Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2668/2023 AI generated

State liability for judicial error in penal proceedings: availability of civil action against liable party despite criminal statute of limitations

Case Number Decizia nr. 2668/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' dismissal of the claim and leaving the State of Romania (represented by the Ministry of Public Finance) prevails. The dispute involved a civil action brought by a limited liability company under Article 96 of Law No. 303/2004, seeking compensation for a judicial error committed by prosecutors in a criminal case against a company administrator for fraudulent bankruptcy, which resulted in the expiration of the criminal statute of limitations and the inability to recover a financial claim. The court ruled that no judicial error giving rise to state liability was established because the claimant retained an effective legal remedy: following the closure of the criminal proceedings due to the statute of limitations, the victim was legally entitled to pursue a separate civil action against the administrator for civil liability, a path that was not precluded by the criminal resolution and did not constitute an "irremediable" harm under the statutory definition of judicial error. The decision relied on the interpretation of "judicial error" as defined by the Constitutional Court in Decision No. 45/2018, the independence of civil liability from the outcome of criminal proceedings under the Code of Civil Procedure and the Code of Criminal Procedure, and the principle that state liability is not triggered when the victim has not exhausted or failed to utilize other available legal means of reparation.

Legislator headnote

AI generated

art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 488 pct. 5 din C. proc. civ, art. 14 din C. proc. civ, art. 400 din C. proc. civ, art. 488 pct. 8 din C. proc. civ, art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006; State liability for judicial error in penal proceedings: availability of civil action against liable party despite criminal statute of limitations: Astfel, dosarul de apel a fost soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în cadrul a doar două termene de judecată, iar în cuprinsul hotărârii se arată că s-au făcut verificări proprii pentru a se vedea dacă s-au folosit toate căile pentru recuperarea prejudiciului. Nu se cunoaşte dacă aceste verificări, din oficiu, au fost efectuate înainte sau după închiderea dezbaterilor. Însă, procedând în acest mod, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., nepunând în discuţia părţilor la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017.

Keywords

AI generated
state liability compensation for judicial errors statute of limitations civil judgment judicial independence bankruptcy proceedings

Cited Legislation

AI generated
art. 96 din Legea nr. 303/2004
a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, solicitând: să se constate erorile judiciare comise de reprezentanţii Ministerului Public, în dosarul penal nr.
art. 488 pct. 5 din C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., arată că decizia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.
art. 14 din C. proc. civ
Însă, procedând în acest mod, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., nepunând în discuţia părţilor la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr.
art. 400 din C. proc. civ
Recurenta arată că a precizat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, după închiderea dezbaterilor, faptul că, în situaţia în care instanţa consideră necesare probe sau lămuriri noi în vederea justei soluţionări a dosarului, solicită să repunerea cauzei pe rol, conform art. 400 din C.
art. 488 pct. 8 din C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., afirmă că instanţa de apel a interpretat, în mod nelegal, art.
art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006
Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate sunt contrazise şi de prevederile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006.
art. 25 din C. proc. pen
Curtea de Apel Bucureşti interpretează art. 25 din C.
art. 25 C. proc. pen
În speţă, nu se poate reţine că în dosarul penal nu ar fi existat o soluţie a instanţei cu privire la problematica prescripţiei, în sensul art. 25 C. proc. pen.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 12 decembrie 2019 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, solicitând: să se constate erorile judiciare comise de reprezentanţii Ministerului Public, în dosarul penal nr. x/2013, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea Statului Român la plata prejudiciului produs, care se compune din: suma de 414.762,01 RON reprezentând cuantumul creanţei care nu a mai putut fi recuperată de către aceasta, dobânda legală aferentă sumei de 414.762,01 RON calculată de la data de 07 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective; cheltuielile de judecată suportate în cadrul dosarelor penale; obligarea pârâtului Statul Român la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1149 din 23 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 107A din 27 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din data de 23 iunie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1149 din 23 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 107A din 27 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., arată că decizia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.

Astfel, dosarul de apel a fost soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în cadrul a doar două termene de judecată, iar în cuprinsul hotărârii se arată că s-au făcut verificări proprii pentru a se vedea dacă s-au folosit toate căile pentru recuperarea prejudiciului. Nu se cunoaşte dacă aceste verificări, din oficiu, au fost efectuate înainte sau după închiderea dezbaterilor. Însă, procedând în acest mod, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., nepunând în discuţia părţilor la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017.

Recurenta arată că a precizat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, după închiderea dezbaterilor, faptul că, în situaţia în care instanţa consideră necesare probe sau lămuriri noi în vederea justei soluţionări a dosarului, solicită să repunerea cauzei pe rol, conform art. 400 din C. proc. civ.

Toate aspectele nepuse în discuţia părţilor au condus la reţinerea unor aspecte vădit eronate în considerentele deciziei recurate, fiind încălcate şi normele de drept material aplicabile prezentului litigiu şi existând, totodată, contradicţii vădite între considerentele acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., afirmă că instanţa de apel a interpretat, în mod nelegal, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ("Legea 303/2004"), adăugând o condiţie suplimentară la textul de lege.

Norma de drept material aplicabilă prezentului litigiu este art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004.

Curtea de Apel Bucureşti, substituindu-se unui veritabil legiuitor, a adăugat o condiţie suplimentară neprevăzută în textul de lege indicat mai sus şi anume aceea de a nu fi remediată vătămarea în cadrul "procedurilor prevăzute de lege", nu doar în căile ordinare şi extraordinare de atac ce pot fi exercitate pentru schimbarea unei soluţii nefavorabile în cadrul procedurii prevăzute de lege pe care deja a ales-o. Interpretarea instanţei, pe lângă faptul că nu este prevăzută de lege, este şi vădit neîntemeiată.

În primul rând, la momentul alegerii unei căi pentru repararea prejudiciului suferit, justiţiabilul nu pleacă de la premisa că acel prejudiciu, din cauza unei erori judiciare, nu va putea fi reparat, pentru a se gândi să urmeze, în paralel, şi alte proceduri prevăzute de lege.

