Cancellation of trademark registration for bad faith: validity of judicial presumptions and burden of proof regarding prior use and fraudulent intent

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererile de chemare în judecată conexate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13.08.2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., C. şi D., solicitând: obligarea pârâţilor la încetarea săvârşirii actelor de concurenţă neloială în detrimentul reclamantei; obligarea pârâţilor la încetarea desfăşurării activităţii de producţie şi comercializare a produselor de patiserie marca E. prin practicarea unui preţ de ruinare, sub sancţiunea aplicării unei penalităţi în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere; închiderea punctului de lucru al B. S.R.L. din Splaiul Independenţei nr. 1, tronson l, Bucureşti şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, O.G. nr. 99/2000, art. 1903, 1904, şi 1349 din C. civ.

Prin încheierea nr. 789/22.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat cererea de chemare în judecată pentru neîndeplinirea prevederilor art. 197 din C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 79/24.01.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013/al, Tribunal Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de reexaminare formulată de reclamanta A. S.R.L., a revenit asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, măsură dispusă prin încheierea nr. 789/22.10.2013 şi a trimis cauza completului de judecată iniţial învestit.

Prin încheierea din data de 19.09.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul secţiilor a IlI-a, a IV-a sau a V-a Civile care au complete specializate în soluţionarea litigiilor privind dreptul de proprietate intelectuală.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07.04.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cauzei ce are ca obiect contestaţia formulată împotriva înregistrării mărcii E. (dosarul OSIM nr. x/2013).

Prin încheierea de şedinţă din data de 29.09.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.11.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus conexarea cauzei cu nr. x/2013 la cauza cu nr. x/2013.

Dosarul nr. x/2013, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, are ca obiect cererea înregistrată la data de 21.08.2013 prin care reclamantul F., în calitate de administrator al societăţii A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, anularea mărcii G., deţinută de B., având nr. de depozit x, publicată în BOPI nr. 3/2013, pentru clasa de produse 30.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat existenţa mărcii anterioare E., nr. depozit x, susţinându-se existenţa similarităţii între marca anterioară şi marca G. şi identitatea dintre serviciile pentru care cele două semne sunt folosite, cu consecinţa existenţei riscului de confuzie.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de F., având ca obiect anularea înregistrării mărcii G..

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională în dosarul nr. x/2013, prin care a solicitat, în contradictoriu cu F., H. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, anularea mărcii E., nr. depozit x, pentru înregistrare cu rea-credinţă, anularea contractului de cesiune încheiat la data de 18.01.2013 între F. în calitate de cesionar şi H. în calitate de cedent, cu privire la această marcă, şi radierea mărcii E. din Registrul Naţional al Mărcilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor F. şi A. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din data de 07.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia conexităţii cu dosarul cu numărul x/2013, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 21.08.2013 sub nr. x/2013, reclamantul F., în calitate de administrator al societăţii A. S.R.L., a formulat, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, acţiune în anulare împotriva mărcii I., având nr. de depozit x, publicată în BOPI nr. 2/2013, pentru clasa de produse 30, aparţinând societăţii B. S.R.L.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat încălcarea, la momentul înregistrării mărcii I., a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 şi existenţa drepturilor anterioare ale reclamantului asupra mărcii E., nr. depozit x, susţinându-se existenţa similarităţii între marca anterioară şi marca I. şi identitatea dintre serviciile pentru care cele două semne sunt folosite, cu consecinţa existenţei riscului de confuzie.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Pârâta B. S.R.L. a formulat la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu reclamantul F., Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi H., solicitând anularea mărcii combinate E., nr. depozit x, marca înregistrată la Oficiul de stat pentru Invenţii şi Mărci pentru clasele de produse (30) (35) şi (39); anularea contractului de cesiune din data de 18.01.2013 încheiat între F., în calitate de cesionar, şi H., în calitate de cedent; radierea mărcii combinate E., având nr. de depozit x din Registrul Naţional al Mărcilor, ca urmare a înregistrării mărcii cu rea-credinţă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Soluţionând cererile conexate, înregistrate sub nr. x/2013, prin sentinţa nr. 986 din 13.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D. în acţiunea principală; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi F. în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D.; a respins ca neîntemeiată acţiunea principală din dosarul conex nr. x/2013 având ca obiect cererea de anulare a mărcii G., înregistrată de pârâta B. S.R.L.; a admis cererea reconvenţională din dosarul conex nr. x/2013 şi a dispus anularea înregistrării mărcii E., având număr de depozit x pentru produsele şi serviciile din clasele 30, 35 şi 39 şi anularea actului de cesiune totală a mărcii E. nr. x, cu numărul de depozit x făcută de H., către F.; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea conexă din dosarul nr. x/2013 având ca obiect anularea înregistrării mărcii I..

Prin decizia nr. 577A din 16.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererile de aplicare a amenzii judiciare formulate de apelanţi şi intimaţi, ca neîntemeiate; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. S.R.L., prin lichidator judiciar J., şi F. împotriva sentinţei nr. 986/13.07.2016 şi împotriva tuturor încheierilor de şedinţă pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L., C., D. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi cu intervenienta accesorie K. S.R.L.

Intervenienta accesorie S.C. K. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 577A din 16.05.2018, solicitând ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii de intervenţie accesorie depusă de această societate.

Prin decizia nr. 879A din 05.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului, dispunând completarea dispozitivului deciziei nr. 577A/16.05.2018, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de K. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 100/21.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul F. şi de pârâta H. împotriva deciziei nr. 577A din data de 16 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

La termenul de judecată din 15.07.2020 a fost depusă la dosar dovada că, în procedura desfăşurată conform Legii nr. 85/2014, s-a dispus radierea societăţii A. S.R.L. prin hotărârea judecătorului sindic pronunţată la data de 04.11.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 743 din 6 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a apelantei reclamante A. S.R.L. şi a respins apelul declarat de această societate, prin lichidator judiciar J., împotriva sentinţei civile nr. 986/13.07.2016 şi împotriva tuturor încheierilor de şedinţă pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de folosinţă. Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât F. împotriva sentinţei civile nr. 986/13.07.2016 şi împotriva tuturor încheierilor de şedinţă pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi H., B. S.R.L., C. şi D. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, şi a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de intervenienta K. S.R.L.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Recurentul reclamant F. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 743/06.05.2021 şi a tuturor încheierilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că prezentei cauze îi sunt aplicabile, conform art. 25 din C. proc. civ., dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

Recurentul reclamant a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă din faptul că, deşi sancţiunea prevăzută de lege, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a A. S.R.L., era nulitatea absolută, instanţa de apel a respins apelul declarat de această parte ca fiind formulat de o persoană fără capacitate de folosinţă. Într-o atare situaţie, hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate absolută care, potrivit art. 176 pct. 1 din C. proc. civ., este necondiţionată de existenţa unei vătămări.

Recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a omis să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate de K. S.R.L. în condiţii de contradictorialitate, fiind astfel încălcate considerentele deciziei de casare nr. 100/21.02.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a susţinut că intimata H. nu a fost citată şi nu a putut discuta în condiţii de contradictorialitate nici cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate de K. S.R.L, Din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 15.07.2020 reiese faptul că admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie a fost discutată în lipsa părţii H., care nu apare nici în citativ. De altfel, lipsa de procedură cu H. s-a perpetuat până la termenul de judecată din data de 03.03.2021, aspect ce reiese şi din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 27.01.2021. Efectul acestei omisiuni constă în nulitatea încheierii de şedinţă din data de 15.07.2020 şi a deciziei civile pronunţate, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie fără a se discuta admisibilitatea în principiu a acesteia.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel nu a respectat în rejudecare indicaţiile stabilite prin decizia casare nr. 100/21.02.2020, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ.. Cu încălcarea art. 501 din C. proc. civ., instanţa de apel nu a analizat criticile formulate prin recurs.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care au reprezentat temeiul cererii de suspendare, nu prevăd condiţii referitoare la durata procesului penal ori la imprevizibilitatea soluţiei pronunţate de instanţa penală; singura condiţie care trebuie analizată este cea privind începerea urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, condiţie care era îndeplinită în prezenta cauză. Recurentul reclamant a considerat că aceste argumente sunt susţinute atât de dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., cât şi de dispoziţiile art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât chestiunile prealabile - valabilitatea mărcilor E., I. şi G. - reprezintă condiţii esenţiale de care depinde rezolvarea fondului cauzei penale, astfel încât acestea trebuie soluţionate de către instanţa penală.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., la judecată participând un judecător incompatibil. Recurentul reclamant a arătat că, prin decizia civilă nr. 115A/18.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, completul format din doamna judecător L. şi doamna judecător M. a respins apelul formulat de K. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1074/22.09.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Completul de judecată din care a făcut parte doamna judecător M. a procedat la analiza comparativă a mărcilor G. şi I. cu marca E. şi asupra riscului de confuzie indus, exprimându-şi astfel părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze. Recurentul reclamant a arătat că, atât în dosarul nr. x/2013 cât şi în dosarul nr. x/2015, s-a pus în discuţie legitimitatea înregistrării şi folosirii aceloraşi mărci, respectiv G., I. şi E..

