diferit câtă vreme planul de management nu fusese aprobat nici la acea dată) Universitatea din Bucureşti a suspendat avizul dat de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului, din acel moment reclamanta putând conştientiza că demersul său este unul pus la îndoială de însuşi administratorul Geoparcului din punct de vedere al legalităţii actelor administrative care au servit pentru începerea proiectului".

În realitate, aşa cum s-a reţinut şi în decizia nr. 1728/17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, planul de management al Geoparcului Dinozaurilor Tara Haţegului este elaborat, urmând a fi aprobat prin ordin de ministru.

În acest sens sunt şi susţinerile reclamantei A. în faţa instanţei de recurs, în dosarul nr. x/2015, consemnate în decizia nr. 1728/17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, potrivit cărora planul de management, după semnarea contractului de administrare între Ministerul Mediului şi Universitatea din Bucureşti, nu este aprobat prin ordin de ministru, deşi acesta a fost întocmit în anul 2006.

Referitor la poziţia faţă de existenţa/inexistenţa planului de management al Geoparcului Dinozaurilor din Tara Haţegului, reclamanta A. se situează pe o poziţie de acceptare şi menţionează, în apărările sale, că "aproximativ 40% din suprafaţa judeţului Hunedoara reprezintă arie protejată şi toate sunt fără plan de management aprobat conform O.U.G. nr. 57/2007. Proiectele aprobate de lipsa planului de management aprobat, derulate în zona următoare: construcţie microhidrocentrală, regularizare pârâu Gurasada, construcţie ortodoxă, sală de mese cu bucătărie şi chilii la Mănăstirea Prislop, proiect de modernizare infrastructură apă şi apă uzată Valea Jiului, drum acces Mănăstirea Prislop", dovedind, astfel, o bună cunoaştere a realităţilor locale.

Ca atare, nu se poate susţine faptul ca reclamantele au fost în eroare cu privire la existenţa/inexistenţa planului de management al Geoparcului Dinozaurilor din Tara Haţegului la momentul emiterii avizului nr. 17/21 august 2013, aşa după cum arată în cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, şi-au asumat riscul continuării unui proiect despre care ştiau că este contestat de către organizaţiile de mediu, atât în mass-media, cât şi în faţa autorităţilor competente, inclusiv a instanţelor judecătoreşti.

d. În al patrulea rând, decizia atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor C. civ., referitoare la răspunderea solidară şi la raporturile dintre debitori, respectiv ale art. 1382 şi art. 1383.

Dispoziţiile art. 1382 C. civ. instituie solidaritatea pasivă a persoanelor care au cauzat, prin aceeaşi faptă ilicită, un prejudiciu, motiv pentru care, persoana vătămată poate solicita oricăruia dintre codebitori repararea integrală a acestuia.

Conform art. 1383 C. civ., în ipoteza solidarităţii pasive, în cazul în care mai multe persoane au participat la producerea faptei, sarcina reparaţiei se va determina proporţional cu contribuţia fiecăruia.

Numai în situaţia în care nu se poate determina în ce măsură a participat fiecare, sarcina reparaţiei se va stabili raportat la forma de vinovăţie a fiecăruia şi doar dacă niciuna dintre variante nu este determinantă, se va dispune repararea, în mod egal, a prejudiciului cauzat.

Pe de o parte, răspunderea solidară nu a fost reţinută în privinţa tuturor factorilor decizionali care şi-au dat girul în privinţa derulării proiectului "Construire şi exploatare microhidrocentrale pe Râul Alb", iar, pe de altă parte, contrar prevederilor legale referitoare la determinarea proporţionalităţii contribuţiei la cauzarea prejudiciului, a fost reţinută, în solidar, răspunderea delictuală a A.P.M. Hunedoara şi a Unităţii de Administrare a Geoparcului Ţara Haţegului, în condiţiile în care acestea au emis acte diferite, cu implicaţii juridice diferite, respectiv un act administrativ şi un aviz.

În speţa de faţă, în eventualitatea în care instanţa apreciază că există o faptă ilicită, comportamentul sau consimţământul reclamantelor (pretins prejudiciate) este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei. Aceasta, deoarece reclamantele nu se pot prevala de propria necunoaştere a legii (precum şi a stării de fapt), din moment ce au cunoscut conţinutul avizului nr. 17/21 august 2013, s-au prevalat de el, fiindu-le favorabil (după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acesta), au continuat derularea proiectului, asumându-şi, astfel, riscul nefinalizării proiectului, deşi planul de management al Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Haţegului era în curs de elaborare.

Conduita reclamantelor este culpabilă, din moment ce acestea au continuat să antameze cheltuieli aferente investiţiei, chiar si după revocarea avizului nr. 17/21 august 2013, şi, în mod cu totul nelegal, chiar şi după pronunţarea deciziei Curţii de Apel Alba Iulia.

În concluzie, solicită admiterea recursului şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea analizării tuturor aspectelor semnalate în privinţa motivelor de nelegalitate şi a readministrării probatoriului; în subsidiar, casarea cu reţinere spre judecare.

4.3. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara a invocat, în esenţă, următoarele critici:

Consideră că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Contrar raţionamentului primei instanţe, în prezenta speţă, nu sunt întrunite toate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara.

Instanţa de apel a motivat, în mod general şi superficial (fără a analiza, în mod separat/individual, condiţiile legale care trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru atragerea răspunderii civile delictuale), soluţia de admitere a acţiunii în răspundere civilă delictuală împotriva celor două pârâte (Universitatea din Bucureşti, respectiv Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara), reţinând că "fapta ilicită a celor două pârâte constă în emiterea avizului şi a deciziei etapei de încadrare, în condiţiile în care, aşa cum s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, de instanţa de contencios administrativ, lipsa acelui plan constituie un viciu de nelegalitate pe care cele două autorităţi l-au sesizat, dar nu l-au perceput ca fiind un impediment în emiterea actelor.

