Restitution claim under Law No. 112/1995 not time-barred; annulled judgment quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III -a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţi Unitatea administrativ-teritorială Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea Municipiului Bucureşti să-i predea în deplină proprietate şi posesie un imobil (apartament) similar ca suprafaţă utilă celui care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 încheiat cu S.C. Apolodor S.A., în calitate de mandatar al pârâtului, de care a fost evinsă, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, în subsidiar, la restituirea preţului de piaţă, în valoare estimată de 340.000 RON, şi obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin cererea formulată la 29 martie 2021, reclamanta a arătat că renunţă la primul capăt de cerere.

Prin cererea formulată la 18 octombrie 2021, reclamanta a precizat că solicită: - obligarea Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, la plata contravalorii imobilului constând în preţul apartamentului conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 încheiat cu S.C. Apolodor S.A., ce urmează a fi actualizată în raport cu indicele inflaţiei şi dobânda; - obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi UAT Municipiul Bucureşti, acţiune care, după precizare, a avut ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a primului pârât la plata contravalorii imobilului care a făcut obiectul contractului nr. x din 25 februarie 2003, respectiv a sumei de 132.219.814 ROL, actualizată cu rata inflaţiei, plus dobânda la zi.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1950 A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 74 din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Finanţelor Publice şi UAT Municipiul Bucureşti.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1950 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate.

Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a procedat la judecata apelului însuşindu-şi întocmai raţionamentul primei instanţe, care a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, luând în considerare numai înscrisurile administrate, fără a cerceta fondul cauzei şi fără a administra şi proba testimonială cu martorii indicaţi prin cererea introductivă de instanţa şi prin motivele de apel.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că, prin acest raţionament, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile cuprinse în art. 258 C. proc. civ., în sensul în care nu a încuviinţat proba testimoniala cu martorii indicaţi în motivele de apei, probă esenţială care, coroborată cu înscrisurile administrate, ar fi influenţat soluţia asupra apelului, deoarece era importantă pentru dovedirea posesiei reclamantei, netulburate până la data notificării de către persoana îndreptăţită la restituire, posesie care a întrerupt prescripţia extinctivă.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel, fără o motivare care sa aibă în vedere limitele devoluţiunii astfel cum sunt stabilite în dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut că prima instanţa a analizat pertinent dispoziţiile art. 2537 C. civ. şi a constatat că nu s-a dovedit existenta unui caz de întrerupere a prescripţiei.

Astfel, în aprecierea sa, instanţa de apel a încălcat art. 476 C. proc. civ., art. 478 alin. (2) şi art. 479 C. proc. civ., deoarece în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel avea sarcina lămuririi situaţiei de fapt şi de drept a litigiului, ţinându-se seama de toate consideraţiile noastre expuse pe larg în acţiunea introductivă de instanţa, astfel cum a fost precizată.

Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dispoziţii care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părţilor au fost respinse sau parţial admise, în prezenta cauza singurul argument fiind acela referitor la limitele soluţionării acţiunii în prima instanţă, respectiv ale judecaţii în apel. Instanţa a soluţionat cauza fără să lămurească pe deplin împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, limitându-se la statuările primei instanţe şi ale intimaţilor din cuprinsul întâmpinărilor, fără a analiza în mod concret toate susţinerile sale, pronunţând o hotărâre cu încălcarea normelor de procedură.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a menţionat că înlăturarea tuturor cererilor de probatorii ale unei părţi, fără a motiva propriu- zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, soluţia casării cu trimitere.

A subliniat că jurisprudenţa CEDO a statuat în sensul că noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţele să examineze în mod real problemele esenţiale care le-au fost supuse, motivele să facă obiectul unei analize efective, cerinţe care sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezida tocmai în raţionamentul logico-juridic clar explicitat care a fundamentat soluţia adoptata, în prezenta cauza decizia recurata neîndeplinind aceste cerinţe obligatorii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 2537 C. civ., atunci când a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare cumpărare, întrucât cursul termenului nu este influenţat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., dispoziţii care stipulează explicit că prescripţia se întrerupe, prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia, singura condiţie prevăzută de legiuitor în privinţa recunoaşterii dreptului fiind aceea de a proveni în mod nemijlocit de la debitor.

În dezvoltarea acestui argument a precizat că din înscrisurile administrate rezultă că restituirea în natură a apartamentului nr. x în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 februarie 2003 către persoana îndreptăţită, s-a făcut în baza Dispoziţiei nr. 20280 din 30 martie 2018 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Primar General. De la momentul emiterii acestei dispoziţii de restituire, recurenta-reclamantă a apreciază că nu mai putea păstra bunul, iar statul prin emiterea dispoziţiei de restituire s-a îmbogăţit cu contravaloarea contractului de vânzare-cumpărare, achitată de recurenta-reclamantă.