În al doilea rând, dacă ar urma mai multe căi legale pentru repararea aceluiaşi prejudiciu, există riscul ca una sau chiar mai multe din procedurile respective să fie suspendată(e) până la soluţionarea unei anumite proceduri alese, ce poate avea prioritate la soluţionare, conform normelor legale.

În al treilea rând, dacă urmează mai multe proceduri, există riscul ca unora să li se opună autoritatea de lucru judecat din cuprinsul altor hotărâri pronunţate în cauzele soluţionate cu prioritate.

În al patrulea rând, un justiţiabil nu poate fi obligat să urmeze toate căile legale pentru recuperarea unui prejudiciu, deoarece poate ajunge în situaţia în care cheltuielile judiciare să fie mult mai mari decât prejudiciul efectiv suferit de persoana în cauză, ceea ce ar fi un impediment la accesul liber la justiţie.

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că derularea în paralel a mai multor proceduri pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu conduce la încărcarea inutilă a activităţii instanţelor.

Nu în ultimul rând, s-ar ajunge la o impunitate a judecătorilor şi procurorilor care au săvârşit erori judiciare dacă, spre exemplu, justiţiabilul ar reuşi într-o oarecare modalitate (profund discutabilă, dacă nu chiar inexistentă) să îşi recupereze acel prejudiciu.

Arată că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile de mai sus la situaţia de fapt din cauza pendinte.

În acest sens, înţelege să reia aspectele detaliate în cererea de chemare în judecată referitoare la erorile procurorilor, textele din C. proc. pen. pe care le-au încălcat aceştia şi modalitatea în care ar fi trebuit să acţioneze.

Or, instanţa de apel, în încercarea de a pasa răspunderea de la procurori către societate, a reţinut că analiza îndeplinirii acestei condiţii nu se poate face fără a se avea în vedere prejudiciul concret solicitat a fi reparat.

Curtea de Apel a trecut la o aşa-zisă evaluare a prejudiciului fără să fi analizat fapta prejudiciabilă a procurorilor. Similar unei cereri în răspundere civilă delictuală, trebuia să constatate existenta faptei, a erorilor judiciare, şi abia apoi să analizeze prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a înţeles pe deplin mecanismul de funcţionare al procedurii de constatare şi de reparare a erorii judiciare. Nu putea să invoce în cadrul unei cereri de constatare şi reparare a prejudiciului provocat de erorile judiciare decât modalitatea în care procurorii au instrumentat dosarul penal, căci tocmai această modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei a condus la imposibilitatea tragerii de răspundere a făptuitorului.

Consideră că este esenţial de observat faptul că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se susţine, în mod expres, faptul că nu s-ar fi produs erorile judiciare indicate.

Susţine că, în măsura în care există infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti pentru persoane fizice şi juridice, în mod similar trebuie să fie sancţionată şi nerespectarea de către procurori a dispoziţiilor obligatorii ale judecătorului de cameră preliminară referitoare la audierile şi expertiza dispuse în cauză. Altfel, ar fi încălcat principiul constituţional conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 462A din 6 martie 2017, arată că aceasta nu prezintă relevanţă în prezenta cauză. Principalul motiv pentru care instanţa de apel a menţinut drept legală şi temeinică hotărârea primei instanţe a fost acela că nu a uzitat de toate căile legale avute la dispoziţie pentru recuperarea prejudiciului, având deschisă calea unei acţiuni civile.

Mai mult, considerentele deciziei nr. 462/2017 nu corespund susţinerilor Curţii de Apel Bucureşti din prezentul dosar. Prin decizia nr. 462A din 06 martie 2017 instanţa a analizat apelul formulat de către A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 5992 din 07 octombrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti prin care s-a dispus închiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei B. S.R.L.

Astfel, prin acea decizie nu a fost respinsă o eventuală cerere în atragerea răspunderii persoanelor responsabile pentru intrarea în insolvenţă a B. Consult S.R.L., astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, în prezenta cauză.

Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate sunt contrazise şi de prevederile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006. În considerarea acestui text de lege, recurenta oricum nu putea formula o acţiune în atragerea răspunderii persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a debitoarei, neavând calitate procesuală activă în acest sens, având în vedere că ponderea creanţei sale, în totalul masei credale, era de doar 2,151%.

De asemenea, arată că instanţa de apel a omis lecturarea considerentelor încheierii din data de 24 noiembrie 2016 a judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Referitor la posibilitatea societăţii de a formula o acţiune în faţa instanţei civile, înţelege să facă unele precizări. Curtea de Apel Bucureşti interpretează art. 25 din C. proc. pen., în sensul că respectivele dispoziţii nu deschid calea acţiunii civile în cazul constatării intervenţiei prescripţiei răspunderii penale doar în situaţia în care instanţa penală încetează procesul penal ca urmare a operării prescripţiei sau când instanţa penală trebuie să se pronunţe pe fond asupra laturii civile. În speţă, nu se poate reţine că în dosarul penal nu ar fi existat o soluţie a instanţei cu privire la problematica prescripţiei, în sensul art. 25 C. proc. pen.

De asemenea, din moment ce această soluţie definitivă a fost pronunţată de către un judecător, se respectă şi raţiunea avută în vedere de instanţa de apel, în conformitate cu care "în cadrul atribuţiilor procurorului nu intră şi aceea de a soluţiona latura civilă a unei cauze penale atunci când se solicită obligarea persoanei împotriva căreia s-a formulat plângerea penală la repararea vreunui prejudiciu cauzat părţii civile".

În esenţă, o neaplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., astfel cum aceste prevederi au fost explicitate în cadrul cererii de recurs, ar echivala şi cu o ignorare a efectelor aplicării art. 341 din C. proc. pen. privind soluţionarea plângerilor de către judecătorul de cameră preliminară.