Vinovăţia Unităţii de Administrare a Geoparcului Ţara Dinozaurilor Haţeg, reprezentată de Universitatea din Bucureşti, constă în eliberarea acelui aviz pe fondul inexistenţei unui plan de management, situaţie în care orice investiţii în zonă nu puteau fi efectuate, avizul având un rol esenţial în obţinerea deciziei etapei de încadrare eliberate de Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, ca atare şi această din urmă instituţie poartă vinovăţia, deoarece, din moment ce, în aviz, s-a consemnat că este vorba de un viitor plan de management, este evident că acest plan nu există la momentul emiterii deciziei, ca atare, aşa cum a decis instanţa de contencios administrativ, decizia a fost eliberată în condiţii de nelegalitate, sprijinindu-se pe un aviz căruia îi lipsea temelia - planul de management, acel aviz practic neavând nici un conţinut legal.

Atât Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, cât şi Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, au acţionat cu depăşirea, cu bună ştiinţă, a atribuţiilor care le reveneau, în sensul că lipsa planului de management al acelei arii naturale protejate a fost recunoscută prin însuşi cuprinsul avizului, prin urmare era limpede pentru orice autoritate publică că planul lipseşte şi, în atare, condiţii, neexistând o împărţire a zonelor de protecţie, nu se putea cunoaşte dacă zona de amplasare a microhidrocentralei se găseşte în perimetrul zonei destinate dezvoltării durabile a activităţilor umane, în care era posibilă efectuarea investiţiilor, aşadar emiterea avizului şi a deciziei etapei de încadrare s-au realizat în deplină cunoştinţă de cauză şi în mod asumat, Curtea apreciind că fapta ilicită a celor două pârâte provine din eliberarea avizului şi a deciziei în condiţiile în care nu era îndeplinită premisa majoră pentru acest demers legal, elaborarea şi aprobarea planului de management".

Decizia nr. 1728/2016 a Curţii de Apei Alba Iulia (invocată ca o "autoritate de lucru judecat" in cuprinsul deciziei recurate) nu constată, per se, o anumită vinovăţie a recurentei pârâte cu privire la o faptă ilicită, ci doar constată o stare de fapt (inexistenţa unui plan de management).

Potrivit prevederilor legale în materie, pârâta Agenţia Pentru Protecţia Mediului Hunedoara nu are niciun fel de atribuţii în elaborarea şi aprobarea planului de management şi nici în asigurarea administrării ariilor protejate (în speţă, Parcul Naţional Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului).

Emiterea de către recurentă a deciziei etapei de încadrare nr. 1327 din 26 august 2013 (revizuită la 11 septembrie 2014) a avut la bază avizul nr. x/2013 emis de către Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului (entitate învestită legal cu atribuţii în elaborarea planului de management şi în administrarea ariei protejate), act prin care a fost avizată, favorabil, cererea depusă de reclamantă şi care este un document obligatoriu, conform procedurii prevăzute la art. 281 din O.U.G. nr. 57/2007, potrivit căruia "emiterea actelor de reglementare pentru planuri/proiecte/activităţi în ariile naturale protejate se realizează numai cu avizul administratorilor ariilor naturale protejate, respectiv al custozilor ariilor naturale protejate de interes naţional/internaţional" - forma în vigoare la data emiterii deciziei nr. 1327/26. august 2013.

Prin urmare, la emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327 din 26 august 2013 (îndeplinind, de altfel, o obligaţie legală ce-i incumba), recurenta pârâtă a acţionat, evident, cu bună-credinţă şi fără vinovăţie.

În motivarea instanţei de apel, se regăsesc considerente contradictorii, instanţa înfăţişând, într-o manieră lipsită de coerenţă, argumentele avute în vedere la adoptarea soluţiei asupra cererii apelantei.

Astfel, instanţa de apel a menţionat că, "contrar celor afirmate de prima instanţă, nu se poate reţine că societatea reclamantă A. S.R.L. a acţionat pe propriul său risc şi a continuat lucrările de investiţii în condiţiile în care ştia că există o reacţie negativă a societăţii civile referitor la proiectul microhidrocentralei de pe Râul Alb, Curtea apreciind că, atât timp cât avizul a fost unul favorabil şi decizia etapei de încadrare a fost eliberată, reclamanta nu poate fi acuzată că a speculat asupra situaţiei create, dimpotrivă câtă vreme autorităţile implicate i-au acordat suportul şi i-au arătat, prin actele emise, că situaţia are acoperire legală, reclamanta a avut toată îndreptăţirea de a începe şi continua investiţiile sale, aceasta acţionând pe propriul său risc numai ulterior datei de 13 mai 2015, când Universitatea din Bucureşti a suspendat avizul dat de Unitatea de Administrare a Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, din acel moment reclamanta putând conştientiza că demersul său este unul pus la îndoială de însuşi administratorul Geoparcului, din punct de vedere al legalităţii actelor administrative care au servit pentru începerea proiectului".

Instanţa de apel şi-a însuşit concluziile expertizei tehnice administrate în faţa instanţei de fond, însă, contrar celor reţinute în paragraful citat mai sus, admite, integral, pretenţiile apelantei în ce priveşte contravaloarea despăgubirilor de 1.022.778,81 RON, fără a observa că, în aceasta sume, sunt incluse cheltuieli efectuate după 13 mai 2015, dată de la care stabilise că apelanta a acţionat pe riscul propriu".

A mai reţinut instanţa de apel că "ceea ce importă este faptul că acel contract cadru de racordare a fost încheiat cu I. înainte de suspendarea şi revocarea avizului de către Universitatea din Bucureşti, contractul a generat facturile nr. x/14 mai 2015 - valoare 48.761,93 RON şi nr. x/29 decembrie 2015 - valoare 429.918,74 RON, iar expertul a identificat în teren lucrările în contul cărora s-au emis cele două facturi".

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi anexate raportului de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic arhitect F., contractul în discuţie poartă numărul de înregistrare x/14 mai 2015, în cuprinsul său arătându-se, la punctul 4, că respectivul contract produce efecte din 14 mai 2015, data semnării de către părţile contractante.

