Direct liability of tortfeasor for medical costs within insurance limit rejected; appeal dismissed
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, upholding the lower courts' decisions that rejected the claimant's request for direct personal liability against the tortfeasor. The dispute concerned a traffic accident victim seeking over 300,000 RON in medical and legal expenses incurred after a criminal judgment had already awarded damages to the victim via the insured party's mandatory auto liability insurance (RCA) policy; the claimant argued that because the insurer was insolvent and the Guarantee Fund only paid a statutory cap, the remaining uncovered losses should be borne directly by the driver under the principle of integral reparation. The court held that the positive effect of res judicata from the criminal judgment precluded new claims for the same material damages, and crucially ruled that subsequent medical costs falling within the original policy limit remain the responsibility of the insurer (or its estate), not the insured, as the insurer assumes the risk in exchange for the premium; therefore, the victim must seek recovery through the insurer's insolvency proceedings rather than suing the driver personally.
Legislator headnote
AI generatedart. 1357 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 431 alin. (2) din C. proc. civ, art. 431 din C. proc. civ, art. 435 C. proc. civ, art. 431 alin. (1) C. proc. civ; Direct liability of tortfeasor for medical costs within insurance limit rejected; appeal dismissed: Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă, în data de 24 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, a sumei de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei octombrie 2021, precum şi a sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1357 din C. civ.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 393/2022 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, a fost calificată excepţia inadmisibilităţii cererii ca fiind o apărare de fond; a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat în cererea formulată de reclamantul A., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală şi a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale pentru autoritate de lucru judecat; au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumelor de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021 şi de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei octombrie 2021.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 393/2022 din 10 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia I civilă.
4. Recursul formulat în cauză
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.
În dezvoltarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material incidente în cazul răspunderii asigurătorului şi a limitelor acesteia, prin prisma deciziilor obligatorii ale instanţei supreme.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, vizând daunele morale, instanţa de apel a admis greşit această excepţie, deoarece scopul acţiunii pendinte este de a angaja răspunderea directă şi personală a pârâtului, iar în cadrul dosarului penal a fost obligat la plată doar asigurătorul. Ca atare, nu este verificată tripla identitate cerută pentru a exista autoritate de lucru judecat, sub aspectul identităţii de părţi în cele două cauze.
Cu privire la fondul cauzei, referitor la sumele constituind cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care Decizia nr. 1/15.02.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte că asigurătorul are obligaţia de repara singur prejudiciul cauzat prin infracţiune, însă doar în ipoteza în care acesta poate realiza reparaţia în mod efectiv.
Or, în speţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor l-a despăgubit pe reclamant doar în limita a 450.000 RON, limită impusă de normele legale în vigoare, iar restul prejudiciului nu a putut fi recuperat din cauza stării de insolvenţă a asigurătorului.
Astfel, instanţa de apel a ignorat principiul conform căruia prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa în mod efectiv, în chiar considerentele Deciziei nr. 1/15.02.2016 s-a reţinut că "nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa nesuportată de asigurător."
În cauză, sumele reprezentând cheltuieli medicale şi juridice ulterioare hotărârii penale reprezintă o diferenţă nesuportată de asigurător, întrucât despăgubirile acordate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru asigurător în cazul insolvenţei acestuia sunt limitate la suma de 450.000 RON.
Concluzionând, recurentul a susţinut că limitarea legală sau financiară a posibilităţii de reparare nu este de natură să limiteze prejudiciul efectiv cauzat, care a fost produs de asigurat (pârât) şi trebuie acoperit în integralitate, conform principiului enunţat.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 19 iunie 2023, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând recursul declarat de reclamant, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept incidente, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:
Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., recurentul susţine, printr-o primă critică, că instanţele de fond au reţinut greşit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece nu există o triplă identitate, pentru că în dosarul penal a fost obligat la plată asigurătorul, iar în prezentul dosar se cere atragerea răspunderii civile direct şi personale a pârâtului.
Criticile sunt nefondate.
Prin demersul judiciar declanşat în cauză, reclamantul A., victima unui accident de circulaţie produs de pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, a sumei de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei octombrie 2021, precum şi a sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.
Tribunalul Vrancea, învestit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat al capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale şi a respins, ca neîntemeiate, celelalte două capete de cerere.
Soluţia a fost menţinută de către instanţa de apel, care prin decizia recurată a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reţinând, în esenţă, că despăgubirile pentru daunele materiale în sumă de 118.835,75 RON au fost recunoscute şi acordate în procesul penal, iar restul despăgubirilor de aproximativ 24.500 euro şi 15.400 euro nu depăşesc suma asigurată de 4.000.000 euro, pentru care pârâtul avea încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă.
Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul penal va fi cenzurată de prezenta instanţă din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5) şi pct. 7) din C. proc. civ., deoarece pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.
Prevederile înscrise în art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) din cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).
Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.
Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).
Aşadar, în ceea ce priveşte condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, şi anume interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.. În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi - părţi, obiect, cauză.
În cauză, instanţa de recurs reţine că, prin sentinţa penală nr. 842/24.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 225/04.03.2021 a Curţii de Apel Bacău, s-a dispus ca partea responsabilă civilmente C. S.A., prin lichidator, să plătească părţii civile A. despăgubiri în sumă de 90.000 de euro, cu titlu de daune morale, şi 118.835,75 RON, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii accidentului de circulaţie din data de 05.03.2013, întrucât persoana vinovată - pârâtul din prezenta cauză - avea asigurare auto obligatorie valabilă, valoarea maximă asigurată a poliţei fiind de 4.000.000 euro.
În acest context, se reţine că potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.
Art. 27 alin. (6) C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal, prevăd că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.
În acest context procesual şi normativ, Înalta Curte apreciază că instanţele fondului au respectat dispoziţiile legale enunţate supra, atunci când au respins cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, pentru despăgubirile în cuantum de 118.835,75 RON, respingerea fiind motivată de faptul că aceasta a mai făcut obiectul unui litigiu anterior, în dosarul penal, fiind astfel respectat obiectul şi cauza prezentei cereri (causa petendi), astfel cum acestea au fost determinate, prin efectul introducerii sale.
În acest sens, se poate observa că reclamantul a pretins de la pârât despăgubiri pentru daune materiale în sumă de 118.835,75 RON, cu toate că aceeaşi sumă i-a fost acordată prin hotărârea penală, obligat la plată fiind asigurătorul. Prin urmare, raportat la aceste pretenţii, în mod corect, instanţele de fond au valorificat soluţia din dosarul penal, care se bucură de putere de lucru judecat în cauză, întrucât instanţa a fost învestită cu privire la aceleaşi daune în cuantum de 118.835,75 RON.
În dosarul penal, deşi a participat şi inculpatul (pârâtul din prezenta cauză), în mod evident, raportat la Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, asigurătorul este cel ce urmează a achita integral sumele stabilite cu titlul de prejudiciu material şi moral. Spre deosebire de dosarul penal, în litigiul pendinte, reclamantul doreşte obţinerea unui titlu exclusiv contra pârâtului, care să privească şi unele sume necuprinse în hotărârea penală.
Prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, invocată de recurent şi avută în vedere de către instanţele de fond, s-a stabilit că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".
S-a reţinut că "părţile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.
Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.
În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător."
Prin urmare, s-a reţinut că, angajarea răspunderii asiguratorului nu exclude îndreptarea victimelor în contra persoanei vinovate, deci o astfel de acţiune nu este de plano inadmisibilă, iar această persoană poate avea în astfel de cazuri calitate procesuală pasivă (în sensul că nu ar participa ca "intervenient forţat" similar cauzelor în care se urmăreşte angajarea răspunderii asigurătorului).
Însă, victimele pot acţiona contra persoanei vinovate numai pentru a solicita prejudiciile, pentru care nu răspunde asigurătorul, ca de exemplu despăgubiri peste plafonul maxim sau tipuri de daune neacoperite de poliţa de asigurare (excluse prin condiţiile generale de asigurare), etc.
În consecinţă, în mod corect, instanţele de fond, analizând restul pretenţiilor solicitate de reclamant, în cuantum de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, respectiv în cuantum de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale şi de asistenţă juridică aferente perioadei octombrie 2021, au constatat că, deşi nu au fost acordate prin hotărârea penală, acestea nu sunt despăgubiri neacoperite de poliţă, pentru că nu depăşesc suma maximă asigurată de 4.000.000 euro, sens în care cad tot în sarcina asigurătorului, iar reclamantul se poate înscrie cu suma solicitată la masa credală a acestuia.
Faptul că Fondul de Garantare al Asigurărilor l-a despăgubit pe reclamant în limita a 450.000 RON, nu îl îndreptăţeşte pe acesta să solicite plata diferenţei despăgubirilor de la asigurat, în condiţiile în care acesta s-a înscris la masa credală a asigurătorului.
Prin urmare, este nefondată critica recurentului subsumată art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului. Chiar dacă sumele reprezentând cheltuieli medicale şi juridice sunt ulterioare hotărârii penale, aceste sume trebuie suportate tot de asigurător, în baza poliţei de asigurare valabil încheiate cu pârâtul.
Prin urmare, constatând ca fiind nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.