Sub acest aspect, sunt relevante chiar considerentele deciziei recurate a Curţii de Apel Bucureşti, preluate din Decizia nr. 45/2018 a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, pe de o parte, dacă eroarea judiciară poate exista independent de soluţia favorabilă pronunţată într-un litigiu, ea poate exista independent de soluţia definitivă dintr-un anumit tip de demers judiciar, atâta vreme cât au fost epuizate alte tipuri de demersuri judiciare. Nu trebuie omis faptul că, iniţial, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2011 recurenta a obţinut un titlu executoriu împotriva B., pe care nu l-a putut pune în executare pentru că debitoarea a intrat în insolvenţă. Tocmai de aceea, a încercat să se îndrepte împotriva administratorului.

Pe de altă parte, stabilirea în sarcina recurentei a obligaţiei de a urma o nouă cale civilă, după ce a durat 6 ani obţinerea unei soluţii definitive în dosarul penal, ar conduce la o întindere în timp excesivă a procedurilor demarate pentru recuperarea prejudiciului.

Mai mult, nu era obligată să urmeze şi alte proceduri judiciare, după cum a arătat şi în cadrul Secţiunii I, pct. 1, aspect care se regăseşte şi în jurisprudenţa CEDO.

Insistă asupra faptului că A. avea o creanţă împotriva B., al cărei administrator era C.. Atragerea răspunderii civile a administratorului C. avea drept premisă constatarea săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă, pentru a-i permite recurentei să îşi recupereze prejudiciul de la administrator, iar nu de la societate. Prin urmare, nu a avut o cale efectivă şi admisibilă de urmat împotriva administratorului C. după ce plângerea sa a fost clasată pe motivul intervenirii prescripţiei. De altfel, CEDO, în jurisprudenţa sa, a stabilit că instanţele naţionale trebuie să evite formalismul excesiv în soluţionarea unor astfel de cereri.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., arată că decizia cuprinde motive contradictorii.

În primul rând, instanţa de apel statuează că societatea a încercat, în cadrul procedurii insolvenţei, atragerea răspunderii administratorului, dar acest demers a fost respins de judecătorul sindic pentru motive ce ţin de tardivitatea contestării activităţii lichidatorului judiciar. În susţinerea acestor aspecte invocă Decizia nr. 462A din 06 martie 2017, însă hotărârea indicată drept temei nu este concordantă susţinerilor prezentate în cauză.

În al doilea rând, instanţa de apel, pe de o parte, confirmă noţiunea de eroare judiciară, astfel cum a fost conturată de Curtea Constituţională a României, însă, pe de altă parte, reţine că "nu prezintă relevanţă din perspectiva duratei de desfăşurare a procedurilor penale (...) faptul că procurorul nu a audiat martori sau a efectuat în cauză o constatare şi nu o expertiză contabilă."

Contradicţia dintre cele două statuări este evidentă, căci Curtea, pe de o parte, susţine că ar putea constitui o eroare judiciară lipsa de celeritate, amânările nejustificate etc., însă, nu ar mai fi eroare judiciară lipsa de celeritate în administrarea obligatorie a probelor indicate de judecătorul de cameră preliminară sau lipsa de celeritate care a condus la intervenirea prescripţiei.

În al treilea rând, instanţa de apel susţine că solicitarea de reparare a unui prejudiciu trebuie să fi fost respinsă în mod definitiv, fără posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, afirmă că eroarea judiciară trebuie să fie neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, scopul dispoziţiilor prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 fiind acela de a repara prejudiciile certe cauzate prin erori judiciare şi pentru care nu mai există o altă cale de reparare.

Prin urmare, deşi Curtea reţine, în concordanţă cu textul legal, că pentru a solicita repararea unei erori judiciare trebuie să fie epuizate toate căile de atac ordinare şi extraordinare, pe de altă parte, spune că nu e suficientă calea aleasă (în care se exercită şi toate căile de atac), ci că ar trebui urmate şi toate căile adiacente de reparare a aceluiaşi prejudiciu.

În al patrulea rând, din încheierea de dezbateri reiese că reprezentantul convenţional al societăţii a indicat, în mod subsidiar, în cadrul apelului exercitat împotriva încheierii de şedinţă din data de 23.06.2021, că solicită audierea celor trei procurori care au săvârşit erorile judiciare în calitate de martori, însă în finalul deciziei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod neîntemeiat şi în vădită contradicţie cu încheierea de dezbateri faptul că, în apel, cu ocazia punerii în discuţie a probelor, nu s-a solicitat administrarea acestei probe, cu martori, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În al cincilea rând, recurenta a formulat, în subsidiar, apel împotriva încheierii din 23 iunie 2021 şi doar în măsura în care instanţa de apel va constata că prezentului litigiu îi este aplicabilă Decizia C.J.U.E. pronunţată în cauza C-379/19. Curtea de Apel Bucureşti nu a stabilit în mod clar dacă se aplică sau nu această hotărâre în prezentul litigiu, dar s-a pronunţat totuşi pe apelul subsidiar formulat împotriva încheierii menţionate.

Constatarea aplicabilităţii deciziei menţionate ar fi trebuit să aibă drept consecinţă audierea procurorilor. Constatarea inaplicabilităţii acestei decizii trebuia să aibă drept urmare respingerea apelului subsidiar. În lipsa unui raţionament logico-juridic, este clar faptul că există contradicţii vădite între considerentele deciziei recurate.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză

Nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, nepunând în discuţia părţilor, la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Motivul de recurs este nefondat, potrivit celor ce succed.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului.

Prin urmare, respectarea principiului contradictorialităţii asigură realizarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului.