Raportat la conduita reclamantei ulterioară datei de 13 mai 2015, faţă de pretinsul prejudiciu înregistrat de către aceasta ulterior datei indicate şi pentru care au fost acordate despăgubiri de către instanţa de apel, este incident art. 1534 C. civ. (debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă).

Instanţa de apel reţine că, potrivit raportului de expertiză contabilă, după emiterea deciziei etapei de încadrare, reclamanta a înregistrat, în evidenţa contabilă, cheltuieli în sumă de 1.261.968,16 RON (din care 825.902,16 RON până la pronunţarea în recurs a instanţei de contencios administrativ + 436.055 RON după pronunţarea deciziei nr. 1728/17 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia).

Pe de altă parte, se arată de către instanţa de apel că, din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic arhitect F., rezultă cheltuieli actualizate de 1.211.210,07 RON, efectuate până la suspendarea avizului nr. x/2013 (13 mai 2015).

Instanţa de apel a acordat apelantei despăgubiri în cuantum de 1.022.778,81 RON, sumă ce depăşeşte cu 200.000 RON cheltuielile înregistrate în contabilitatea reclamantei (aşa cum acestea sunt evidenţiate în expertiza contabilă), cu toate că perioada pentru care s-au calculat de către expertul contabil sumele cheltuite depăşeşte cu un an şi 6 luni pe cea avută în vedere de expertul tehnic (13 mai 2015 în expertiza tehnică, faţă de 17 noiembrie 2016, în expertiza contabilă).

Prin urmare, despăgubirile acordate de instanţa de apel au la bază expertiza tehnică, ce are în vedere cheltuieli care nu erau înregistrate în contabilitatea apelantei nici măcar la 1 an şi 6 luni de la data la care ar fi fost făcute, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra realităţii acestor cheltuieli şi asupra caracterului cert al prejudiciului a cărui reparare se dispune prin hotărârea recurată.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; cu cheltuieli de judecată.

5. Apărările formulate de părţi

Intimatul pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe de o parte, respingerea recursurilor reclamantelor şi al pârâtei Universitatea Bucureşti şi menţinerea hotărârii recurate ca legală, în ceea ce priveşte respingerea acţiunii faţă de acesta, iar, pe de altă parte, admiterea recursului pârâtei Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara.

Intimata pârâtă Universitatea Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat. De asemenea, aceeaşi intimată a depus întâmpinare şi la recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, prin care a solicitat admiterea acestuia.

Intimata pârâtă Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat.

Totodată, intimatele reclamante au formulat întâmpinări la recursurile declarate de Universitatea din Bucureşti şi Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, prin care au solicitat respingerea căilor de atac respective, ca nefondate.

Au fost depuse răspunsuri la întâmpinări de către recurentele reclamante şi de recurenta pârâtă Universitatea din Bucureşti, prin care s-au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinările părţilor adverse şi admiterea propriului recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, recurenta pârâtă Universitatea din Bucureşti depunând punct de vedere la raportul privind admisibilitatea, în principiu, a recursurilor.

Prin încheierea din 22 septembrie 2022 au fost admise, în principiu, recursurile declarate de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., de pârâta Universitatea din Bucureşti, precum şi de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 1019 din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fost acordat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căilor de atac declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei reclamante S.C. A. S.R.L., a cărei examinare se impune prioritar analizării recursurilor, în condiţiile art. 494 cu referire la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., este întemeiată şi va fi admisă, în condiţiile în care personalitatea juridică a societăţii a încetat urmare a sentinţei civile nr. 172/F/24 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămase definitivă, prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului şi radierea societăţii din evidenţele Registrului Comerţului, operaţiune care a avut loc la 31 mai 2022, potrivit menţiunilor din certificatul constatator emis de O.N.R.C. . Potrivit art. 251 alin. (1) C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, astfel încât încetarea personalităţii juridice a recurentei se transpune şi în plan procesual, în sensul că, la momentul soluţionării recursurilor, aceasta nu mai justifică capacitate procesuală de folosinţă.

În consecinţă, în baza art. 56 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, condiţie obligatorie în exercitarea căii de atac, conform art. 32 lit. a) C. proc. civ., cu consecinţa verificării criticilor formulate prin cererea de recurs, numai în ceea ce o priveşte pe S.C. B. S.R.L.

4.1. Recursul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L.

a. Susţinerile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate, neputându-se reţine că recurentei i se cuvin cheltuielile avansate pentru obţinerea documentaţiei necesare eliberării deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013 (cele legate de eliberarea avizului x/2013 şi deciziei menţionate), în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat de dispoziţiile art. 1349 alin. (2), art. 1385 alin. (1) şi (3) şi art. 1531 alin. (1)-(2) C. civ.. Aşa cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel, prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată trebuie să fie rezultatul faptei ilicite imputate pârâtelor, pentru a fi recuperat de reclamantă. Or, fapta ilicită a acestora constă în emiterea avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare în absenţa fundamentului acestor documente, şi anume planul de management întocmit şi aprobat în condiţiile legii, prejudiciul creat recurentei fiind necesar să fie în legătură cu această faptă, iar nu cu obligaţiile recurentei, anterioare faptei ilicite, vizând demararea proiectului de construire şi exploatare a microhidrocentralei de pe Râul Alb. În alţi termeni, pârâtele răspund pentru eliberarea celor două acte în mod nelegal, fără planul de management, dar, răspunderea lor nu poate fi atrasă pentru un pretins prejudiciu care excede faptei ilicite, şi anume cheltuielile pe care oricum recurenta le-ar fi efectuat pentru obţinerea documentaţiei necesare emiterii deciziei etapei de încadrare nelegale, cheltuieli anterioare, fără legătură cu fapta ilicită şi care erau în sarcina exclusivă şi anticipată a beneficiarului proiectului. Fără a contesta pierderea patrimonială suferită de recurentă ca urmare a imposibilităţii continuării lucrărilor pentru care s-au avansat cheltuielile legate de documentaţie, aceasta nu este rezultatul faptei ilicite a pârâtelor, întrucât, în absenţa efectuării acestor cheltuieli, avizul şi decizia etapei de încadrare nu ar fi fost obţinute de recurentă şi, deci, nici nu s-ar fi putut pune problema emiterii nelegale a actelor (fapta ilicită), de la acest moment putând fi recuperat prejudiciul provocat părţii menţionate. Prin urmare, nu există legătură directă între fapta ilicită a pârâtelor şi cheltuielile în discuţie, anterioare săvârşirii faptei.