În acest sens, recurentul reclamant a invocat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că, pentru a se pronunţa cu privire la existenţa unei "bănuieli legitime" de lipsă de imparţialitate a unui judecător, se ia în considerare optica justiţiabilului în cauză, dar elementul determinant constă în a şti dacă aprehensiunile, temerile acestuia pot fi apreciate ca obiectiv justificate. Din această perspectivă, se consideră că aparenţele au un rol decisiv. Or, din completul de judecată care a pronunţat decizia recurată a făcut parte şi doamna judecător M., care îşi exprimase anterior părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze.

Recurentul reclamant a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive străine de natura cauzei. Recurentul reclamant a invocat art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere criticile formulate în apel şi nu a analizat nici criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, deşi, cu privire la acestea din urmă, instanţa de casare a dispus, în mod expres, că urmează a fi avute în vedere ca apărări cu ocazia rejudecării. Recurentul reclamant a arătat că apelul său este motivat pe 10 pagini, în cuprinsul cărora sunt indicate critici cu privire la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi argumente prin care sunt combătute aspectele reţinute în sentinţa apelată. Suplimentar, şi-a prezentat şi susţinut criticile de netemeinicie a sentinţei şi argumentele de fapt şi de drept în tot cursul procesului, îndeosebi în cadrul concluziilor orale şi ulterior, a concluziilor scrise. Recurentul reclamant a apreciat că instanţa de apel a omis să aibă în vedere dispoziţiile art. 476 din C. proc. civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului. Recurentul reclamant a arătat că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la toate argumentele în apel, nu a respectat indicaţiile stabilite prin decizia de casare şi nu a analizat criticile formulate prin recurs, ci s-a rezumat la o nouă judecată asupra fondului, doar în coordonatele criticilor formulate prin motivele de apel.

Recurentul reclamant a invocat hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauza Albina c. România şi în cauza Dimitrellos versus Grecia şi a arătat că o hotărâre în cuprinsul căreia se repetă mecanic textele de lege nu poate fi considerată o hotărâre judecătorească motivată. Recurentul reclamant a apreciat că, mutatis mutandis, considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin valabile şi în ipoteza repetării mecanice a susţinerilor uneia dintre părţi sau a motivelor prezentate de instanţa inferioară.

Recurentul reclamant a considerat că dispoziţiile legale privind prezumţiile judiciare au fost în mod nelegal aplicate de instanţa de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a uzat de o prezumţie simplă, însă cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 din C. proc. civ.. Pretinsele fapte cunoscute constau în "relaţia de rudenie foarte apropiată dintre H. şi asociata reclamantului F. (mama intimatei H.)" şi "încheierea contractului de cesiune la scurt timp, la data de 18.01.2013". Recurentul reclamant a arătat că intimata H. a depus cererea de înregistrare a mărcii E. la OSIM la data de 20 iunie 2012, iar societatea K. S.R.L., având ca asociaţi pe F. şi N., a fost înfiinţată Ia sfârşitul lunii septembrie 2012. Ca atare, la momentul înregistrării mărcii E., respectiv 20 iunie 2012, între recurent şi H. nu exista niciun fel de înţelegere sau relaţie. Prin urmare, raţionamentul instanţei de apel nu este unul care să aibă caracter coerent şi solid, adică să aibă "greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins".

Recurentul reclamant a apreciat că prezumţiei simple i s-a dat, în realitate, caracter de prezumţie legală, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că nicio probă contrară acestei prezumţii nu a fost administrată. Or, instanţa de apel a răsturnat astfel, în mod flagrant nelegal, sarcina probei şi a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât doar prezumţiile legale - invocate şi dezbătute - trebuie înlăturate prin proba contrară, conform art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu prezumţiile simple, despre existenţa cărora părţile află abia după comunicarea hotărârii.

Recurentul reclamant a considerat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Recurentul reclamant a invocat prevederile art. 8, art. 9 alin. (1) şi art. 30 din Legea nr. 84/1998 şi a arătat că marca E. a fost înregistrată cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente iar înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani. Recurentul reclamant a invocat anterioritatea drepturilor sale asupra mărcii E. având număr de depozit x, dreptul la marcă fiind dobândit iniţial de dna H. şi transmis ulterior recurentului prin contractul de cesiune.

Recurentul reclamant a arătat că marca E. a fost înregistrată cu bună-credinţă, intimaţii B. S.R.L., C. şi D. fiind cei care au manifestat rea-credinţă, toate acţiunile acestora fiind destinate a ruina orice afacere a sa. Recurentul reclamant a arătat că, din probele administrate, rezultă că scopul exclusiv al "promoţiei" desfăşurate prin intermediul firmei B. S.R.L. era ruinarea afacerii sale.

Recurentul reclamant a arătat că, imediat după înregistrarea mărcii E., pentru a produce confuzie cu produsele comercializate sub egida acestei mărci, B. S.R.L. a solicitat în mod fraudulos înregistrarea mărcilor E., G. şi I., folosindu-se abuziv de denumirea E., tocmai pentru a crea confuzie în rândul consumatorilor. Astfel cum au recunoscut intimaţii prin răspunsurile la interogatoriul administrat la termenul de judecată din data de 07.04.2021, mărcile I. şi G. au fost constituite ca "aport" la înfiinţarea societăţii A. S.R.L., nicidecum marca E.. În consecinţă, faţă de prevederile art. 65 din Legea nr. 31/1990, mărcile pe care intimaţii afirmă că le-au constituit ca aport în societate, respectiv I. şi G., au devenit proprietatea A. de la momentul constituirii. Or, conform raţionamentului primei instanţe, este de rea-credinţă asociatul care înregistrează o marcă pe numele său, deşi aceasta fusese constituită ca aport în societate.

Recurentul reclamant a arătat că nu E. a fost constituită ca aport în A., ci I. şi G., iar intimaţii sunt asociaţii care au înregistrat pe numele lor o marcă aflată în proprietatea societăţii, motivarea instanţei prin care s-a reţinut că el ar fi încălcat clauzele actului constitutiv fiind complet neîntemeiată. Reaua-credinţă manifestată de intimaţi se impune a fi apreciată în concret, în raport de circumstanţele expuse, respectiv de scopul ocult al acestora, dar şi de modus operandi dezvoltat. D. şi C., prin intermediul societăţii B. S.R.L., şi-au creat un adevărat modus operandi în legătură cu înregistrarea frauduloasă a mărcilor cu privire la care aceştia constată că există interes din partea consumatorilor. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 07.04.2021, intimaţii din prezenta cauză au depus spre înregistrare, în mod abuziv şi fraudulos, şi alte mărci asupra cărora alte persoane fizice şi/sau juridice deţin drepturile conferite de Legea nr. 84/1998. De altfel, intimata menţionează în chiar cuprinsul întâmpinării formulate faptul că societatea administrată de D. şi C. a utilizat elementul verbal "E." drept o veritabilă marcă, deşi aduce atingere drepturilor conferite de subsemnatului de marca E..

Recurentul reclamant a arătat că intimaţii au încercat în permanenţă racolarea angajaţilor celorlalţi concurenţi de pe piaţă, cu scopul de a copia reţetele şi de a-şi însuşi know-how-ul.

Recurentul reclamant a considerat că este relevant faptul că, deşi iniţial intimaţii au formulat contestaţie în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la momentul înregistrării mărcii E., ulterior au renunţat la aceasta pentru că nu ar fi condus la obţinerea unei decizii favorabile din partea Oficiului, conturându-se astfel ideea unui acord tacit.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză. Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că semnele E. şi E. au fost utilizate cu titlu de marcă de către pârâţii-reclamanţi C. şi D. anterior înregistrării mărcii E. iar în anul 2011 aceştia s-au asociat cu reclamantul şi în cadrul societăţii A. S.R.L., aducând în afacere semnul E., pe care îl foloseau deja pentru acelaşi tip de produse. S-a produs astfel o confuzie gravă între semnul E. şi semnul E., în realitate intimaţii folosind semnele I. şi G., pe care le-au şi înregistrat ca marcă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, iar nu semnul E.. De altfel, însăşi instanţa de apel reţine, prin aceeaşi hotărâre, faptul că semnele utilizate de intimaţi au fost I. şi G., iar nu E..