În acest sens, trebuie remarcat că art. 13 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege", iar art. 14 alin. (6) C. proc. civ. statuează că "Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Raportând aceste considerente de drept la critica concretă formulată de recurentă, Înalta Curte reţine că aceasta vizează nepunerea în dezbaterea contradictorie a părţilor a efectelor deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizie definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Referitor la această hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că a fost pronunţată de o instanţă de apel într-un litigiu la care recurenta a participat, având calitatea de apelantă-reclamantă, iar, în plus, deşi nu a înţeles să o ataşeze la dosarul cauzei de faţă, apreciind-o nerelevantă în analiza temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, recurenta, în cuprinsul motivări cererii sale de chemare în judecată, a făcut trimitere la procedurile judiciare ce au format obiectul dosarului nr. x/2013

În aceste circumstanţe, nu se poate reproşa instanţei de apel că a avut în vedere şi această decizie în cadrul elementelor examinate în speţă, fără ca în prealabil, prin prisma contradictorialităţii invocate în susţinerea acestei critici, să prezinte părţii inclusiv maniera în care va înţelege să valorizeze în analiza fondului pricinii statuările instanţei ce a soluţionat dosarul mai sus indicat.

De altfel, ceea ce omite recurenta afirmând că nu a avut prilejul să se apere în raport cu cele statuate prin decizia evocată este faptul că fundamentul principiului relativităţii unei hotărâri judecătoreşti, sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, respectiv, justificarea acestui principiu rezidă chiar în garanţiile procesuale circumscrise contradictorialităţii şi dreptului la apărare, deoarece această parte, recurenta în speţă, a participat în litigiul anterior finalizat prin decizia în discuţie şi a avut astfel ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ea să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, neputându-se ignora judecata respectivă care trebuie privită ca premisă cu valoare de adevăr juridic în litigiile ulterioare.

Având în vedere că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancţiunea procesuală a nulităţii, care se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare, îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv, în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă, Înalta Curte constată că nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, o atare vătămare, decurgând exclusiv din pretinsa nerespectare a principiului contradictorialităţii în circumstanţele mai sus expuse, neregăsindu-se în speţă.

Invocând aplicarea greşită a normelor de drept material recurenta critică decizia şi din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, contrar prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ar fi adăugat o condiţie la acest text de lege prin care se reglementează eroarea judiciară, respectiv, că textul legal menţionat ar fi fost aplicat eronat situaţiei de fapt reţinute în cauza de faţă.

Se arată astfel că interpretarea dată de instanţă în examinarea circumstanţelor specifice unei erori judiciare, ca vătămarea pretinsă de justiţiabil să nu fi fost remediată în cadrul "procedurilor prevăzute de lege", şi nu doar în căile ordinare şi extraordinare de atac ce pot fi exercitate pentru schimbarea unei soluţii nefavorabile în cadrul procedurii legale pe care acesta deja a ales-o, nu este prevăzută de lege şi, totodată, este vădit neîntemeiată, întrucât în speţă recurenta, după finalizarea procesului penal, nu a mai avut o cale, admisibilă, efectivă de recuperare a prejudiciului invocat.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentă, că instanţa de apel a examinat eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecăţii, în raport cu textul legal incident, având în vedere în cadrul analizării întrunirii condiţiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul român jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a noţiunii de eroare judiciară în materie penală.

O atare manieră de interpretare a normelor legale aplicabile litigiului nu poate fi de principiu cenzurată prin prisma motivului de recurs sus-menţionat, întrucât instanţele judecătoreşti nu pot ignora faptul că atât actele de reglementare primară, cât şi deciziile instanţei de control constituţional de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea normativă a statului.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că, urmare a controlului de constituţionalitate (aprioric) exercitat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 - prevăd că "există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" [alin. (3)], respectiv că "prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară" [alin. (4)].

Astfel, în materie penală, există o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen., iar acestor situaţii, noul text, art. 96 din Legea nr. 303/2004, lărgind definiţia erorii judiciare, le-a adăugat în mod implicit şi alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil.

În acest context, curtea de apel a reţinut judicios că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei", situaţie în raport cu care prin aceeaşi decizie instanţa de contencios constituţional a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragrafele 216, 217).

Curtea a mai reţinut că "o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară" (paragraful 218).

Aşadar, raportându-se la acest cadru normativ, instanţa de apel a examinat în ce măsură situaţia de fapt reţinută poate fi circumscrisă noţiunii legale de eroare judiciară.

În situaţia de faţă s-a constatat că, prin ordonanţa emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 22.01.2019, s-a dispus clasarea cauzei obiect al dosarului penal nr. x/2013 faţă de domnul C., administrator al S.C. B. S.R.L., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de bancrută frauduloasă, prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. şi evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, soluţie întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nefiind întrunite cerinţele de tipicitate ale celor două infracţiuni.

Împotriva acestei ordonanţe de clasare reclamanta, constituită parte civilă în această cauză penală, a formulat plângere care a fost respinsă prin Ordonanţa din 28.03.2019 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ordonanţă care a fost supusă controlului judecătoresc, plângerea împotriva acesteia din urmă fiind soluţionată prin încheierea din 25.06.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosar nr. x/2019

Astfel, prin această încheiere, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea formulată de reclamantă împotriva soluţiei de clasare dispuse prin ordonanţa din data de 22.01.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat temeiul de drept al soluţiei de clasare dispuse cu privire la infracţiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. din art. 16 alin. (1) lit. b) în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale ordonanţei.

S-a reţinut în acest sens că a intervenit prescripţia răspunderii penale, raportat la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., în acord cu interpretarea dată acestor norme prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta, recurenta în speţă, a susţinut că procurorul de caz a dispus efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 5, art. 8, art. 306 şi art. 341 alin. (6) lit. b) din C. proc. pen., ceea ce a determinat încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale acesteia, întrucât împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă a avut drept efect direct imposibilitatea tragerii la răspundere penală a numitului C. şi, eventual, a altor persoane implicate în săvârşirea infracţiunii şi, implicit, imposibilitatea reparării prejudiciului suportat de reclamantă ca urmare a acestei infracţiuni.