Împrejurarea că, în persoana reclamantei, nu se poate reţine nicio activitate imputabilă în legătură cu emiterea avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare reprezintă tocmai argumentul în considerarea căruia, instanţa de apel, în urma admiterii căii de atac, a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.022.778,81 RON despăgubiri, dar nu poate servi drept raţionament pentru acordarea cheltuielilor anterioare eliberării actelor în discuţie. Nu are, deci, relevanţă, raportat la aceste cheltuieli, că ipoteza este asimilabilă cu situaţia în care documentaţia ar fi fost respinsă din culpa reclamantei, de vreme ce, indiferent de culpă, a reclamantei sau a pârâtelor, sumele pretinse nu au legătură nemijlocită cu fapta ilicită imputabilă acestora din urmă.

Cât priveşte art. 1534 C. civ., referitor la prejudiciul imputabil creditorului, critica nu poate fi primită, întrucât nu vizează argumentele instanţei de apel în respingerea pretenţiilor aferente acestui motiv de recurs. Astfel, Curtea nu a reţinut că reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului, ci că sumele de bani aferente obţinerii documentaţiei nu sunt determinate de fapta ilicită a pârâtelor, fiind oricum în sarcina reclamantei, independent de emiterea nelegală a celor două acte.

În concluzie, cheltuielile respective nu fac parte din componenta prejudiciului, care să cadă sub incidenţa principiului reparării integrale, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b. Nu se poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) şi art. 1532 alin. (3) C. civ., în ceea ce priveşte neacordarea beneficiului nerealizat.

Referitor la beneficiul nerealizat (lucrum cessans), într-adevăr prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, ceea ce înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât şi câştigul pe care, în condiţii obişnuite, ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit.

Aşadar, două elemente condiţionează acoperirea beneficiului nerealizat, prejudiciul să fie cert în ceea ce priveşte existenţa sa şi să existe o reală posibilitate de evaluare a acestuia.

Pentru dovedirea existenţei beneficiului nerealizat, incumbă părţii care se pretinde creditor să propună dovezi relevante şi pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care înaintează cererea în pretenţii să desfăşoare o activitate economică, în mod regulat, de al cărei beneficiu a fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei autorului. Pe baza probelor administrate, trebuie să poată fi stabilit cuantumul lunar al sumei realizate de petent ca urmare a activităţii economice desfăşurate în mod regulat, întrucât, dacă nu poate fi determinat caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora.

În speţă, în mod corect, instanţa de apel, raportându-se la inexistenţa microhidrocentralei în stare de funcţiune la momentul opririi proiectului, a considerat că prejudiciul nu este cert, ci doar eventual, şi, deci, nu poate fi acoperit. Fără a exista fizic obiectul propus prin proiect şi, evident, să fie şi funcţionabil, nu se poate vorbi despre o activitate economică legată de microhidrocentrală, care să fi putut produce, chiar şi în viitor, un câştig pentru reclamantă, câştig care, astfel definit, este doar ipotetic.

Mai mult, nu i se poate reproşa instanţei de judecată că nu a stabilit ea întinderea prejudiciului, conform art. 1532 alin. (3) C. civ., în raport de o altă variantă decât studiul de fezabilitate, deoarece, cum s-a arătat deja, procesul civil, fiind un proces al intereselor private, incumbă părţii interesate sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ.. Or, conform criticilor formulate în apel în legătură cu respingerea cererii de acordare a beneficiului nerealizat, reclamanta s-a bazat exclusiv pe studiul de fezabilitate şi nici pe parcursul judecăţii căii de atac nu a evocat o altă modalitate de evaluare, cu ocazia acordării cuvântului asupra probelor, solicitând doar dovada cu înscrisurile aflate la dosar, care vizează alte aspecte decât stabilirea întinderii prejudiciului în discuţie.

În consecinţă, nici din perspectiva acestui motiv de recurs, nu sunt îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

c. Nu se poate reţine nici critica vizând greşita respingere a acţiunii în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Protecţie a Mediului, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1000/2012, care ar fi trebuit aplicat cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 222 C. civ.

Conform textelor de lege sus-menţionate, nu se transferă către organul central atribuţii ale organelor locale, pentru a se pune problema extinderii răspunderii acestuia, ci, dimpotrivă, se menţionează că agenţiile judeţene îndeplinesc atribuţiile Agenţiei Naţionale de implementare a politicilor, strategiilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului la nivel judeţean, sens în care, printre altele, parcurg procedurile şi emit avize de mediu pentru planurile care urmează a fi implementate, cu informarea prealabilă a Agenţiei Naţionale.

Prin urmare, nu se poate considera că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dreptul comun în detrimentul legii speciale, întrucât normele legale în discuţie nu reglementează diferit aceeaşi problemă, şi anume răspunderea organelor locale şi a celui central în materie de protecţie a mediului. Dimpotrivă, dispoziţiile enunţate trebuie interpretate în mod coroborat, în sensul că agenţia judeţeană, în exercitarea atribuţiilor Agenţiei Naţionale, este direct implicată în parcurgerea procedurii şi, totodată, organul central nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor sau executarea lor defectuoasă de către persoana juridică subordonată, conform art. 222 C. civ.

