Restitution claim for overvaluation barred by three-year limitation; appeal dismissed, prior time-bar rulings upheld.

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 2 iunie 2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul PFA A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 17 septembrie 2009, emis de ANRP în favoarea beneficiarilor B., C., D., E., F. şi G., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1862 din 3 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantei la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâta PFA A..

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Prin decizia civilă nr. 1349A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul exercitat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1862 din 3 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Decizia civilă nr. 1349A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost atacată cu recurs de către reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile legale care reglementează curgerea termenului de prescripţie şi întreruperea acestuia.

De asemenea, a menţionat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, iniţial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În opinia recurentei, termenul de prescripţie a început să curgă la data la care a luat cunoştinţă despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit la 6 noiembrie 2020 de H. S.R.L., astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie nefiind împlinit.

De asemenea, recurenta se prevalează de aspectele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 138/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Odorheiul Secuiesc.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât PFA A. nu a formulat întâmpinare, cererea de recurs fiindu-i comunicată la 24 aprilie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Referitor la primul motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Deşi nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greşită a normelor în materia prescripţiei extinctive, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privinţa momentului de la care curge prescripţia şi a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, prin raportare la data deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond.

Între reclamantă şi pârât a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2006, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâtul a întocmit şi a înregistrat la ANRP, în luna decembrie 2008, raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire, drept consecinţă fiind emis titlul de plată nr. x din 17 septembrie 2009 în favoarea beneficiarilor B., C., D., E., F. şi G..

Cererea dedusă judecăţii vizează obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată, susţinându-se că, în urma unei acţiuni de control a Curţii de Conturi, concretizată prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestaţiei formulată împotriva acesteia, conform sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul a fost supraevaluat.

Instanţele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală, au stabilit în mod corect că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia "prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune" şi art. 3 din acelaşi act normativ, ce prevede termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta critică însă concluzia instanţei de apel în ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Contrar susţinerilor recurentei, nu ar putea fi reţinut ca punct de debut al cursului prescripţiei momentul când aceasta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârât, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport, care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi şi trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare.

Înalta Curte constată că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Pe un prim palier de analiză, Înalta Curte reţine că răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai şi la termen a unei obligaţii asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod clar că, în acest caz, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Neîndeplinirea obligaţiei asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în litigiul pendinte) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligaţie trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naşte dreptul la acţiunea în atragerea răspunderii contractuale şi implicit curge termenul de prescripţie, iar nu de la termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul de control emis de Curtea de Conturi.

Această concluzie este în concordanţă cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

Prin decizia menţionată s-a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările instanţei supreme fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator şi angajat), dar raţionamentul şi argumentele reţinute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis şi altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curţii de Apel Constanţa ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate şi cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuţie, nefiind necesar să se pronunţe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice şi aceeaşi soluţie.

Prin Decizia nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, s-a statuat că raportul de control al Curţii de Conturi, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuşi izvor al creanţei, astfel încât acţiunea de control a Curţii de Conturi nu influenţează în niciun fel momentul de debut al termenului de prescripţie, urmează a fi respinse criticile recurentei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi susţinerile recurentei cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei.

Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit.

Prin urmare, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripţiei sau art. 16 din acelaşi act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripţiei, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acţiune sunt aplicabile unor prescripţii aflate în curs, iar nu unor prescripţii deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că decizia Curţii de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, întrucât situaţiile care au o asemenea valenţă juridică sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reţinut că actul de control al Curţii de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, câtă vreme dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres şi imperativ că:

"Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

Ca atare, în condiţiile în care actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Totodată, recurenta invocă aspectele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 138/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Odorheiul Secuiesc. Or, în prezenta cauză, instanţa nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurentă cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1349A din 10 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.