Limitation period for civil liability damages: objective start date when State institution could have known of valuation errors

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil declarat în cauză, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 15 iulie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 6.471.957 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren având suprafaţa de 45.803 mp, situat în municipiul Hunedoara, zona Piaţa Obor, ce face obiectul dosarului de despăgubire nr. x, şi valoarea de 7.603.300 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 februarie 2010 întocmit de A. S.A., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1751 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins în consecinţă cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1815A din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 1751 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1815A din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de prim control judiciar, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Prezentând în mod comparativ considerentele primei instanţe şi considerentele instanţei de apel cu privire la momentul de la care curge prescripţia, recurentul a apreciat că există contradicţie vădită între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că reclamantul avea la dispoziţie elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube de la momentul la care titlul de conversie a fost comunicat Fondului Proprietatea, la care Statul Român deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective.

Recurentul a susţinut că o condiţie esenţială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, or, cât timp prima instanţă a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

În al doilea rând, a menţionat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În plus, cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că cei doi reprezentanţi aveau sau ar fi trebuit să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depăşeşte cadrul legal stabilit de legiuitor.

Astfel, a concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia la data omologării raportului de expertiză şi emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit reţine instanţa de apel.

Recurentul a subliniat că nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă. Pe de altă parte, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare şi identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs.

Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

A mai arătat că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emise de pârâtă, prin care s-a învederat diferenţa dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, întrucât reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia civilă nr. 862A din31 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021).

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Printr-o primă critică, încadrată de recurentul-reclamant pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a fost invocată contradicţia între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere a apelului ca nefondat, ceea ce înseamnă că, în opinia părţii, motivarea instanţei nu justifică soluţia pronunţată, respectiv de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Critica este nefondată.

Considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate reţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reţinerii caracterului întemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie decât cel care a fost reţinut de către prima instanţă.

Din moment ce s-a constatat că prima instanţă a admis, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, soluţia care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este altul decât cel reţinut de către prima instanţă. Având a dezlega această critică, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins apelul, reţinând în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei, în raport cu care soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune apare ca fiind corectă. O atare conduită este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate păstra soluţia prime instanţe, însă pentru alte considerente.

De altfel, instanţa de apel a arătat explicit că unele dintre considerentele deciziei sale vor suplini motivarea primei instanţe şi că, întrucât raţionamentul juridic conduce la aceeaşi concluzie, cea a temeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmează a fi menţinută hotărârea primei instanţe.

Prin urmare, cum criticile recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a diferenţiat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondată şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul putea şi trebuia să cunoască producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de suma constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 februarie 2010 întocmit în dosarul nr. x de A. S.A., actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea ca prescrisă, soluţia instanţei de fond fiind confirmată de Curtea de Apel Bucureşti.

Instanţa de apel a reţinut că momentul la care apelantul-reclamant putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al comunicării titlului de conversie nr. 1568 din 17 septembrie 2010 către Fondul Proprietatea, la care Statul Român deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Recurentul-reclamant a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Contrar argumentelor recurentului, textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor a fost informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010, recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare, nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, relevante sunt considerentele din Decizia în interesul legii nr. 19/2019, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, prin care instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Prin Decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării adresei nr. x din 18 februarie 2020, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Nefondată este şi critica că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparţin instituţiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii lor, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Sub acest aspect, se reţine că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor, iar nu statului, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă reclamantului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Totodată, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, în prezenta cauză, instanţa nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În ceea ce priveşte argumentul invocat de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 310 din 16 februarie 2023, pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi chestiune precum cea invocată şi prin motivele prezentului recurs, însă, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, care să împiedice judecarea cauzei, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1815A din 5 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.