În consecinţă, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

d. Este corectă şi soluţia de exonerare de răspundere a Ministerului Mediului, raportat la existenţa contractului de administrare nr. x/22 noiembrie 2005, încheiat între această parte cu Universitatea din Bucureşti, şi la dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. b), art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

Potrivit contractului sus-menţionat, instanţa de apel a reţinut că Geoparcul a trecut în administrarea Universităţii Bucureşti, aspect de fapt care nu poate fi contestat în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care permit atacarea deciziei doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Mai departe, Curtea a constatat că, urmare a actului juridic perfectat cu Ministerul Mediului, s-a delegat sarcina elaborării planului de management către Administraţia Geoparcului Dinozaurilor Ţara Haţegului, reprezentată de Universitatea Bucureşti, obligaţie care însă nu s-a realizat. Prin urmare, Ministerul nu a avut ce aproba şi nici nu a fost implicat decizional în emiterea celor două acte în mod nelegal, fără planul de management, pe care nici nu le-a confirmat sau ratificat. Nu se poate reţine, în niciun caz, încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. b) (alineatul nu conţine lit. b)1, evocată de parte) şi art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007, întrucât, contrar opiniei recurentei, potrivit dispoziţiilor legale enunţate, administrarea ariilor naturale protejate se realizează prin structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, aflate în subordinea instituţiei ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat (Universitatea Bucureşti), având, printre altele, atribuţia elaborării planului de management şi a regulamentelor ariilor naturale protejate. De asemenea, conform art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, zonarea internă a parcurilor naţionale şi naturale se face prin planul de management, care este aprobat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor, prin definirea şi delimitarea zonelor de protecţie strictă, a zonelor de protecţie integrală, a zonelor-tampon şi a zonelor de dezvoltare durabilă a activităţilor umane.

În concluzie, nu se poate reţine că Ministerul Mediului şi-a păstrat prerogativa administrării ariilor naturale şi întocmirii planului de management, având doar obligaţia aprobării, prin ordin de Ministru, a planului elaborat de administratorii structurii de administrare special constituite, conform art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2007, raportat la împrejurarea că Geoparcul, fiind cuprins într-o arie naturală protejată, dar constituind, totodată, şi un parc natural, implica zonarea internă prin planul de management astfel elaborat. Or, aşa cum a reţinut şi Curtea, în absenţa planului de management, Ministerul nu putea să-l aprobe şi, nefiind implicat nici în eliberarea avizului şi a deciziei etapei de încadrare, nu poate fi atrasă răspunderea în persoana sa.

Nu sunt, deci, întrunite, cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nici din perspectiva acestor critici, astfel încât, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L., ca nefondat.

4.2. Recursul declarat de pârâta Universitatea din Bucureşti

a. Alegaţiile subsumate primului motiv de recurs nu pot fi primite.

Prin aceste critici, recurenta tinde să conteste caracterul determinant al avizului favorabil nr. 17/21 august 2013 în emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/26 august 2013, revizuite la 11 septembrie 2014, fie prin raportare la legislaţia în domeniul protecţiei mediului, care nu ar prevede necesitatea unui asemenea act, fie prin raportare la atribuţiile altor autorităţi implicate, care ar fi obligate la emiterea unor acte în materie de protecţie a mediului şi care ar exclude săvârşirea, cu vinovăţie, a vreunei fapte ilicite în persoana pârâtei, inclusiv din perspectiva conduitei reclamantei, care cunoştea locul amplasării microhidrocentralei şi natura de arie protejată şi parc natural, precum şi obligaţiile impuse într-un asemenea caz, de legislaţia în domeniu.

Măsura în care avizul favorabil emis de recurentă a servit sau nu, în mod decisiv, la emiterea deciziei etapei de încadrare reprezintă un element de fapt, care nu poate fi dezbătut în recurs, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru argumentele deja prezentate în analiza recursului reclamantei. Aceasta, întrucât, avizul, ca şi decizia etapei de încadrare, constituie mijloace de probă, a căror evaluare în dovedirea faptelor ilicite imputate pârâtelor, nu poate fi examinată în prezenta cale de atac, care nu permite formularea unor motive de netemeinicie a deciziei atacate, ci doar de nelegalitate.

Pe de altă parte, atribuţiile diverselor autorităţi sau organisme implicate în elaborarea unor documente prevăzute de legislaţia în domeniul protecţiei mediului sunt nerelevante în raport cu emiterea avizului favorabil, care aparţine pârâtei şi în legătură cu care, dacă aceasta aprecia că nu este un act solicitat, în mod legal, de beneficiarul proiectului, potrivit legislaţiei în vigoare, avea posibilitatea să refuze emiterea lui. Or, avizul a fost eliberat în absenţa planului de management, care să cuprindă zonarea parcului natural, pentru a se putea verifica dacă microhidrocentrala urma să fie amplasată într-o zonă de dezvoltare durabilă a activităţilor umane, unde ar fi fost permisă o asemenea lucrare, aceasta fiind fapta imputabilă recurentei.

În acest context, nu interesează obligaţiile stabilite prin textele de lege evocate de recurente în sarcina unor terţi, autorităţi sau însăşi reclamanta şi care nu au legătură cu emiterea avizului favorabil, fapta ilicită reproşabilă pârâtei, (art. art. 21 alin. (4), art. 52 alin. (6), art. 75 din O.U.G. nr. 195/2005, art. 10 alin. (1), art. 11 din H.G. nr. 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, art. 25, art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2007) şi nici ce alte documente au fost emise în vederea valorificării proiectului de construire a microhidrocentralei (avizul de mediu nr. 10938/10 decembrie 2012) sau dacă au fost sau nu respectate alte dispoziţii legale la emiterea deciziei etapei de încadrare nr. 1327/2013 (art. 7 alin. (1)-(3) din H.G. nr. 445/2009).

În aceleaşi coordonate, nu se poate reţine nici încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), cu referire la nesupunerea în dezbatere contradictorie a atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în sarcina altor entităţi, motiv ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce, raportat la persoana pârâtei şi la fapta ilicită care i se impută, activitatea terţilor este nerelevantă şi nu exclude, în niciun caz, răspunderea recurentei pentru emiterea unui aviz favorabil în mod nelegal, fără planul de management.