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâţilor C. şi D., respectiv a pârâtei B., de a mai folosi semnul E., la un moment când relaţiile dintre cei 3 asociaţi ai A. S.R.L. se deteriorau; că H. nu a intenţionat să folosească semnul, transmiţându-l reclamantului F.; că între titularul iniţial al mărcii şi cesionar a existat o înţelegere anterioară depozitului mărcii atacate, rezultată din legătura personală dintre reclamant şi mama intimatei H., care era asociata reclamantului F. în societatea K. SRL". La momentul înregistrării mărcii, 20.06.2012, între F. şi H. nu exista niciun fel de înţelegere sau relaţie.

Recurentul reclamant a considerat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că operaţiunea de înregistrare a mărcii dovedeşte un demers ocult. Recurentul reclamant a arătat că a afirmat categoric inexistenţa unei înţelegeri anterioare cu H. iar simplul fapt ulterior al încheierii unui contract de cesiune a mărcii nu poate răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită în favoarea solicitantului cererii de înregistrare. Instanţa este obligată să analizeze cu rigurozitate existenţa sau inexistenţa elementului subiectiv.

Recurentul reclamant a considerat că, prin modalitatea în care a argumentat soluţia, instanţa de apel a instituit o prezumţie de rea-credinţă, fapt în mod evident în contradicţie cu dispoziţiile legale.

Recurentul reclamant a arătat că, la momentul înregistrării mărcii E., iunie 2012, relaţiile dintre asociaţi nu erau deteriorate, astfel încât este profund nelegală concluzia instanţei de apel.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că H. nu a intenţionat să folosească semnul. În acest sens, recurentul reclamant a invocat considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauzele C-541/2018 şi C-371/2018 în sensul că solicitantul unei mărci nu este obligat să indice şi nici măcar să cunoască cu precizie, la data depunerii cererii sale de înregistrare sau examinării ei, utilizarea pe care o va conferi mărcii solicitate.

Recurentul reclamant a arătat că, în opinia sa, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii întrucât, deşi iniţial reţine faptul că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâţilor C. şi D. ulterior reţine faptul că "intenţia frauduloasă este în cauză concretizată în aceea că s-a urmărit aproprierea de către reclamantul F.".

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a încălcat o regulă fundamentală în materia probaţiunii: faptul negativ (inexistenţa unei înţelegeri anterioare) nu poate şi nu trebuie probat. Sarcina probei revine celui care afirmă faptul pozitiv contrar. Constatarea instanţei de fond privind existenţa unor înţelegeri cu H. la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost fondată pe o confuzie totală: cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă în iunie 2012, iar societatea K. a fost constituită la sfârşitul lunii septembrie 2012. În lipsa unor dovezi privind pretinsa înţelegere anterioară înregistrării mărcii, această împrejurare nu putea fi reţinută.

Recurentul reclamant a arătat că, pentru a se putea reţine o eventuală rea-credinţă, faptele ulterioare constituirii depozitului trebuie să conducă indubitabil la intenţia de înregistrare a mărcii cu unicul scop de a împiedica utilizarea mărcii de către terţ sau obţinerea unui avantaj injust din înregistrare. Recurentul reclamant a considerat că este evident că scopul său nu este interzicerea utilizării mărcii de către terţi, ci utilizarea acesteia în activitatea de simigerie, relevant fiind faptul că a utilizat în activitatea A. S.R.L. marca E..

Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a ignorat răspunsul intimatului D. la interogatoriul administrat, prin care a recunoscut faptul că i s-a propus suma de 63.000 euro, iar apoi o sumă revizuită de aproximativ 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru eforturi considerabile depuse în crearea conceptului mărcii şi a demarării afacerii.

Instanţa de apel a reţinut, în lipsa unui probatoriu, faptul că semnul E. sau E. ar fi fost utilizat în mod public ca marcă de către intimaţi. Autorizarea firmei luminoase nu constituie o dovadă a utilizării în mod public ca marcă a semnului E., ci doar o dorinţă care ulterior nu a mai fost concretizată iar rezervarea domeniului simigerieluca.ro nu constituie o dovadă a utilizării în mod public ca marcă a semnului E.. Nu fac dovada folosirii efective a unui semn ca marcă actele izolate de comerţ, precum şi cele sporadice. Dovada folosirii efective, în mod public, a unui semn ca marcă trebuie să conţină elemente de probă concrete şi obiective care să demonstreze utilizarea efectivă şi eficientă.

Indicaţiile şi elementele de probă care trebuie prezentate pentru a demonstra utilizarea trebuie să fie indicaţii ale locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării semnului ca marcă pentru produsele şi serviciile în cauză. Aceste cerinţe privind dovada utilizării sunt cumulative (Hotărârea din 5 octombrie 2010, T-92/09, "STRATEGI", punctul 43). Aceasta înseamnă că intimaţii aveau obligaţia nu numai de a indica, ci şi de a demonstra îndeplinirea fiecăreia dintre aceste cerinţe.

Recurentul reclamant a arătat că, în opinia sa, contradicţiile din considerentele instanţei de apel rezultă şi din faptul că, deşi reţine că intimaţii ar fi utilizat ca marcă semnul E., ulterior reţine că în articolul publicat în "O.", datat 10.10.2020, se consemnează despre folosirea denumirii G. sau că "înţelegerea dintre părţi a fost ca pârâţii C. şi D. să aducă în afacere marca lor I. - este adevărat, neînregistrată (...) Curtea observă că, într-adevăr, actul constitutiv se referă la marca neînregistrată I.", dar cu toate acestea i se impută recurentului ca fiind lipsită de onestitate înregistrarea mărcii E., pentru că între cele două mărci există elementul comun E..

Concluzia instanţei de apel - "chiar dacă pârâţii au menţionat că aduc în societate dreptul de folosinţă asupra mărcii I. şi nu E. (...) instanţa nu este chemată a analiza aplicabilitatea art. 6 alin. (1) lit. b) din lege în cadrul cererii de anulare cu rea-credinţă, ci a determina dacă, în mod esenţial, înregistrarea a cărei anulare se cere a privit un semn utilizat de un terţ în mod legitim, iar răspunsul la această întrebare este pozitiv în cauza de faţă" - nu este susţinută nici de probele administrate, nici de dispoziţiile legale. Pe de o parte, existenţa între marca I. şi marca E. a unui element de identitate şi similitudine nu se încadrează în noţiunea de rea-credinţă, iar, pe de altă parte, semnul utilizat de terţ nu este E., ci I. sau G..

Recurentul reclamant a arătat că marca E. nu era notorie la data depozitului reglementar (20.06.2012) iar art. 3 lit. d) din Legea nr. 84/1998 se referă la o cunoaştere largă la nivelul ţării. Or, chiar intimaţii au afirmat că au avut un singur punct de lucru în Bucureşti până la asocierea cu recurentul. În al doilea rând, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu ar fi permis înregistrarea unei mărci notorii. În al treilea rând, pretinsa notorietate de la data depozitului reglementar nu a fost probată de către intimaţi conform legii (studii de piaţă, rapoarte de vânzări, rezultate sondaje opinie etc.) din care să reiasă aria geografică de acoperire a folosirii mărcii, durata în timp a folosirii mărcii, gradul de cunoaştere a mărcii în rândul publicului vizat etc.

Recurentul reclamant a considerat că intimaţii nu pot invoca propria pasivitate în neînregistrarea mărcii ca să dovedească pretinsa intenţie frauduloasă iar în cauză nu s-a făcut nici măcar dovada existenţei unui anumit grad de cunoaştere a semnului E. de către publicul relevant, astfel cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.