Având în vedere circumstanţele factuale anterior amintite, Înalta Curte trebuie în prealabil să remarce că, deşi a învestit instanţa de fond cu o acţiune în pretenţii (privind exclusiv prejudicii de ordin material) prin care a invocat eroarea judiciară, recurenta-reclamantă înţelege să-şi argumenteze criticile concrete formulate împotriva deciziei de apel şi prin referire la durata procedurilor, invocând atât întinderea excesivă a procesului penal finalizat printr-o soluţie de clasare care ar fi trebuit, în opinia sa, să fie luată în seamă de instanţa de prim control judiciar în identificarea în speţă a erorii judiciare, cât şi caracterul nelegal al statuării aceleiaşi instanţe referitoare la neepuizarea altor căi procedurale civile pentru recuperarea creanţei pretinse, ipoteză ce ar conduce la "întinderea în timp excesivă a procedurilor" privind obţinerea de despăgubiri.

Or, aceste critici sunt formulate în mod vădit cu ignorarea cadrului procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât ceea ce s-a dedus judecăţii este o răspundere a statului pentru prejudicii cauzate prin săvârşirea de erori judiciare, fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, norme cu caracter special şi, prin urmare, derogatoriu, în materia răspunderii civile delictuale.

În condiţiile în care cauza acţiunii deduse judecăţii nu este încălcarea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea termenului rezonabil al procedurilor judiciare cu trimitere la dispoziţiile art. 6 paragraful 1 C.E.D.O şi nu se susţine, ca atare, nerespectarea obligaţiilor asumate de stat prin aderarea la Convenţia europeană şi deci o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia din această perspectivă, a nesocotirii unor elemente componente ale procedurii echitabile, pretenţiile la dezdăunare nu pot fi examinate în raport cu durata nerezonabilă a procesului penal (respectiv, prin analiza criteriilor stabilite în acest sens prin jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, citată şi în cuprinsul memoriului de recurs) .

Relevant în stabilirea în speţă a răspunderii statului este în ce măsură faptele invocate ca elemente constitutive ale unei erori judiciare au determinat vătămarea iremediabilă a dreptului la recuperarea prejudiciului material pretins, aspect avut în vedere corect de instanţa de apel în analiza sa subsumată stabilirii consecinţelor păgubitoare, prin raportare la obiectul acţiunii civile alăturate acţiunii penale.

În acest sens, s-a constatat că prin prezentul demers judiciar îndreptat împotriva statului, invocându-se eroarea judiciară generată de modalitatea în care procurorii au instrumentat cauza penală în care, în cele din urmă, s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de bancrută frauduloasă, se solicită, în principal, despăgubiri de 414.762,01 RON reprezentând cuantumul creanţei cu privire la care se afirmă că nu a mai putut fi recuperată de la administratorul B. S.R.L., C., prin intervenirea impedimentului procedural menţionat, pretenţie pecuniară justificată, de altfel, pe faptul că, urmare a intrării în insolvenţă a societăţii comerciale menţionate, titlul executoriu obţinut împotriva acesteia, sentinţa civilă nr. 2076/09.03.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2011, nu a mai putut fi valorificat.

Ţinând seama de natura pagubei invocate, constând într-o creanţă a cărei existenţă şi întindere a fost recunoscută judiciar, definitiv, doar împotriva debitoarei societate comercială, Înalta Curte constată, contrar alegaţiilor recurentei privitoare la statuările eronate ale instanţei de apel în referire la analiza acestui prejudiciu ca element distinct şi esenţial în vederea întrunirii cumulative a condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile a administratorului C., că o astfel de analiză se impunea pentru a se stabili în ce măsură se poate determina o legătură cauzală între vătămarea pretinsă - identificată corect de instanţă ca fiind încălcarea dreptului de a obţine plata sumei mai sus menţionate de la C. - şi acţiunile ori, după caz, inacţiunile procurorilor care ar reliefa o modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei penale.

De altfel, o asemenea analiză este obligatorie într-un litigiu având ca obiect angajarea răspunderii statului pentru o eroare judiciară, în acest sens fiind şi statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale conform cărora textul de lege examinat "reglementează o acţiune în răspundere civilă delictuală în care se stabileşte eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepţia ipotezelor art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen., unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] şi relaţia de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 220)

Este deci lipsită de relevanţă teza susţinută de recurentă privind obligaţia instanţei de apel de a analiza cu prioritate faptele imputate procurorilor ca reprezentând erori judiciare şi, ulterior, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea, în condiţiile în care toate aceste elemente trebuie să se regăsească deopotrivă în cauză, fiind cerinţe impuse de lege cumulativ pentru angajarea răspunderii statului.

În plus, trebuie subliniat că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia, ci doar pentru abaterile incontestabile concretizate într-o vătămare însemnată, de o anumită intensitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei - împrejurare reliefată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Referindu-se la noţiunea de "eroare judiciară", instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel" (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

Revenind la principala critică de nelegalitate adusă de recurentă deciziei de apel, vizând, în esenţă, inexistenţa unei căi efective pentru recuperarea prejudiciului arătat, se constată că, în opinia acesteia, atragerea răspunderii civile a administratorului C. avea drept premisă constatarea săvârşirii infracţiunii de bancrută frauduloasă, pentru a-i permite să îşi recupereze prejudiciul de la administrator, iar nu de la societate, iar clasarea cauzei penale pe motivul intervenirii prescripţiei răspunderii penale a pus-o pe recurentă în situaţia imposibilităţii de valorificare a creanţei sus-menţionate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că faţă de succesiunea de acţiuni/inacţiuni ale procurorilor indicate de recurentă, prin care s-ar fi concretizat eroarea judiciară pretinsă, ceea ce are relevanţă direct asupra existenţei posibilităţii recuperării prejudiciului material pretins în cadrul procesului penal finalizat printr-o soluţie de clasare, punând-o pe recurentă, conform propriilor susţineri, în situaţia de victimă a unei erori judiciare, este intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; [...]".