În ceea ce priveşte criticile vizând greşita excludere a răspunderii pârâtelor Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului şi Ministerul Mediului, acestea sunt, în cea mai mare parte, comune cu cele ale reclamantei S.C. B. S.R.L., fiind deja analizate în examinarea căii de atac declarate de aceasta din urmă (pct. -ele c şi d).

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

b. Criticile subsumate acestui motiv de recurs, de asemenea, sunt neîntemeiate.

În primul rând, contrar opiniei recurentei, instanţa de apel nu a conferit avizului favorabil valenţele unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci a reţinut că nu prezintă relevanţă dacă, în speţă, natura actului este cea de act administrativ sau simplă operaţiune cu caracter administrativ, stabilind însă că are caracter decisiv la emiterea deciziei etapei de încadrare, în condiţiile în care Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara a menţionat, în documentul emis de această entitate, că proiectul nu se supune procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, ci celei de evaluare adecvată, eliberarea avizului fiind unul dintre motivele pentru care s-a recurs la procedura amintită.

Pe de altă parte, din perspectiva litigiului de faţă, care are natura unui litigiu civil, iar nu de contencios administrativ, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că nu interesează caracterul avizului, în contextul în care răspunderea pârâtei pentru săvârşirea faptei ilicite este atrasă independent de împrejurarea dacă actul reprezintă, în sensul Legii contenciosului administrativ, un act administrativ sau o operaţiune premergătoare. În alţi termeni, caracterul ilicit al faptei poate proveni din încălcarea oricăror norme de drept, civile, administrative, prin care, astfel, se aduce atingere drepturilor sau intereselor unui terţ, producându-i acestuia un prejudiciu, şi indiferent de natura actului în legătură cu care s-a concretizat fapta ilicită. Ca atare, nu prezintă relevanţă nici considerentele deciziei nr. 1923/06 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evocate de recurentă în sprijinul celor afirmate, distincţia realizată de instanţa supremă fiind importantă în materia litigiilor de contencios administrativ, ceea ce nu este cazul procesului de faţă.

De asemenea, este lipsit de însemnătate în ce măsură avizul favorabil este sau nu concordant cu alte documente, respectiv certificatul de urbanism nr. 163/09 septembrie 2013 şi autorizaţia de construire nr. x/22 mai 2014, în condiţiile în care ceea ce se impută recurentei este emiterea actului în absenţa planului de management care să includă zonarea Parcului, pentru a se putea determina dacă amplasamentul microhidrocentralei s-ar fi realizat sau nu în zona de dezvoltare durabilă.

În concluzie, nu sunt îndeplinite condiţiile motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ.

c. Susţinerile circumscrise acestui motiv de recurs sunt nefondate.

În primul rând, nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi analizat întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale. Astfel, Curtea a constatat că fapta ilicită este reprezentată de emiterea avizului favorabil în lipsa planului de management, pârâta acţionând în cunoştinţă de cauză în legătură cu lipsa acestui document, prejudiciul şi întinderea sa fiind stabilite în raport cu cele menţionate în expertiza tehnică efectuată de expert arhitect F., care a identificat fizic lucrările realizate până la 13 mai 2015, data suspendării avizului, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu rezultă per se, reclamanta continuând desfăşurarea proiectului ca urmare a actelor obţinute de la autorităţi, respectiv cele două recurente pârâte.

Prin urmare, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., în ceea ce priveşte întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana Universităţii Bucureşti.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 1371 C. civ., privind vinovăţia comună la producerea prejudiciului şi obligarea părţilor la despăgubiri în limita contribuţiei fiecăreia, de vreme ce, pentru prejudiciul aferent perioadei ulterioare emiterii avizului şi deciziei etapei de încadrare şi până la 13 mai 2015, data suspendării avizului, Curtea a considerat că reclamantei, care s-a încrezut în legalitatea emiterii documentelor, nu i se poate imputa săvârşirea vreunei fapte ilicite. În plus, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, stabilirea sau nu a unei culpe comune reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea exclusivă a instanţei de prim control judiciar şi care nu poate fi cenzurată în recurs, pentru argumentele deja expuse în mai multe rânduri, pe parcursul prezentelor considerente. În acest cadru, nu prezintă relevanţă nici împrejurarea dacă, la momentul obţinerii avizului favorabil şi a deciziei etapei de încadrare, reclamanta avea sau nu cunoştinţă de inexistenţa planului de management, acesta fiind un element de fapt determinant în stabilirea culpei şi care nu poate fi cenzurabil în recurs. Cert este că, indiferent de poziţia subiectivă a reclamantei, recurenta a eliberat avizul favorabil fără acest plan care, fie că fusese elaborat sau nu la momentul emiterii actului, nu fusese şi aprobat în condiţiile legii.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

d. Nici criticile privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 şi art. 1383 C. civ. nu pot fi primite.

În primul rând, nu se poate pune problema incidenţei, în speţă, a celor două texte de lege, în condiţiile în care, din dispozitivul deciziei atacate, dar nici din considerente, nu rezultă dacă obligarea celor două pârâte, Universitatea Bucureşti şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului Hunedoara, a fost sau nu dispusă în mod solidar, egal sau în proporţii diferite, neexistând o astfel de menţiune sau indicare a dispoziţiilor legale în cuprinsul hotărârii. Or, modalitatea în care s-a dispus obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, pentru a se cunoaşte precis întinderea reparaţiei prejudiciului în sarcina fiecăreia dintre pârâte poate fi rezolvată doar prin intermediul unei cereri de lămurire a dispozitivului hotărârii recurate, formulate în condiţiile art. 443 alin. (1) C. proc. civ., la acest moment procesual neputându-se cunoaşte dacă obligaţia de plată a fost stabilită în mod solidar sau nu şi nici nu se poate deduce raţionamentul instanţei pentru vreuna sau alta dintre soluţii.