De asemenea, a învederat că, până la acest moment, nu avea niciun interes de a acţiona în judecată organismele reprezentative ale statului pentru recuperarea preţului actualizat al contractului de vânzare-cumpărare, atât timp cât dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. x nu fusese încălcat în deplinătatea prerogativelor sale, respectiv posesia şi folosinţa, evicţiunea sa nefiind pe deplin consumată, fiind şi imoral să solicite despăgubiri atât timp cât avea posesia asupra apartamentului, apreciind că ar fi putut cere despăgubiri numai de la momentul pierderii definitive a posesiei asupra apartamentului.

În acelaşi sens a arătat că este greşit raţionamentul instanţei de apel care apreciază în sensul în care cursul termenului de prescripţie "nu este influenţat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă." Fostul proprietar, respectiv persoana îndreptăţită la restituire, nu este debitorul pretenţiilor solicitate de recurenta-reclamantă, dar atitudinea sa prin care a solicitat intrarea în posesia şi folosinţa apartamentului numai după emiterea dispoziţiei de restituire a influenţat cursul prescripţiei extinctive.

Astfel, a mai arătat că atât emiterea dispoziţiei de restituire, cât şi transmiterea notificării de eliberare a spaţiului, au legătura cu drepturile recurentei-reclamante prevăzute de dispoziţiile art. 50 şi 501-Legea nr. 10/2001, deoarece abia la momentul la care recurenta şi familia mea, prin primirea notificării de evacuare, a avut convingerea că trebuie eliberat spaţiul în care locuia, a dat curs valorificării drepturilor conferite de aceste dispoziţii legale, întrucât până la acest moment, apreciază că nu avea interesul promovării unei astfel de acţiuni.

Totodată, a subliniat că prin sentinţa civilă nr. 1509 pronunţată de Tribunalul Bucuresti - sectia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă la data de 29 mai 2013, s-a constatat numai nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 25 martie 2003 încheiat cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, nu s-a dispus şi obligarea sa la a lasă în deplină proprietate şi posesie apartamentul persoanei îndreptăţite la masuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta B.. Aceasta a dobândit proprietatea asupra apartamentului în discuţie la momentul la care au fost întregite în persoana sa prerogativele dreptului de proprietate referitoare la posesie şi folosinţa, iar acest lucru s-a întâmplat abia la momentul emiterii dispoziţiei nr. 20280 din 30 martie 2018 de restituire în natură a apartamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din dispoziţia sus menţionată, deoarece până la acest moment, recurenta deţinea posesia şi folosinţa asupra apartamentului, iar potrivit art. 4 din dispoziţia sus menţionată, aceasta reprezintă dovada proprietăţii asupra imobilului descris la art. 2 şi constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În contextul emiterii înscrisurilor sus-menţionate, recurenta-reclamantă a considerat că prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului nr. x către persoana îndreptăţită, statul prin reprezentantul sau, i-a recunoscut implicit dreptul de posesie şi folosinţa asupra apartamentului, recunoaştere neîndoielnică, care rezultă fără echivoc din acţiunea statului. Lăsarea sa în posesia apartamentului de către fostul proprietar reprezintă un temei suficient pentru respingerea excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, situaţie ce echivalează cu întreruperea termenului de prescripţie, mai exact cu neînceperea curgerii termenului de prescripţie.

Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă a apreciat că termenul trebuie calculat de la momentul notificării sale prin intermediul BEJ C. - 4 februarie 2019, când s-a produs tulburarea sa efectivă în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare de la stat, în sensul în care i s-a pus în vedere ca, în termen de 30 zile de la primirea notificării, să elibereze apartamentul.

Pe cale de consecinţa, a susţinut că data emiterii notificării reprezintă momentul la care s-a produs tulburarea sa efectivă în exercitarea posesiei şi folosinţei asupra apartamentului, întrucât aceasta s-a întemeiat pe o pretenţie juridică din partea persoanei îndreptăţite la restituire, şi anume exercitarea acţiunii în evacuare împotriva sa. De asemenea, a mai precizat că a întreprins mai multe demersuri administrative care au întrerupt cursul prescripţiei extinctive, nu a stat în pasivitate, ci dimpotrivă a dat dovada de maximă diligenţă, ulterior anularii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, prin sentinţa civilă nr. 1509 din 21 noiembrie 2007, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2935 din 29 mai 2013 a Înaltei Curţi, iniţiind nenumărate demersuri către instituţiile abilitate ale statului pentru a recupera contravaloarea contractului achitata, instituţii care nu au negat dreptul său la recuperarea preţului plătit al apartamentului achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Întrucât motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile ce vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici sunt fondate în condiţiile în care hotărârea instanţei de apel nu se circumscrie dispoziţiilor art. 425 lit. "b" C. proc. civ., în condiţiile în care în considerentele hotărârii nu fost analizate aspectele invocate în cererea de apel.