Recurentul reclamant a arătat că mărcile I. şi G. prezintă elemente de identitate şi similitudine în raport cu marca E. din punct de vedere vizual şi conceptual de natură să creeze un risc de confuzie în percepţia publicului, motiv prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. în plus, marca I. a fost admisă spre înregistrare cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Lege, fiind necesar ca produsele de patiserie comercializate sub denumirea I. de către societatea B. S.R.L. să fie realizate după o metodă tradiţională. Potrivit prevederilor art. 2 şi 3 din Ordinul Ministerului Agriculturii, nu se poate afirma despre un produs că este tradiţional dacă acesta nu a îndeplinit procedura legală şi nu figurează în registrul de atestare a produselor tradiţionale. Or, având în vedere că B. S.R.L. nu deţine un atestat de produs tradiţional şi nu figurează în registrul de atestare cu produsul respectiv, rezultă evident că nu are dreptul de a afirma că acest produs de patiserie are această calitate. Folosirea mărcii I. ar induce în eroare consumatorii cu privire la calitatea produsului, motiv pentru care se impune anularea mărcii I. având număr de depozit x.

5. Apărările formulate în cauză

Cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ., intimaţii B. S.R.L., D. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 743 din 6 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că prezentei cauze îi sunt aplicabile, conform art. 25 din C. proc. civ., dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ. în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nu reprezintă o critică adusă deciziei recurate. Într-adevăr, faţă de datele la care au fost formulate cererile de chemare în judecată conexate în prezentul dosar, respectiv cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13.08.2013 sub nr. x/2013, cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 21.08.2013 sub nr. x/2013 şi cererea înregistrată la aceeaşi dată sub nr. x/2013, prezentului proces îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 497 din Codul de procedură în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018. În respectiva formă, articolul menţionat prevedea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată. Această dispoziţie legală îşi găseşte însă aplicarea numai în măsura în care recursul este admis, or, în prezenta cauză, pentru considerentele care urmează, nu aceasta este soluţia care urmează a fi pronunţată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (3) din acelaşi cod, nu este întemeiat. Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea recurată poate fi casată atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, instanţa de apel a constatat că, la termenul de judecată din 15.07.2020, a fost depusă la dosar dovada că, în procedura desfăşurată conform Legii nr. 85/2014, s-a dispus radierea societăţii A. S.R.L. prin hotărârea judecătorului sindic pronunţată la data de 04.11.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă. Faţă de această împrejurare, văzând dispoziţiile art. 56 din C. proc. civ., Curtea a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei societăţi şi, pentru că în cursul soluţionării cauzei în apel a încetat această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile necesar a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului, cererea de apel formulată de A. S.R.L. a fost respinsă în consecinţă.

Într-adevăr, potrivit art. 56 alin. (3) din C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. În cauză, A. S.R.L. a formulat cererea de apel la data de 6.03.2017, dată la care ea îndeplinea condiţia de exerciţiu a acţiunii civile constând în existenţa capacităţii de folosinţă, caz în care nu poate fi aplicată sancţiunea instituită de art. 56 alin. (3) din C. proc. civ.. Astfel, în situaţia în care partea avea capacitate de folosinţă la momentul întocmirii actului de procedură, însă a pierdut-o pe parcursul procesului, sancţiunea nu mai poate fi anularea acestui act, în speţă, a cererii de apel, întrucât motivul de nulitate a intervenit ulterior introducerii acestei cereri, or cauza de nulitate trebuie să fie contemporană cu întocmirea actului. În consecinţă, în acest caz, singura soluţie legală rămâne respingerea cererii, şi nu anularea ei.

Motivele de recurs încadrate de recurentul reclamant în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., prin care a invocat încălcarea considerentelor deciziei de casare nr. 100/21.02.2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a prevederilor art. 14 din C. proc. civ., rezultată din împrejurarea că instanţa de apel, în rejudecare, ar fi omis să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate de K. S.R.L. în condiţii de contradictorialitate, cu legala citare a intervenientei H., nu pot fi reţinute.

Pe de o parte, în ipoteza încălcării deciziei de casare, obligatorie conform art. 315 din C. proc. civ., motivul de recurs incident nu este cel prevăzut de pct. 7 al art. 488 alin. (1) din cod, care vizează situaţia în care s-a încălcat efectul autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri anterioare, pronunţate în alt proces, care a tranşat raporturi litigioase între părţi. În cazul încălcării unei norme de procedură imperative, cum este cea instituită de art. 315 din C. proc. civ., devine incident motivul de casare instituit de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din examinarea încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 15.07.2020, rezultă că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie formulată de K. S.R.L., părţile prezente formulând concluzii cu privire la aceasta. Deliberând cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de K. S.R.L., instanţa de apel a constatat că această cerere este formulată în termenul prevăzut de art. 63 alin. (2) din C. proc. civ., sprijină poziţia procesuală a reclamantului F. şi, prin argumentele aduse, aceasta justifică interesul în coordonatele art. 63 din C. proc. civ.. În dispozitivul încheierii s-a consemnat soluţia de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de K. S.R.L.

În consecinţă, din această perspectivă, nu poate fi reţinut motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, contrar susţinerii recurentului reclamant, instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate de K. S.R.L., încheierea pronunţată la termenul de judecată din 15.07.2020 conţinând atât motivarea cât şi soluţia instanţei cu privire la această cerere.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel ar fi procedat la soluţionarea cauzei în lipsa intimatei H., care nu ar fi fost citată pentru niciunul din termenele fixate în apel, Înalta Curte constată că procedura de citare a părţii menţionate a fost îndeplinită pe parcursul judecării apelului. Astfel, conform dovezii de înmânare de la dosarul instanţei de apel, intimata H. a fost citată pentru termenul de judecată din 15.07.2020; conform dovezii aflate la fila x procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru termenul de judecată din 21.10.2020. La termenul de judecată din 27.01.2021, instanţa de apel a constatat nelegala îndeplinire a procedurii de citare a intimatei, situaţie în care a dispus îndeplinirea acestei proceduri pentru termenul de judecată din 3.03.2021, dovada îndeplinirii măsurii dispuse aflându-se la dosarul instanţei. De asemenea, pentru termenul de judecată din 7.04.2021, procedura de citare a intimatei a fost legal îndeplinită, conform dovezii de la dosarul instanţei de apel.

În consecinţă, motivul de recurs invocat în acest sens, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat, neputându-se reţine încălcarea regulilor de procedură privind citarea, acestea fiind corect aplicate atât prin prisma modului concret de îndeplinire a procedurii cât şi prin prisma indicaţiilor deciziei de casare în acest sens.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile deciziei de casare privind analiza, în rejudecare, a motivelor expuse în recurs, ceea ce ar atrage incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus, o eventuală încălcare a dispoziţiilor deciziei de casare poate atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează modul de aplicare a normelor de procedură, şi nu a celui de la pct. 7, care este destinat să sancţioneze încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În decizia de casare s-a constatat că, faţă de viciul nulităţii actelor de procedură ce au fost efectuate la judecata în apel, viciu care afectează inclusiv decizia prin care a fost soluţionată calea de atac, devine de prisos a analiza celelalte critici formulate, acestea urmând a fi avute în vedere ca apărări cu ocazia rejudecării. Examinând motivul de recurs invocat de recurent, Înalta Curte constată că acesta nu a indicat niciun argument concret în dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu a arătat în concret care apărare nu a fost analizată de instanţă în rejudecare. În lipsa unui minim de argumentare, instanţa de recurs nu poate verifica incidenţa sancţiunii nulităţii prevăzute de acest caz de casare, în condiţiile în care atât felul sancţiunii cât şi modul de invocare a încălcării normei se apreciază în concret, în raport de norma de procedură încălcată.