În plus, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1383 C. civ., care vizează raporturile dintre debitorii care răspund solidar, nici în legătură cu acest text de lege nu se poate determina dacă a fost interpretat sau nu corect de instanţa de apel, în condiţiile în care Curtea nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în discuţie, nu a reţinut o răspundere solidară în persoana pârâtelor şi, mai mult, norma nu interesează în litigiul de faţă. Aceasta, întrucât dispoziţia enunţată vizează raporturile dintre debitorii solidari, iar nu între debitori şi creditor, şi presupune că unul dintre debitori a reparat integral prejudiciul şi formulează acţiune în regres împotriva celorlalţi în condiţiile art. 1384 C. civ., ocazie cu care devine operant art. 1383 din acelaşi cod, punându-se problema criteriilor aplicabile în stabilirea limitelor reparaţiei pentru fiecare dintre ei. Or, litigiul de faţă a fost declanşat ca urmare a acţiunii în despăgubiri îndreptate de creditor împotriva debitorilor, în soluţionarea căreia urmează a se determina întinderea prejudiciului la acoperirea căruia vor fi obligaţi debitorii şi modalitatea de răspundere, solidară sau nu.

De asemenea, cum s-a evocat mai sus, nu prezintă relevanţă eventuala răspundere a altor factori decizionali în derularea proiectului suspendat şi care nu au fost atraşi în proces, răspunderea civilă delictuală, ca regulă, fiind o răspundere pentru fapta proprie. Sub acest aspect, în cazul formulării unei cereri de lămurire a dispozitivului deciziei recurate, se va putea analiza în ce măsură fapta fiecăreia dintre cele două pârâte obligate la reparaţie (emiterea avizului, respectiv emiterea deciziei etapei de încadrare) reprezintă o faptă proprie şi distinctă sau două componente ale aceluiaşi complex factual ilicit, pentru a se putea determina dacă răspunderea este una solidară sau nu, raportat la dispoziţiile art. 1382 C. civ., în contextul în care textul de lege se referă la solidaritate doar în acele situaţii în care mai multe persoane sunt obligate, în temeiul legii, să răspundă pentru o faptă, iar nu pentru un prejudiciu care poate fi cauzat de una sau mai multe fapte ilicite.

În egală măsură, nu se pune problema înlăturării caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtelor determinat de comportamentul reclamantei, care nu poate invoca necunoaşterea legii, care avea cunoştinţă despre existenţa avizului şi s-a prevalat de acest document în continuarea proiectului, fără plan de management, dat fiind că instanţa de apel a reţinut că reclamantele, încrezându-se în documentele emise de autorităţi, au derulat proiectul în condiţii de aparentă legalitate până la momentul suspendării avizului, 13 mai 2015, dată de la care legalitatea desfăşurării lucrărilor a fost pusă la îndoială chiar de autorităţi. Prin urmare, neexistând vreo faptă a victimei înseşi, nu se poate reţine înlăturarea răspunderii pârâtelor, în condiţiile art. 1352 C. civ.

Nu în ultimul rând, nu interesează conduita reclamantei ulterioară revocării avizului şi pronunţării deciziei definitive a instanţei de contencios administrativ, întrucât Curtea nu a acordat cheltuielile avansate de această parte pentru perioada menţionată, ci doar pe cele efectuate până la suspendarea avizului de către pârâtă, respectiv 13 mai 2015.

În concluzie, şi din perspectiva prezentului motiv de recurs, nu ne regăsim în ipoteza aplicării sau interpretării greşite a dispoziţiilor de drept substanţial, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de pârâta Universitatea Bucureşti, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

4.3. Recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara

a. Din perspectiva motivului de casare reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel o motivare generică, fără analiza separată a fiecăreia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale, şi lacunară, ceea ce coincide cu prima ipoteză din textul de lege (nemotivarea), precum şi un raţionament contradictoriu faţă de acordarea integrală a sumei de 1.022.778,81 RON, care ar cuprinde şi cheltuieli avansate după 13 mai 2015, deşi Curtea a considerat că, de la această dată, a suspendării avizului favorabil, reclamanta a continuat investiţiile pe riscul său (a doua ipoteză a motivului de casare enunţat, cea a motivelor contradictorii).

Criticile nu pot fi primite.

În primul rând, nu se poate reţine caracterul superficial şi generic al motivării, întrucât recurenta nu explicitează ce susţinere sau apărare determinantă a pârâtei, evocată în faza procesuală anterioară, şi care ar fi condus la schimbarea soluţiei pronunţate prin decizie, nu a fost examinată de instanţă, motivul de recurs, sub acest aspect, fiind exprimat în mod generic. Pe de altă parte, astfel cum s-au expus, în precedent, în considerentele deciziei recurate, Curtea a procedat la o analiză individuală a condiţiilor răspunderii civile delictuale, reţinând, în persoana pârâtei, că fapta sa ilicită corespunde cu emiterea deciziei etapei de încadrare, în mod nelegal, fără planul de management al Geoparcului, act anulat în mod definitiv prin hotărârea instanţei de contencios administrativ; aceasta a acţionat cu bună ştiinţă şi cu depăşirea atribuţiilor ce-i reveneau (vinovăţia), întrucât, din conţinutul avizului favorabil care a stat la baza emiterii deciziei de încadrare, rezulta lipsa planului respectiv, care să cuprindă zonarea Parcului, iar prejudiciul cert constă în cheltuielile avansate de reclamantă între emiterea avizului şi a deciziei şi până la suspendarea primului act, în cuantumul precizat în acţiune, instanţa menţionând argumentele pentru care şi-a însuşit limitele stabilite prin expertiza întocmită de expertul constructor în detrimentului expertizei contabile, raportat la existenţa fizică a lucrărilor identificate prin primul raport, dar şi la perioada avută în vedere, până la 13 mai 2015, care include şi sumele de bani avansate în baza unor contracte anterioare datei menţionate, chiar dacă facturile ce dovedesc plata au fost emise ulterior. În concluzie, nu se pot determina carenţe în motivarea instanţei de apel, contrar opiniei recurentei.