Astfel, Înalta Curte reţine că în motivarea apelului s-a susţinut că "a existat o întrerupere a cursului prescripţiei la momentul emiterii dispoziţiei nr. 20280/30.03.2018 prin care a fost restituit apartamentul nr. x către succesoarea fostului proprietar, B. şi căp ână la acel moment a avut posesia şi folosinţa imobilului, că dispoziţia de restituire în natură menţionată influenţează raporturile juridice dintre reclamantă şi intimatul Ministerul Finanţelor Publice deoarece în urma acesteia s-a pierdut posesia imobilului şi s-a consumat evicţiunea, că s-a adresat Ministerului Finanţelor Publice conform dispoziţiilor art. 50 şi art. 51 din Legea nr. 10/2001 doar la momentul la care a fost notificată în legătură cu părăsirea efectivă a apartamentului de către noul proprietar, că sunt incidente în cauza dispoziţiile art. 2537 pct. 4, prescripţia neîncepând că curgă din moment ce creditorul nu a stat în pasivitate şi a efectuat mai multe demersuri pentru a obţine contravaloarea plătită în baza contractului încheiat conform Legii nr. 112/1995."

În acest sens, reclamanta se referă la cererile depuse în anii 2013 - 2014, la notificarea nr. 84/9 martie 2015 trimisă prin executorul judecătoresc D., precum şi la adresa înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice în data de 21.08.2019. Înalta Curte reţine că, deşi investită cu institutia întreruperii prescripţiei prevăzută de dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. proc. civ., din considerentele hotărârii recurate nu rezultă analiza acestor dispoziţii legale din perspectiva susţinerilor şi a înscrisurilor depuse de reclamantă, în condiţiile în care în motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut doar că:

"termenul de prescripţie a început să curgă la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a anulat contractul de vânzare cumpărare. Cursul termenului nu este influenţat de predarea apartamentului către fostul proprietar din moment ce nu acesta este debitorul pretenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă."

Cum funcţia extinctivă, sancţionatorie a prescripţiei extinctive antrenează consecinţe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligaţia, Înalta Curte reţine că aceasta presupune nevalorificarea din neglijenţă sau pasivitate a acestei posibilităţi.

Or, dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ., prevăd că "prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere".

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, rezultă că, punerea în întârziere, poate avea loc în orice mod: notificare, adresă, somaţie, etc.

Or, aplicând sancţiunea prescripţiei extinctive fără a fi analizate susţinerile şi înscrisurile depuse de reclamantă legate de incidenţa dispoziţiilor art. 2537 pct. 4 C. civ., care prevăd că "prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge este pus în întârziere", Înalta Curte reţine că, în raport de succesiunea actelor şi faptelor juridice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse rezultă că reclamanta nu a stat în pasivitate ci, dimpotrivă a efectuat mai multe demersuri pentru a obţine contravaloarea plătită în baza contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, (cu referire la cererile formulate în anii 2013 - 2014, inclusiv la notificarea nr. 84/9 martie 2015 trimisă prin executorul judecătoresc D., precum şi la adresa înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice la 21.08.2019), instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a raporturilor juridice dintre părţi în ceea ce priveşte instituţia prescripţiei extinctive, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a admite recursul reclamantei şi în temeiul art. 497 C. proc. civ., a casa hotărârea recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

În rejudecare, în temeiul art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel urmează a avea în vedere atât aspectele dezvoltate în prezenta decizie din perspectiva dispoziţiilor art. 2537 pct. 4 C. proc. civ., a aspectelor rezultate din succesiunea actelor/faptelor juridice şi a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum şi în raport de data emiterii Dispoziţiei nr. 20280 doar la 30 martie 2018 de Primăria Municipiului Bucureşti - Primar General, raportate inclusiv la momentul notificării reclamantei prin intermediul BEJ C. - 4 februarie 2019, având în vedere că până la acel monment reclamanta a avut posesia şi folosinta imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1950 A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.