Motivul de recurs privind respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei este, de asemenea, neîntemeiat. Înalta Curte constată că, deşi recurentul reclamant a încadrat acest motiv de recurs în cazurile de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., acest din urmă motiv de nelegalitate vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel încât nu poate fi incident în cazul în care, astfel cum rezultă din dezvoltarea motivului de recurs analizat, se invocă o încălcare a normelor de procedură, nelegalitate avută în vedere de pct. 5.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine o încălcare a art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., normă de procedură care reglementează cazul de suspendare facultativă a judecăţii invocat în cauză. Conform textului legal menţionat, instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Prin încheierea de la termenul de judecată din 7.04.2021, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecăţii arătând că nu contestă existenţa unei legături în raport cu toate circumstanţele cauzei care au în vedere şi complexitatea cererilor cu care instanţa este învestită în prezenta cauză, lungimea procesului, lungimea îndeobşte cunoscută a procedurilor penale care s-au finalizat ca urmare a unei plângeri formulate în anul 2013 şi care face neprevizibilă modalitatea în care va fi soluţionat acest litigiu, ceea ce încalcă dreptul tuturor părţilor la un proces echitabil. Având în vedere, pe lângă aceste aspecte, şi caracterul facultativ al suspendării, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de apărătorul apelantului-reclamant.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere condiţiile prevăzute de lege în care instanţa are posibilitatea de a suspenda judecata şi le-a analizat motivat. Înalta Curte constată că, în sensul reglementării cazului de suspendare analizat, este esenţial caracterul său facultativ. În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului conform cărora singura condiţie care trebuie analizată este cea privind începerea urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, adoptarea acestei măsuri depinde de aprecierea instanţei care este datoare să examineze şi să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze ci şi oportunitatea suspendării judecăţii. Această concluzie se impune şi faţă de dispoziţia din teza finală a alin. (3) al art. 413 din C. proc. civ., care instituie posibilitatea instanţei de a reveni asupra suspendării dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, pe de o parte, analizând condiţia oportunităţii măsurii suspendării, instanţa de apel a respectat normele de procedură care reglementează cazul de suspendare invocat. Pe de altă parte, stabilirea, în raport cu datele concrete ale speţei, a oportunităţii suspendării cauzei presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la interesele aflate în conflict şi o evaluare a efectelor potenţiale ale suspendării judecăţii asupra drepturilor procesuale ale părţilor. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Nu este vorba, aşadar, de o interpretare a normei juridice, ci de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, reprezentând astfel o chestiune de temeinicie care nu este supusă controlului instanţei de recurs, neputând fi încadrată în niciun din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant în sensul că argumentele sale expuse în cadrul acestui motiv de recurs sunt susţinute de dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi art. 52 alin. (1) din C. proc. pen., aceste dispoziţii legale reglementează autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi, respectiv, competenţa instanţelor penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, şi nu privesc analiza instanţei asupra cazului facultativ de suspendare a judecăţii reglementat de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a invocat nelegala alcătuire a instanţei, nu este întemeiat. În acest sens, recurentul reclamant a invocat faptul că instanţa de apel nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale, la judecată participând un judecător incompatibil, şi anume, doamna judecător M., care, în decizia civilă nr. 115A/18.02.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, a procedat la analiza comparativă a mărcilor G. şi I. cu marca E. şi asupra riscului de confuzie indus, exprimându-şi, astfel, părerea cu privire la conflictul dintre mărci, conflict care face obiectul prezentei cauze.

Înalta Curte constată că, în încheierea din 15.07.2020, s-a consemnat susţinerea apărătorului apelantului-reclamant F. în sensul că în cauză există un incident procedural, preşedintele completului de judecată aflându-se într-o situaţie de incompatibilitate, fiind invocată în acest sens soluţia pronunţată în ordonanţa preşedinţială ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Preşedintele completului de judecată a adus la cunoştinţa părţilor, în respectiva şedinţă publică, împrejurarea că soluţia pronunţată în ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât nu înţelege să formuleze cerere de abţinere de la soluţionarea cauzei. În continuare, s-a consemnat poziţia procesuală a apărătorului apelantului-reclamant F., care a arătat că nu înţelege să formuleze cerere de recuzare faţă de preşedintele completului de judecată.

Prin sintagma "alcătuirea instanţei", cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. are în vedere nerespectarea normelor privind compunerea instanţei, alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători sau participarea la judecată a unui judecător incompatibil, căruia i s-a admis cererea de abţinere sau împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare, care a fost admisă sau nu a fost soluţionată, or niciuna din aceste ipoteze nu poate fi reţinută în cauză. Astfel, pe de o parte, invocându-se faptul că respectivul judecător şi-a spus părerea cu privire la cauza supusă judecăţii, nu este în discuţie un caz de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 din C. proc. civ., caz în care, potrivit art. 45 din acelaşi cod, judecătorul nu ar fi putut participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. În situaţia expusă, mijlocul procesual care putea fi utilizat de parte, prin care s-ar fi constatat existenţa situaţiei invocate de parte care ar fi împiedicat judecătorul să participe la soluţionarea cauzei, este cererea de recuzare, iar în lipsa formulării unei astfel de cereri, nu se poate reţine premisa incidenţei cazului de casare analizat, şi anume, starea de incompabilitate.

În situaţia expusă, argumentele recurentului reclamant prin care acesta a invocat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin prisma participării la judecată a unui judecător faţă de care partea are îndoieli, care pot fi apreciate ca fiind obiectiv justificate, în privinţa imparţialităţii sale, sunt lipsite de relevanţă câtă vreme, astfel cum s-a arătat mai sus, partea nu a uzat de mijlocul procesual care i-ar fi permis să supună judecăţii instanţei aspectele învederate. Astfel, partea nu poate invoca o pretinsă încălcare a drepturilor garantate de Convenţie câtă vreme nu a utilizat mijlocul pe care legea naţională i-l punea la dispoziţie pentru a supune judecăţii instanţei argumentele sale privind incompatibilitatea unui judecător.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive străine de natura cauzei, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu este întemeiat. În acest sens, recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere criticile formulate în apel şi nu a analizat nici criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, deşi, cu privire la acestea din urmă, instanţa de casare a dispus, în mod expres, că urmează a fi avute în vedere ca apărări cu ocazia rejudecării.

Într-adevăr, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, însă, câtă vreme nu se invocă o lipsă totală a considerentelor ci împrejurarea că instanţa nu a răspuns unor critici, pentru ca instanţa de recurs să poată verifica incidenţa acestui caz de nelegalitate, este necesar ca partea, în dezvoltarea motivelor de recurs, să arate în concret care sunt apărările care nu i-au fost analizate.

În cauză, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat aspecte generice, teoretice, privind obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, şi-a raportat considerentele la prevederile legale naţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a arătat că şi-a prezentat şi susţinut criticile de netemeinicie a sentinţei şi argumentele de fapt şi de drept în tot cursul procesului, în cadrul concluziilor orale şi scrise, a invocat hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenţie prin prisma obligaţiei instanţei de motivare a hotărârii. Motivarea recursului presupune indicarea în concret a criticilor de nelegalitate, prin raportare la datele speţei, simplele considerente teoretice, fără nicio referire la speţa dedusă judecăţii, neîndeplinind această exigenţă.

Susţinerea recurentului reclamant privind nemotivarea hotărârii în ipoteza repetării mecanice a susţinerilor uneia dintre părţi sau a motivelor prezentate de instanţa inferioară nu poate fi reţinută. Examinând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat argumentele părţilor raportat la probele administrate în cauză, expunând raţionamentul logico-juridic propriu, care a determinat pronunţarea soluţiei în calea de atac, neputându-se reţine o încălcare a art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. sub acest aspect.

De asemenea, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi omis să aibă în vedere dispoziţiile art. 476 din C. proc. civ. care reglementează efectul devolutiv al apelului nu poate fi reţinută. Deşi devolutiv, în sensul că provoacă o judecată în fond a litigiului, apelul reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri date de prima instanţă şi este limitat numai la criticile formulate prin cerere de către partea nemulţumită de soluţia primei instanţe. Instanţa de apel a respectat aceste reguli de procedură, a avut în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, în sensul că a constatat că este chemată a aprecia şi asupra faptelor, dar în limitele devoluţiunii stabilite de art. 477 şi de art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât a procedat, conform art. 476 din C. proc. civ., la o nouă judecată asupra fondului, dar în coordonatele criticilor formulate prin motivele apelului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurentul reclamant a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind prezumţiile judiciare nu este întemeiat. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut, astfel cum prevede art. 327 din C. proc. civ., iar în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, aceste prezumţii putând fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori conform art. 329 din acelaşi cod.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că tribunalul a uzat de o prezumţie simplă privind existenţa unei înţelegeri cu reclamantul F. în sensul înregistrării mărcii de către H. dedusă din faptele vecine şi conexe arătate: relaţia de rudenie foarte apropiată dintre H. şi asociata reclamantului F. (mama intimatei H.) şi, respectiv, încheierea contractului de cesiune la scurt timp, la data de 18.01.2013, fără ca marca să fi fost vreodată folosită de titularul ei iniţial.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a uzat de o prezumţie simplă cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 din C. proc. civ. însă, în dezvoltarea motivului de recurs, nu a indicat condiţia legală pretins încălcată, ci s-a raportat la situaţia de fapt din care, în opinia recurentului reclamant, nu rezulta greutate şi puterea de a naşte probabilitate faptului pretins, or analiza îndeplinirii acestei condiţii excedează controlului instanţei de recurs, întrucât se referă la temeinicia raţionamentului logico-judiciar.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel ar fi dat prezumţiei simple caracter de prezumţie legală prin faptul că a arătat că nicio probă contrară acestei prezumţii nu a fost administrată nu poate fi reţinută. Astfel, prezumţiile sunt considerate mijloace de dovadă cu privire la existenţa unui fapt necunoscut, pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, dată fiind legătura de conexitate dintre cele două fapte. În cazul prezumţiilor simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare iar în cazul prezumţiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabileşte şi puterea doveditoare a prezumţiilor.