De asemenea, nici ipoteza motivării contradictorii nu poate fi reţinută, din perspectiva contrarietăţii între soluţia adoptată în dispozitivul hotărârii şi argumentele legate de data de la care reclamanta a conştientizat că investeşte pe riscul său, 13 mai 2015, data suspendării avizului favorabil. Astfel instanţa a menţionat argumentele pentru care a inclus, în despăgubirile acordate, şi sume de bani plătite ulterior, dar în baza unei convenţii anterioare, încheiate cu I., nr. 757/27 aprilie 2015, precum şi motivele pentru care şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză tehnică versus expertiza contabilă, faţă de realitatea fizică a lucrărilor identificate de expert, inclusiv în ceea ce priveşte lucrările demarate cu I.. În alţi termeni, Curtea a avut în vedere aceste sume de bani, raportându-se la data actului juridic, iar nu la cea a facturilor emise în baza acestui act, ceea nu comportă un raţionament contradictoriu.

Pe de altă parte, nu se poate interveni în recurs, în sensul modificării situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, în legătură cu nr. şi data contractului, care, în opinia recurentei, ar fi diferite sau s-ar pune problema unui alt contract, ulterior, nr. x/14 mai 2015, şi nici în legătură cu clauzele contractuale (pct. 4), din care s-ar deduce că actul juridic produce efecte din 14 mai 2015, întrucât o astfel de reevaluare a împrejurărilor de fapt raportat la probele administrate este interzisă în recurs, faţă de argumentele expuse în precedent, referitoare la imposibilitatea formulării, în cadrul căii extraordinare de atac, a unor motive de netemeinicie.

De asemenea, nu poate fi reţinut un raţionament contradictoriu nici în ceea ce priveşte acordarea sumei de 1.022.778,81 RON în beneficiul reclamantei, prin raportare la expertiza tehnică, mai mare cu 200.000 de RON decât cea reţinută în expertiza contabilă, deşi acest din urmă raport a avut în vedere o perioadă mai lungă decât prima expertiză, respectiv cu un an şi 6 luni. Curtea a explicat argumentele pentru care a reţinut suma stabilită în expertiza tehnică, diminuată în limitele invocate prin cererea de chemare în judecată, iar nu pe cea din expertiza contabilă, dând prioritate lucrărilor identificate fizic de expert în detrimentul operaţiunilor de înregistrare în contabilitate. Or, raportarea la criteriile determinate în unul sau altul din cele două expertize nu se circumscrie unor considerente contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci pune în discuţie, din nou, evaluarea situaţiei de fapt raportat la mijloacele de probă, care, cum s-a mai arătat, este atributul exclusiv al instanţelor de fond. În acelaşi sens, nu poate fi supus dezbaterii aspectul privind "realitatea" cheltuielilor sau caracterul cert al prejudiciului din perspectiva unor elemente de fapt.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi a II-a C. proc. civ.

b. Cât priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenta contestă, în esenţă, vinovăţia în emiterea deciziei etapei de încadrare, decizie care s-a bazat pe un act obligatoriu în materie, respectiv avizul favorabil, invocând buna sa credinţă în raport cu documentul emis anterior. În alţi termeni, recurenta afirmă că simpla emitere a avizului favorabil, independent de conţinutul său, a fost suficientă pentru eliberarea deciziei etapei de încadrare, fără efectuarea verificărilor din partea pârâtei în legătură cu existenţa planului de management şi a zonării Geoparcului, pentru a se constata dacă lucrările urma să fie amplasate într-o zonă care permitea astfel de investiţii. Mai susţine că nu are atribuţii în elaborarea planului de management sau în aprobarea acestuia şi că decizia instanţei de contencios administrativ nu relevă, per se, vinovăţia recurentei.

În primul rând, răspunderea pârâtei a fost reţinută nu în legătură cu neîndeplinirea vreunei obligaţii privind elaborarea planului de management sau aprobarea lui, care, cum deja s-a expus mai sus, nici nu-i revine, ci în legătură cu emiterea deciziei etapei de încadrare, sarcină care îi revenea, în absenţa unui asemenea plan.

Pe de altă parte, Curtea nu a argumentat reţinerea elementului de vinovăţie în persoana pârâtei din perspectiva autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 1728/2016 a instanţei de contencios administrativ, această hotărâre fiind reţinută în ceea ce priveşte existenţa faptei cu caracter ilicit, constând în emiterea deciziei etapei de încadrare fără planul de management, ceea ce constituie o altă condiţie a răspunderii delictuale.

Vinovăţia recurentei a fost stabilită în considerarea emiterii deciziei respective în baza unui aviz care, deşi favorabil, conţinea menţiunea lipsei planului de management, ceea ce ar fi trebuit să o oprească pe pârâtă la eliberarea acestui document, sens în care nu poate fi constatată buna sa credinţă la emiterea, în mod nelegal, a actului, nefiind îndeplinite condiţiile art. 14 C. civ., sub acest aspect. Nu se poate afirma de către recurentă că, bazându-se pe emiterea avizului favorabil de către o altă entitate, nu îi mai incumba nicio obligaţie, respectiv cea de a lectura conţinutul avizului şi de a efectua propriile verificări în legătură cu existenţa planului de management şi a zonării Geoparcului.

Cât priveşte înlăturarea obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite în sarcina recurentei, în condiţiile art. 1534 alin. (2) C. civ., raportat la conduita reclamantei ulterioară datei de 13 mai 2015 (data suspendării avizului favorabil), se impune a se sublinia încă o dată că presupusele cheltuieli efectuate după acest moment nu au fost reţinute de instanţa de apel în sarcina pârâtei, nefiind relevantă, deci, invocarea dispoziţiei legale enunţate, vizând prejudiciul imputabil creditorului.

Prin urmare, contrar opiniei recurentei, în persoana sa sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate în art. 1349 şi art. 1357 C. civ., nefiind, ca atare, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste argumente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

Soluţia de respingere a recursurilor vizează şi cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi, care, fiind părţi căzute în pretenţii, nu pot beneficia de acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1019 din 16 iunie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta S.C. B. S.R.L., de pârâta Universitatea din Bucureşti şi de pârâta Agenţia pentru Protecţia Mediului Hunedoara împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2023.