Statute of limitations commencement for property restitution valuation errors: objective knowledge date versus subjective quantification of prejudice

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la 8 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Ploieşti, str. x, jud. Prahova şi valoarea de 1.940.900 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, adică suma de 962.271 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

Prin cererea formulată la 18 ianuarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a chemat în garanţie pe A. S.A. şi pe B., solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi la restituirea sumei reprezentând valoarea pretenţiilor reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 781 din 19 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie; a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată; a obligat pe pârâtă să plătească chematei în garanţie A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.380 RON, onorariu de avocat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 385A din 14 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 781 din 19 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie A. S.A. şi B..

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 385A din 14 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În susţinere, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

În acest sens, recurentul a argumentat că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data la care a fost finalizat raportul de control nr. x din 26 aprilie 2013, efectuat de Curtea de Conturi.

A susţinut că la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele internaţionale de evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.

În acelaşi sens a arătat că şi în situaţia în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operaţiunii de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi prin reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

A mai arătat că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de evaluare efectuat de societatea C. S.R.L..

Recurentul a argumentat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa din 18 ianuarie 2021, prin care i s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative şi valoarea sa, realizată cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea proprietăţilor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se foloseşte de un argument deja statuat în mod definitiv (decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021).

Intimata-chemată în garanţie A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrare criticilor în motivele de recurs.

Intimatul-chemat în garanţie B. a formulat întâmpinare, prin care a menţionat că soluţia asupra cererilor de intervenţie a rămas definitivă, acestea fiind respinse ca tardive.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, invocată de intimata-chemată în garanţie A. S.A., Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, întrucât criticile prin care se supune analizei conformitatea deciziei atacate cu normele de drept material stipulate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în prezenta cauză, sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în localitatea Ploieşti, judeţul Prahova şi preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, şi anume suma de 962.271 RON.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, aspect ce a condus la emiterea titlului de conversie nr. 1837 din 10 iunie 2011. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea iniţială întocmită de evaluatorul A. S.A. şi raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L..

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data finalizării raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 (întocmit în termen de 3 ani de la producerea pagubei).

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele internaţionale de evaluare.

A învederat acesta că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013.

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea şti că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi chestiune, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, care să împiedice judecarea cauzei, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-chemată în garanţie A. S.A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 385 A din 14 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.