În cauză, instanţa de apel a considerat ca fiind dovedite faptele conexe, şi anume, elementele de fapt expuse mai sus, şi, pe baza aprecierii expuse în raţionamentul său logico-judiciar, a considerat că în mod corect prima instanţă a uzat de respectiva prezumţie simplă. Constatarea instanţei de apel în sensul că nicio probă contrară acestei prezumţii nu a fost administrată nu presupune încălcarea normelor de procedură privind sarcina probei, proba contrară prezumţiei fiind admisibilă în cazul ambelor tipuri de prezumţii şi putând fi făcută şi în apel, în condiţiile art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.. În cauză, instanţa de apel nu a negat posibilitatea probării unei situaţii de fapt diferite faţă de cea reţinută de prima instanţă, care ar fi condus la înlăturarea prezumţiei, aceasta reprezentând un mijloc de probă, însă a precizat că nu a identificat în ansamblul probatoriu al cauzei vreun element de fapt care să contrazică teza pârâţilor.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurentul reclamant a considerat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material nu este întemeiat. În acest sens, recurentul reclamant a invocat prevederile art. 8, art. 9 alin. (1) şi art. 30 din Legea nr. 84/1998 şi a arătat că marca E. a fost înregistrată cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente. De asemenea, recurentul reclamant a invocat anterioritatea drepturilor sale asupra mărcii E..

Într-adevăr, potrivit art. 8 din Legea nr. 84/1998, dreptul la marcă aparţine solicitantului care a depus primul, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii, însă această dispoziţie nu exclude posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea înregistrării mărcii, aceasta fiind cerută în speţă potrivit art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma aplicabilă litigiului, invocându-se faptul că înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă.

În ceea ce priveşte anterioritatea depozitului mărcii E. faţă de depozitele mărcilor intimaţilor pârâţi, instanţa de apel a constatat această situaţie de fapt, reţinând că înregistrarea mărcii E. este indiscutabil anterioară înregistrărilor mărcilor G. şi I., însă a apreciat că acest argument nu este util soluţionării cauzei. Această apreciere este corectă pentru că împrejurările supuse verificărilor instanţei în cadrul procesual al acţiunii în anulare formulate în cauză nu privesc anterioritatea înregistrării mărcii, întrucât aceasta nu reprezintă un criteriu de analiză în aprecierea incidenţei cazului de anulare a înregistrării mărcii prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce priveşte elementele relevante pentru a se stabili dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă, trebuie avute în vedere criteriile jurisprudenţiale de apreciere a atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, anume cele desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunţată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase, astfel cum, în mod corect, s-a menţionat în considerentele deciziei recurate în cauză. De altfel, prin motivele de recurs nu s-a contestat incidenţa acestor criterii, ci doar modul concret de aplicare de către instanţa de apel. În acest sens, este necesar a se preciza că finalitatea reaprecierii situaţiei de fapt reţinute în cauză este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de către această instanţă de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres şi limitativ în art. 488 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, fiind vorba despre criterii de apreciere conturate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, iar noţiunea de rea-credinţă reprezentând o noţiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform în Uniunea Europeană (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 27 iunie 2013 pronunţată în cauza C-320/12 Malaysia Dairy Industries), criticile referitoare la aplicarea acestora trebuie considerate drept critici de nelegalitate.

Din acest motiv, în evaluarea modului în care instanţa de apel s-a raportat la diferiţi factori consideraţi relevanţi interesează, în limitele motivelor de recurs, interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii aparţinând recurentului. Însă, în măsura în care se constată o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurilor de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., interesând temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că intimaţii B. S.R.L., C. şi D. sunt cei care au acţionat cu rea-credinţă în scopul de a ruina afacererea reclamantului şi că B. S.R.L. a solicitat în mod fraudulos înregistrarea mărcilor E., G. şi I. în scopul de a crea confuzie nu poate fi reţinută. Astfel cum corect a considerat instanţa de apel, prima etapă a raţionamentului logico juridic constă în tranşarea problemei înregistrării mărcii E. cu rea credinţă, care, pe de o parte, presupune verificarea unor împrejurări de fapt anterioare momentului înregistrării, iar pe de altă parte, în eventualitatea anulării înregistrării mărcii, drepturile exclusive ale titularului mărcii astfel înregistrate urmează a fi desfiinţate cu efect retroactiv, ceea ce ar conduce la concluzia inexistenţei unui drept anterior, invocat de reclamant ca fiind încălcat prin înregistrarea ulterioară de către intimaţi a marcilor G. şi I..

În acest context, instanţa de apel a avut în vedere împrejurările de fapt reţinute şi de prima instanţă cu privire la activitatea părţilor anterior depozitului mărcii E., concluzionând că faptul relevant pentru anularea înregistrării cu rea credinţă, şi anume, condiţia privind folosirea, anterior depozitului, a semnului de către un terţ, a fost dovedit în mod rezonabil de către intimaţii pârâţi C., D. şi B. S.R.L.

Susţinerile recurentului reclamant privind faptul că intimaţii pârâţi D. şi C., prin intermediul societăţii B. S.R.L., au acţionat în mod fraudulos, depunând spre înregistrare şi alte mărci asupra cărora alte persoane fizice şi/sau juridice deţin drepturile conferite de Legea nr. 84/1998 sunt lipsite de relevanţă juridică în prezenta cauză, în care instanţa este învestită a analiza existenţa relei credinţe la momentul înregistrării mărcii E., şi nu a unor mărci înregistrate de intimaţi în eventuala fraudă a terţelor persoane.

Susţinerea recurentului reclamant privind faptul recunoscut de intimaţi, constând în utilizarea de către societatea administrată de D. şi C. a elementului verbal "E." drept o veritabilă marcă, cu atingerea drepturilor conferite recurentului reclamant de marca E. nu pot fi reţinute, fiind expus mai sus motivul pentru care încălcarea drepturilor recurentului reclamant asupra acestei mărci reprezintă o etapă ulterioară a analizei, care se impune a fi realizată numai în cazul în care s-ar constata validitatea înregistrării mărcii acestuia.

Împrejurarea învederată de recurentul reclamant în sensul că intimaţii ar fi renunţat la contestaţia formulată în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la momentul înregistrării mărcii E., ceea ce ar implica acordul lor tacit la înregistrare, nu poate avea conduce la concluzia dorită de recurentul reclamant, aceea a validităţii înregistrării mărcii, întrucât, pentru motivul prevăzut la alin. (1) lit. c) al art. 47 din Legea nr. 84/1998, persoana interesată poate introduce acţiunea în anulare oricând în perioada de protecţie a mărcii, formularea unei contestaţii la momentul depunerii sau soluţionării de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a cererii de înregistrare nefiind o condiţie în acest sens.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel nu ar fi stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi a reţinut în mod nelegal faptul că semnele E. şi E. au fost utilizate cu titlu de marcă de către pârâţii-reclamanţi C. şi D. anterior înregistrării mărcii E. nu poate fi reţinut întrucât nu relevă o chestiune de nelegalitate, ci o eventuală problemă de netemeinicie, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a precizat că analiza sa vizează situaţia de fapt care a fundamentat concluzia primei instanţe în sensul înregistrării mărcii cu rea credinţă şi a constatat că împrejurările de fapt reţinute de prima instanţă cu privire la activitatea părţilor anterior depozitului mărcii E., 20.06.2012, sunt sprijinite de probele administrate, la care instanţa s-a raportat. De asemenea, instanţa de apel a realizat o apreciere proprie asupra elementelor probatorii şi a concluzionat că folosirea anterioară depozitului a semnului de către un terţ a fost dovedită.

Argumentul invocat de recurentul reclamant privind existenţa unei confuzii între semnul E. şi semnul E., în realitate intimaţii folosind semnele I. şi G., pe care le-au şi înregistrat ca marcă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, iar nu semnul E., şi că însăşi instanţa de apel ar fi reţinut că semnele utilizate de intimaţi au fost I. şi G., iar nu E. nu poate fi reţinut. Astfel, din expunerea considerentelor instanţei de apel, rezultă că aceasta a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, împrejurarea că societatea B. S.R.L. a comercializat produse de patiserie (inclusiv covrigi) sub semnul E. şi că pârâtul D. a rezervat domeniul simigerialuca.ro. Constatarea de către instanţa de apel a împrejurării că intimaţii au folosit denumirea G. nu este de natură a genera confuzie, instanţa expunând datele relevante pentru a stabili folosirea semnului E. de către intimaţii pârâţi.