Prescripţia răspunderii penale, reglementată la art. 153 şi următoarele din C. pen., este o cauză care înlătură răspunderea penală, prin stingerea raportului juridic penal de conflict, ca urmare a nerezolvării acestuia, într-o perioadă rezonabilă de timp, de către organele judiciare.

Prin urmare, intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracţiune.

Înalta Curte constată, contrar alegaţiilor din memoriul de recurs, că intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei, iar din prevederile C. proc. pen. rezultă cu evidenţă că împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus clasarea, în condiţiile în care recurenta-reclamantă se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acesteia de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluţionată din cauza soluţiei date în procedura judiciară penală.

Conform art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale

Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil afectate de comiterea infracţiunii, acţiunea civilă având ca temei această faptă cu caracter ilicit ce constituie şi temeiul acţiunii penale.

De principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă, chiar alăturată acţiunii penale, fiind guvernată de principiul disponibilităţii.

Dispoziţiile art. 20 şi art. 27 alin. (1) din C. proc. pen. instituie un drept de opţiune în favoarea persoanei vătămate ori, după caz, a succesorilor acesteia, care pot exercita acţiunea civilă în procesul penal, prin constituirea ca parte civilă, sau pot opta pentru repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea infracţiunii pe calea unei acţiuni civile distincte promovate la o instanţă civilă.

Este real că, conform art. 27 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., opţiunea astfel exprimată are un caracter irevocabil.

C. proc. pen., în art. 25 alin. (5) şi (6), reglementează, însă, şi situaţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, soluţionarea acţiunii civile urmând se face în aceste situaţii de către instanţa civilă, conform art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, unde cei interesaţi pot folosi probele administrate în cursul procesului penal.

Înalta Curte astfel constată că instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă ca o consecinţă a caracterului accesoriu al acţiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanţa civilă - aceasta reprezentând o excepţie de la principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

Aşadar, în ceea ce priveşte soluţionarea sa, soarta acţiunii civile depinde de aceea a acţiunii penale, iar, în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acţiunea exercitată în faţa instanţei civile.

Referitor la această cale procedurală, urmată ca atare din cauza finalizării procesului penal prin clasare, Curtea Constituţională a reţinut că "repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, aşadar soluţionarea de către instanţa specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecţie sporită a dreptului la un proces echitabil al părţii civile din procesul penal." (Decizia nr. 690/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragraful 23).

Astfel, contrar poziţiei susţinute prin prezentul recurs privind opţiunea deja exprimată de recurentă pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal, ca fiind calea procedurală aleasă pentru recuperarea prejudiciului (solicitat şi în litigiul pendinte), trebuie subliniat că dreptul reclamantei în speţă de a învesti instanţa civilă, pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile, s-a născut chiar în momentul în care aceasta a luat cunoştinţă - urmare a soluţiei de clasare dispusă de procuror - de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.

Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio normă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă.

În acest context este de reţinut caracterul vădit nefondat al criticii recurentei vizând interpretarea eronată de către instanţa de apel a prevederilor art. 25 din C. proc. pen., Înalta Curte constatând că în mod corect s-a considerat că recurenta avea deschisă calea acţiunii civile ca urmare a constatării intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, având în vedere că în acest sens nu s-a pronunţat o instanţă penală care să dispună încetarea procesului penal, ci procurorul, neavând relevanţă că ordonanţa de clasare a fost confirmată, în aceste limite, de către judecătorul de cameră preliminară.

În aceste împrejurări, ordonanţa procurorului este actul prin care se pune capăt conflictului de drept penal, iar verificarea acestui act prin intermediul procedurii instituite de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din C. proc. pen. are în vedere exclusiv soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată, soluţie distinctă de aceea prevăzută expres de prevederile art. 25 C. proc. pen.. - încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Or, este evident că, în lipsa unei acţiuni penale cu care instanţa să fi fost învestită, nu există nici posibilitatea acesteia să se pronunţe asupra unei acţiuni civile ce a fost alăturată iniţial celei penale, deşi a intervenit prescripţia răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. în varianta acestora adoptată în urma celor statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 586/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 13 decembrie 2016).

De altfel, Curtea Constituţională, examinând dispoziţiile art. 54 din C. proc. pen. care reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară a constatat în privinţa atribuţiilor expres prevăzute la lit. a) - verificarea legalităţii trimiterii în judecată, la lit. b) - verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală şi la lit. c) - soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, iar activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie (a se vedea Decizia nr. 599/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, Decizia nr. 116/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 2 august 2022).

Prin urmare, este nefondată teza recurentei referitoare la faptul că o neaplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., în sensul arătat de către aceasta, ar echivala şi cu o ignorare a efectelor aplicării art. 341 C. proc. pen.. privind soluţionarea plângerilor de către judecătorul de cameră preliminară.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că este nefondată şi afirmaţia recurentei referitoare la neexercitarea altor căi procedurale de recuperare a prejudiciului pentru că li s-ar opune autoritatea de lucru judecat din cuprinsul altor hotărâri pronunţate în cauzele soluţionate cu prioritate.

Se constată, că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen.., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, în acelaşi sens fiind şi art. 1365 din C. civ., potrivit cu care "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

A mai susţinut recurenta şi că statuarea instanţei de apel privind posibilitatea exercitării acţiunii civile este eronată, întrucât se poate ajunge în situaţia în care cheltuielile judiciare să fie mult mai mari decât prejudiciul efectiv suferit de persoana în cauză, iar în acest caz, ar exista un veritabil impediment la accesul liber la justiţie în situaţia în care unei persoane deja prejudiciate de o eroare judiciară să i se impună să mai urmeze şi alte căi pentru repararea prejudiciului, până să poată constata existenţa erorii/erorilor judiciare săvârşite.

O asemenea aserţiune este, fără îndoială, irelevantă din perspectiva stabilirii erorii judiciare pretinse în cauza de faţă, având în vedere considerentele mai sus expuse privitoare la existenţa unei căi procedurale prevăzută de lege prin care persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal îşi poate valorifica pretenţiile, după soluţia de clasare, în faţa instanţei civile, astfel cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.

Totuşi, răspunzând alegaţiilor recurentei în ceea ce priveşte suportarea unor cheltuieli suplimentare care i-ar afecta acesteia accesul la justiţie, este necesar a se preciza că, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (8) C. proc. pen.., acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru, iar, în plus, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea Constituţională, admiţând o excepţie de neconstituţionalitate, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.

Nu în ultimul rând, se constată că teza suportării unor cheltuieli mai mari decât însuşi prejudiciul ce se cere a fi reparat pe calea unei acţiuni civile promovate ulterior la instanţa civilă competentă constituie/rămâne, în lipsa altor elemente certe probate în fazele procesuale anterioare, o simplă supoziţie a recurentei care nu ar putea fundamenta criticile de nelegalitate aduse deciziei de apel în speţă prin prisma interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor de drept material incidente.

Nu poate fi primită nici critica de recurs conform căreia este nelegală şi părtinitoare statuarea instanţei de apel privitoare la posibilitatea de a urma alte căi pentru recuperarea prejudiciului, întrucât parcurgerea cu succes a acestora ar lipsi de interes orice acţiune îndreptată împotriva statului pentru erori judiciare săvârşite de magistraţi cu intenţie sau cu gravă neglijenţă, ajungându-se la o impunitate a judecătorilor şi procurorilor sub acest aspect.

Această teză nu poate fi validată.

Dacă anterior, în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale era reglementat exclusiv de C. proc. pen., art. 538, 539, iar în materie extrapenală, de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care prevedeau că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă era de natură să determine o eroare judiciară, se constată că demersul judiciar al reclamantei este admisibil tocmai pentru că, potrivit textului legal incident în speţă, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului.

În acest sens Curtea Constitutională a constatat că "răspunderea statului devine o răspundere directă şi obiectivă, nefiind condiţionată de poziţia subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului", iar răspunderea statului nu angajează, în mod implicit, răspunderea magistraţilor, răspunderea civilă a acestora fiind angajată numai în condiţiile în care şi-au exercitat prerogativele funcţiei lor cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, revenind statului "obligaţia de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acţiunii în regres şi de a-şi prezenta dovezile/probele în legătură cu poziţia personală şi subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei" (Decizia nr. 45/2018, pararagraful 215).

În egală măsură, astfel cum corect s-a reţinut prin hotărârea recurată, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă faptul că unul dintre procurori nu a audiat martori sau nu a efectuat în cauză o expertiză contabilă, astfel cum dispusese judecătorul de cameră preliminară, având în vedere că acest aspecte sunt unele subsidiare celui ce a constituit impedimentul continuării procesului penal, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Recurenta a criticat hotărârea şi în privinţa celor reţinute de instanţa de prim control judiciar referitor la decizia civilă nr. 462A/6.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, apreciind că în mod eronat s-ar fi reţinut că această hotărâre ar fi relevantă prin prisma parcurgerii deja a altor căi procedurale pentru obţinerea recuperării aceluiaşi prejudiciu pretins în speţă.

Înalta Curte constată, însă, că în mod corect instanţa de apel, raportându-se la considerentele deciziei în discuţie, a observat că, necontestând raportul întocmit de către lichidatorul judiciar care nu a identificat existenţa situaţiei premisă pentru atragerea răspunderii administratorului societăţii conform art. 138 din Legea nr. 85/2006, reclamanta nu a mai putut contesta poziţia lichidatorului sub acest aspect după aprobarea raportului final şi închiderea procedurii de către judecătorul sindic, prin decizie arătându-se expres că nu mai pot fi invocate aspecte vizând măsuri anterioare ale lichidatorului.

Faţă de considerentele acestei decizii definitive, intrate în puterea lucrului judecat, instanţa de apel a apreciat în mod judicios că recurenta a pierdut posibilitatea, în respectiva procedură de lichidare judiciară, de a obţine atragerea răspunderii administratorului pentru recuperarea creanţei împotriva societăţii în condiţiile prevederilor legale evocate (identificarea unor "persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului" trebuind să fi fost făcută prin raportul întocmit de lichidator, pentru ca judecătorul sindic să poată dispune în sensul arătat).

Astfel, în circumstanţele factuale reţinute, finalizarea procesului penal printr-o soluţie de clasare ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, soluţie ce nu a permis analizarea pretenţiilor civile ale reclamantei îndreptate împotriva persoanei învinuite/acuzate, nu poate fi calificată o eroare judiciară în raport de care reclamanta - care avea posibilitatea de a se adresa instanţei civile pentru repararea prejudiciului de la persoana pe care o consideră vinovată de producerea acestuia - să pretindă valorificarea aceloraşi pretenţii împotriva statului.

În concluzie, Înalta Curte constată că, prin decizia atacată, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a art. 96 din Legea nr. 303/2004 prin prisma jurisprudenţei relevante obligatorii a instanţei de contencios constituţional, apreciind că finalitatea acestei norme speciale este aceea de a repara prejudiciile certe cauzate prin erori judiciare, iar nu aceea de a oferi o cale alternativă de dezdăunare celui păgubit, când acesta din urmă nu a uzat de căile de drept comun prevăzute de lege sau atunci când aceste proceduri au fost deja epuizate, fără obţinerea despăgubirilor pretinse.