Deşi recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâţilor C. şi D., respectiv a pârâtei B., de a mai folosi semnul E., la un moment când relaţiile dintre cei trei asociaţi ai A. S.R.L. se deteriorau; că H. nu a intenţionat să folosească semnul, transmiţându-l reclamantului F.; că între titularul iniţial al mărcii şi cesionar a existat o înţelegere anterioară depozitului mărcii atacate, rezultată din legătura personală dintre reclamant şi mama intimatei H., care era asociata reclamantului F. în societatea K. S.R.L.", Înalta Curte constată că împrejurările enumerate nu reprezintă o chestiune de nelegalitate. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere criteriul privind cunoaşterea faptului relevant de către titularul cererii de înregistrare şi acela ca înregistrarea mărcii să se fi realizat în alt scop decât cel prevăzut de lege, în sensul existenţei unei intenţii frauduloase. Susţinerile recurentului reclamant în sensul că, la momentul înregistrării mărcii, 20.06.2012, între F. şi H. nu exista niciun fel de înţelegere sau relaţie, că încheierea unui contract de cesiune a mărcii nu poate răsturna prezumţia de bună-credinţă sau că, la momentul înregistrării mărcii E., relaţiile dintre asociaţi nu erau deteriorate, vizează elementele de fapt stabilite de instanţă în urma analizei elementelor probatorii relevante în acest sens, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare sau aplicare greşită a criteriului analizat, pentru a putea forma obiectul controlului instanţei de recurs.

Argumentul recurentului reclamant în sensul că, prin modalitatea în care a argumentat soluţia, instanţa de apel ar fi instituit o prezumţie de rea-credinţă, în contradicţie cu dispoziţiile legale, nu poate fi reţinut. Contrar acestei susţineri, instanţa de apel nu a reţinut reaua credinţă care urmare a unei prezumţii, ci a analizat mijloacele de probă din coroborarea cărora a reţinut aspectele de ordin subiectiv necesare pentru a aprecia asupra existenţei relei credinţe a titularului cererii de înregistrare.

Argumentul recurentului reclamant, întemeiat pe considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauzele C-541/2018 şi C-371/2018 în sensul că solicitantul unei mărci nu este obligat să indice şi nici măcar să cunoască cu precizie, la data depunerii cererii sale de înregistrare sau examinării ei, utilizarea pe care o va conferi mărcii solicitate nu poate fi reţinut, împrejurarea menţionată nefiind reţinută ca atare de instanţa de apel drept motiv de nulitate. Astfel, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că marca nu a fost folosită de titularul iniţial ca fiind doar unul din elementele de fapt care a condus la concluzia existenţei intenţiei frauduloase, constând în aproprierea frauduloasă, de către recurentul reclamant, a semnului folosit de intimaţii pârâţi, celelalte elemente constând în existenţa înţelegerii cu recurentul reclamant în sensul înregistrării mărcii de către intimata H. şi încheierea contractului ce cesiune la scurt timp după înregistrare.

De altfel, chiar elementul indicat de recurentul reclamant a fost interpretat de Curtea de Justiţie, în cauza indicată de acesta, C-371/2018, într-un sens parţial diferit faţă de cel invocat de parte. Astfel, Curtea de Justiţie a arătat că o dispoziţie de drept naţional potrivit căreia solicitantul unei mărci naţionale trebuie, în temeiul unei simple cerinţe procedurale referitoare la înregistrarea acesteia, să declare că marca respectivă este utilizată pentru produsele şi serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună-credinţă, intenţia de a o utiliza în acest scop nu poate fi considerată incompatibilă cu dispoziţiile Primei directive 89/104. Deşi încălcarea unei astfel de obligaţii de declarare poate constitui un element de probă pentru a dovedi eventuala rea-credinţă a solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, o astfel de încălcare nu poate totuşi constitui un motiv de nulitate a mărcii în cauză. În consecinţă, Curtea a răspuns întrebării preliminare în sensul că Prima directivă 89/104 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziţii de drept naţional potrivit căreia solicitantul unei mărci trebuie să declare că aceasta este utilizată pentru produsele şi serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună-credinţă, intenţia de a o utiliza în acest scop, în măsura în care încălcarea unei astfel de obligaţii nu constituie, ca atare, un motiv de nulitate a unei mărci deja înregistrate.

Astfel, statuarea Curţii de Justiţie este în sensul că este permisă solicitarea unei declaraţii din partea titularului cererii privind intenţia de utilizare a mărcii însă încălcarea obligaţiei de declarare nu poate constitui, ca atare, un motiv de nulitate a unei mărci deja înregistrate. Ea poate constitui totuşi un element de probă pentru a dovedi eventuala rea-credinţă a solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a constatat intenţia frauduloasă şi, în consecinţă, nulitatea înregistrării mărcii, ca urmare a reţinerii mai multor elemente de fapt care au conturat respectiva concluzie, şi nu ca urmare a încălcării unei obligaţii de declarare.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul existenţei unor considerente contradictorii nu poate fi reţinută. În acest sens, recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut iniţial că "înregistrarea mărcii s-a realizat de către intimata H. în scopul împiedicării pârâţilor C. şi D. (...)" ulterior reţine faptul că "intenţia frauduloasă este în cauză concretizată în aceea că s-a urmărit aproprierea de către reclamantul F.". Ambele considerente menţionate conduc, în raţionamentul logico-juridic al instanţei, la concluzia că înregistrarea mărcii s-a realizat în alt scop decât cel prevăzut de lege, urmărirea aproprierii de către recurentul reclamant a semnului folosit legitim de societatea intimată reprezentând o concretizare a intenţiei frauduloase.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat că instanţa de apel a încălcat o regulă fundamentală în materia probaţiunii în sensul că faptul negativ constând în inexistenţa unei înţelegeri anterioare nu poate şi nu trebuie probat nu poate fi reţinut, întrucât argumentele aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu privesc încălcarea unei norme de procedură, ci aspecte reţinute de instanţa de apel din probele administrate în cauză pentru a concluziona în sensul existenţei unei înţelegeri cu intimata H. la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Astfel, recurentul reclamant a formulat o critică de netemeinicie care priveşte elementele de fapt reţinute de instanţa de apel pentru a-şi fundamenta concluzia, şi nu o critică de nelegalitate.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că, pentru a se putea reţine o eventuală rea-credinţă, din faptele ulterioare constituirii depozitului trebuie să rezulte intenţia de înregistrare a mărcii cu unicul scop de a împiedica utilizarea mărcii de către terţ sau obţinerea unui avantaj injust din înregistrare este corectă însă argumentele recurentului reclamant în sensul că scopul său nu este interzicerea utilizării mărcii de către terţi, ci utilizarea acestuia în activitatea de A. S.R.L., sunt contradictorii. Astfel, ca urmare a înregistrării mărcii şi a utilizării ei în activitatea proprie, fapt necontestat în cauză, interzicerea utilizării de către terţi este o consecinţă implicită, iar intenţia solicitantului de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate să constituie un element al relei-credinţe a solicitantului.

Susţinerile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel a ignorat răspunsul intimatului D. la interogatoriul administrat, prin care a recunoscut faptul că i-a propus recurentului reclamant sume de bani cu titlul de despăgubiri pentru eforturile depuse în crearea conceptului mărcii şi a demarării afacerii nu pot fi reţinute întrucât ele privesc modul în care instanţa de fond a înţeles să acorde relevanţă probatorie respectivei probe, reprezentând astfel o chestiune de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Astfel, instanţa de apel a apreciat că oferta pârâţilor adresată reclamantului de plată a unei sume de bani, ofertă neacceptată, nu reprezintă o recunoaştere a faptului că pretenţiile reclamantului sunt fondate; de asemenea, instanţa de apel a avut în vedere corespondenţa electronică depusă la dosar cu privire la oferta pârâţilor şi a reţinut că aceasta nu conţine vreun indiciu al recunoaşterii unei culpe sau a unei fapte ilicite a pârâţilor; dimpotrivă, ea cuprinde argumentarea poziţiei procesuale adoptate în mod constant în cauza de faţă de pârâţi şi totodată declaraţia intenţiei de a soluţiona amiabil diferendul. Astfel cum s-a arătat, în analiza sa, instanţa de apel trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, dispunând, ca instanţă de fond, de o marjă de apreciere în analiza pe care o face, care excedează controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Susţinerile recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel a reţinut, în lipsa unui probatoriu, faptul că semnul E. sau E. ar fi fost utilizat în mod public ca marcă de către intimaţi nu pot fi, de asemenea, reţinute, argumentele dezvoltate privind modul în care instanţa de apel s-a raportat la circumstaţele de fapt ale cauzei. Astfel, recurentul reclamant s-a referit la evaluarea unor elemente de fapt, şi anume, autorizarea firmei luminoase sau rezervarea domeniului simigerieluca.ro, care, în opinia sa, nu ar constitui o dovadă a utilizării în mod public ca marcă a semnului E..