A criticat recurenta decizia instanţei de apel şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Preliminar analizei acestor critici, Înalta Curte subliniază că obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată explicit prin prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, teză invocată de recurentă în speţă, presupune o motivare necorespunzătoare exigenţelor prezentate ce constă în folosirea de către instanţă a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, infirmând raţionamentul logico-judiciar prezentat.

Referitor la pretinsele contradicţii care s-ar regăsi în cadrul considerentelor deciziei, recurenta afirmă, pe de o parte, că acestea ar consta în invocarea eronată în argumentarea statuărilor instanţei de apel a deciziei nr. 462A din 6 martie 2017 care, în aprecierea recurentei, nu ar fi concordantă cu acestea, în faptul că nu se reţin în cuprinsul motivării anumite împrejurări de fapt (omisiunea audierii unor martori şi neadministrarea unei probe cu expertiză contabilă în faza urmăririi penale) ca fiind relevante prin prisma stabilirii existenţei erorii judiciare pretinse în speţă, în înţelesul dat acestei noţiuni prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, respectiv, în necorelarea dintre consemnările din cadrul încheierii de dezbateri din data de 23.06.2021 privitoare la solicitarea audierii celor trei procurori care, în opinia recurentei, ar fi săvârşit erorile judiciare, în calitate de martori, şi menţiunile din motivarea deciziei referitoare la faptul că recurenta nu ar fi solicitat administrarea probei testimoniale.

Or, incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivare (motivare necorespunzătoare) se verifică în raport de considerentele expuse de instanţă în cuprinsul hotărârii recurate, nu în raport cu critici prin care se pretinde săvârşirea de greşeli privind situaţia de fapt a cauzei, ce ar fi rezultatul unei pretinse evaluări greşite şi contradictorii a probelor administrate, sau prin care se afirmă că împrejurările reţinute din actele dosarului nu ar corespunde realităţii.

În plus, referitor la considerentele instanţei de apel vizând solicitarea probei testimoniale, nu trebuie omis că, faţă de caracterul devolutiv al judecăţii în faza apelului, instanţa de control judiciar poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în faţa primei instanţe, cerinţa impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind însă ca acestea să se fi propus în condiţii procedurale, respectiv prin cererea de apel sau, după caz, prin întâmpinare, iar instanţa de apel să aprecieze că sunt necesare soluţionării cauzei.

Or, deşi recurenta înţelege să critice indirect pe această cale neadministrarea de către prima instanţă a probei cu martori pe care o aprecia ca fiind relevantă în soluţionarea cauzei, nu a solicitat administrarea acestei probe prin cererea de apel, situaţie în raport cu care Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma unei încălcări a drepturilor procesuale ale recurentei.

Pe de altă parte, recurenta invocă ca fiind contradictorie statuarea instanţei de apel referitoare la neepuizarea în cauza de faţă a tuturor căilor de reparare a prejudiciului pretins a fi produs prin eroarea judiciară în raport cu evocarea de către aceeaşi instanţă a textului legal incident, respectiv, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, din care ar reieşi exclusiv cerinţa epuizării tuturor căilor de atac ordinare şi extraordinare pentru a se solicita repararea unei erori judiciare.

Înalta Curte constată, însă, că nici această situaţie învederată de recurentă nu constituie un aspect al unei motivări ce ar putea fi apreciată ca fiind contradictorie din perspectiva raţionamentului logico-judiciar prezentat, ci reprezintă în realitate maniera în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze şi să aplice textul legal incident raportului juridic dedus judecăţii, cenzurabilă, eventual, prin prisma altui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, contrar alegaţiei recurentei, nu constituie o motivare contradictorie împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi stabilit fără echivoc aplicabilitatea în prezentul litigiu a Deciziei C.J.U.E. pronunţată în cauza C-379/19, cu toate că s-a pronunţat asupra apelului "subsidiar" declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2021 vizând necesitatea audierii procurorilor, respingând criticile din apel, recurenta punând în realitate în discuţie pe această cale nelegalitatea soluţiei adoptate de instanţa de prim control judiciar, în lipsa unui raţionament logico-juridic corespunzător acestei soluţii.

Suplimentar, Înalta Curte constată că cele susţinute de recurentă nici nu corespund considerentelor instanţei de apel care, prin decizia recurată, a statuat cu privire la incidenţa jurisprudenţei instanţei europene, precizând, referitor atât la deciziile Curţii Constituţionale a României, cât şi la Decizia CJUE anterior evocată, că "în cauza de faţă, nu prezintă relevanţă faptul că deciziile mai sus menţionate au fost pronunţate în cadrul controlului a priori cu privire la alte variante ale legii sau că s-ar referi la judecători şi nu la procurori având în vedere că, aşa cum s-a arătat, considerentele au privit explicitarea noţiunii de eroare judiciară, noţiune care deşi este definită în alţi termeni faţă de proiectele de lege anterioare, totuşi nu poate primi decât acelaşi conţinut cu cel relevat de către instanţa de contencios constituţional, respectiv contencios european. Acesta concluzie este determinată de faptul că orice normă internă nu poate fi interpretată decât în acord cu deciziile Curţii Constituţionale sau ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie."

Trebuie, totodată, subliniat că faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat se susţine, şi, prin urmare, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că reţinerea aplicabilităţii respectivei decizii a C.J.U.E. ar fi trebuit să aibă ca urmare audierea procurorilor, care, conform opiniei acesteia (contrară, de altfel, prevederilor exprese ale art. 1 din Legea nr. Legea nr. 303/2004, respectiv, ale art. 1 din Legea nr. 303/2022), nu ar fi magistraţi, se constată că o atare afirmaţie nu poate fi validată ţinând seama de cele anterior expuse referitor la condiţiile de admisibilitate a probelor în apel.

În acest context, Înalta Curte constată şi că examinarea distinctă a incidenţei statuărilor instanţei europene, conform deciziei respective, nu se mai impune în cauza de faţă, în condiţiile nereţinerii unei erori judiciare.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 107A din 27 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.