Astfel cum a arătat recurentul reclamant, în cauză trebuie demonstrată utilizarea semnului de către un terţ, recurentul reclamant invocând în acest sens faptul că trebuie să existe indicaţii ale locului, duratei, amplorii şi naturii utilizării semnului ca marcă pentru produsele şi serviciile în cauză, aceste cerinţe privind dovada utilizării fiind cumulative (Hotărârea din 5 octombrie 2010, T-92/09, "STRATEGI", punctul 43).

Înalta Curte constată că, într-adevăr, este necesară dovada utilizării efective a mărcii anterioare. Dovada trebuie să conţină elemente de probă concrete şi obiective care să demonstreze utilizarea efectivă şi eficientă a mărcii (Hotărârea din 18 ianuarie 2011, T-382/08 "Vogue", punctul 22). Nu este însă necesară o anumită amploare a utilizării semnului ca marcă, regula generală fiind că, atunci când serveşte unui scop comercial real, chiar şi utilizarea minimă a mărcii poate fi suficientă pentru stabilirea existenţei utilizării efective, în funcţie de produsele şi serviciile în cauză, precum şi a pieţei relevante (Hotărârea din 23 septembrie 2009, T-409/07, "Acopat", punctul 35; Hotărârea din 2 februarie 2012, T-387/10, "Arantax", punctul 42).

Instanţa de apel a respectat aceste criterii, reţinând că rezultă din înscrisurile depuse la dosar că societatea B., înfiinţată în luna august 2010 de pârâţii C. şi D., a desfăşurat activitate de producere şi comercializare produse de panificaţie şi patiserie (incluse în clasa 30 a clasificării de la Nisa) încă din anul 2010, la punctul de lucru deschis pe strada x nr. 61 în municipiul Bucureşti, iar în locul menţionat erau comercializate produse de patiserie (inclusiv covrigi) sub semnul E., fiind depuse documentele întocmite pentru autorizarea firmei luminoase stradale în luna octombrie 2010, inclusiv certificatul de urbanism eliberat în luna decembrie 2010.

Astfel, instanţa de apel a stabilit utilizarea efectivă, adică utilizarea reală a mărcii, conformă cu funcţia esenţială a acesteia, care constă în a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului, permiţându-i acestuia din urmă să distingă, fără posibilitatea vreunei confuzii, produsul în cauză de alte produse care au o origine diferită, şi a constatat că utilizarea efectivă privea produsele care erau deja comercializate şi pentru care întreprinderea a făcut pregătiri pentru a atrage clienţi, în special prin intermediul campaniilor publicitare, în speţă, rezervarea unei pagini web pentru a promova produsele, respectând astfel principiile expuse în Hotărârea din 11 martie 2003, C-40/01, "Minimax".

Susţinerile recurentului reclamant privind existenţa unor contradicţii în considerentele instanţei de apel în sensul că, deşi reţine că intimaţii ar fi utilizat ca marcă semnul E., ulterior se referă la folosirea denumirii G. sau I. imputându-i-se însă recurentului ca fiind lipsită de onestitate înregistrarea mărcii E., pentru că între cele două mărci există elementul comun E., nu pot fi reţinute. În acest sens, instanţa de apel a explicat că, într-adevăr, intimaţii au adus în afacere marca I., neînregistrată, însă şi acest semn are drept element dominant şi distinctiv denumirea E., la fel ca şi marca E., unde cuvântul "simigerie" este descriptiv pentru activitatea de fabricare şi comercializare a produselor de patiserie/panificaţie (inclusiv covrigi). Astfel, elementul relevant în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii cu rea-credinţă constă în a determina dacă, în mod esenţial, înregistrarea a cărei anulare se cere a privit un semn utilizat de un terţ în mod legitim, instanţa de apel având în vedere în acest sens că elementul dominant şi distinctiv este denumirea E..

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant referitoare la lipsa de notorietate a mărcii E. la data depozitului reglementar, 20.06.2012, nu pot fi reţinute. Examinând raţionamentul expus în decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere, pentru aprecierea existenţei relei-credinţe a solicitantului, factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare, astfel cum au fost aceştia arătaţi în Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza C-529/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, şi anume: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită. Sub acest din urmă aspect, nivelul de notorietate de care se bucură un semn la momentul depunerii cererii este un element care poate fi luat în considerare, nefiind însă obligatoriu, el fiind subsumat cerinţei vizând gradul de protecţie a semnului anterior. Astfel, în cauză, instanţa de apel a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei vizând nivelul de protecţie juridică a semnului anterior şi a reţinut că acesta era utilizat în mod public, legitim, o perioadă de timp de peste un an. De asemenea, în analiza realizată, instanţa de apel a expus considerentele referitoare la aria geografică în care a fost folosit semnul, durata în timp a utilizării, cunoaşterea acestuia de către public. Susţinerea recurentului reclamant în sensul că intimaţii nu ar fi dovedit aceste împrejurări prin studii de piaţă, rapoarte de vânzări, rezultate sondaje opinie nu poate fi reţinută, instanţa de apel fiind suverană în aprecierea relevanţei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat faptul că intimaţii nu pot invoca propria pasivitate în neînregistrarea mărcii ca să dovedească pretinsa intenţie frauduloasă nu poate fi reţinut. Astfel, înregistrarea mărcii de către terţ nu este o condiţie pentru ca acesta să apeleze la calea prevăzută de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care nu condiţionează solicitarea de anulare a înregistrării pentru rea credinţă de existenţa unor drepturi anterioare izvorâte din înregistrarea unei mărci, astfel de drepturi fiind necesar a fi invocate în cazul utilizării mijlocului procesual prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în forma aplicabilă litigiului. În prezentul cadru procesual, astfel cum s-a arătat mai sus, faptul relevant pentru chestiunea anulării înregistrării pentru rea-credinţă constă în folosirea, anterioară depozitului, a semnului de către un terţ.

Considerentele prin care recurentul reclamant a arătat că mărcile I. şi G. prezintă elemente de identitate şi similitudine în raport cu marca E. din punct de vedere vizual şi conceptual de natură să creeze un risc de confuzie în percepţia publicului, motiv prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 nu sunt relevante faţă de concluzia instanţei în privinţa înregistrării cu rea credinţă a mărcii E.. Întrucât, în urma anulării înregistrării, drepturile reclamantului asupra mărcii au fost desfiinţate, el nu se mai poate prevala de acestea pentru a invoca motivul de anulare prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.

Motivele de recurs vizând greşita apreciere a instanţei de apel în privinţa faptului că marca I. a fost admisă spre înregistrare cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998, fiind necesar ca produsele de patiserie comercializate sub denumirea I. de către societatea B. S.R.L. să fie realizate după o metodă tradiţională, nu pot fi reţinute. Conform dispoziţiei legale menţionate, mărcile înregistrate care sunt de natură să inducă publicul în eroare, de exemplu cu privire la provenienţa geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului, pot fi declarate nule. Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, eventuala încălcare a prevederilor Ordinului Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 690 din 28 septembrie 2004 pentru aprobarea Normei privind condiţiile şi criteriile pentru atestarea produselor tradiţionale exedează cadrului legal al analizei pe care invocarea motivului de nulitate prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 o presupune. Faţă de conţinutul dispoziţiei legale menţionate, pentru incidenţa cazului de nulitate, este necesar ca marca înregistrată să fie de natură să inducă publicul în eroare cu privire la anumite elemente care pot privi provenienţa geografică, calitatea sau natura produsului. Astfel cum corect a considerat instanţa de apel, respectarea unei reglementări emise de o altă autoritate nu se subsumează cerinţelor cazului de nulitate analizat.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant F. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 743 din 6 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. împotriva deciziei nr. 743 din 6 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.