Urban planning restrictions as de facto expropriation: proportionality test under Protocol No. 1 to the ECHR

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 19 decembrie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B.) a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca:

- să constate exproprierea sa de fapt în ceea ce priveşte imobilele (teren) situate administrativ în intravilanul municipiul Cluj-Napoca înscrise în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca sub nr. cad x şi în Cartea Funciară x Cluj-Napoca sub cad. x, pentru suprafaţa de teren de 4.590 mp încadrată în UTR - Is_a şi pentru suprafaţa de teren de 1.522 mp încadrată în UTR -Va;

- să oblige pârâtul de rând l să îi acorde o justă despăgubire, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire pe care a solicitat a fi fixată la valoarea de 600 euro/mp;

- să constate că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I;

- să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 291 din 23 mai 2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B.) în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 469/A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 291 din 23 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Cluj, precum şi apelul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii din 28 mai 2020 a Tribunalului Cluj, pe care le-a menţinut în întregime.

A dispus darea în debit a reclamantei S.C. A. S.R.L. cu suma de 178.677,13 RON, taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei nr. 469/A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L. şi recurs incident pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

4.1. Motivele de recurs formulate de reclamanta A. SRL

A. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., vizează depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de reclamantă în sensul că instanţa de apel a avut în vedere raţionamente/argumente ce nu au fost invocate de părţi.

Argumentul potrivit căruia reclamanta A. S.R.L. (fostă B. S.R.L., anterior fuziunii) nu ar fi avut dreptul sau nu a dovedit dreptul de a edifica imobile cu destinaţie comercială sau rezidenţială în baza documentaţiei PUZ aprobată prin HCL 474/2010 (pct. 2 pg. 26 din decizie) nu a fost invocat în prezenta cauză de niciuna dintre părţi, în nicio fază a judecăţii şi nu a fost pus în discuţie din oficiu de instanţa de fond sau de apel.

Instanţa de apel a încălcat limitele devolutive ale judecăţii în apel, reglementate de art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., depăşind atât limitele fixate prin cererea şi motivarea cererii de apel şi apărările formulate faţă de apel de către intimaţi, cât şi limitele judecăţii în fond, în condiţiile în care a reţinut la baza deciziei sale alte raţionamente şi argumente decât cele de au format obiectul judecăţii pe fond în cauză.

Această conduită a instanţei de apel, constând în aceea de a judeca dosarul în baza unor elemente necunoscute părţilor (nepuse în discuţie) încalcă în cel mai evident mod posibil, cele mai elementare principii ale procedurii civile, respectiv art. 9, art. 14 alin. (4) şi (6), art. 20, art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

Rezultă în baza textelor de procedură civilă indicate că, în ipoteza în care instanţa de apel, în baza rolului său activ, dorea să dea o altă calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii sau să adauge elemente noi (faptice sau juridice), era obligată să pună aceste elemente noi în discuţia prealabilă a părţilor, ceea ce în prezenta speţă nu s-a întâmplat, sens în care dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost vătămat. Această concluzie rezultă şi din conţinutul şi considerentele Deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea sesizării formulată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

B. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a normelor de procedură civilă şi a prevederilor Legii nr. 350/2001 şi a Legii nr. 215/2001 (aplicabile HCL nr. 474/2010 la data emiterii actului administrativ), recurenta-reclamantă formulând următoarele critici:

Concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta nu a dovedit în cauză că pe terenul reglementat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010, ca fiind încadrat în UTR CB6, ar fi putut fi edificate imobile cu destinaţie rezidenţială şi/sau comercială este greşită pentru următoarele argumente:

1. Hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal are natura unui act administrativ cu caracter normativ, potrivit Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 12/2021.

2. Părţile litigante nu sunt obligate să dovedească conţinutul normei juridice.

Principiul aplicabil în prezenta speţă este acela că nu trebuie probat ceea ce instanţa este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu, şi anume dreptul în vigoare (actele normative publicate în Monitorul Oficial). Cunoaşterea legii este întotdeauna o obligaţie pentru judecător, iar aplicarea ei de către acesta ţine de esenţa funcţiei jurisdicţionale.

Faţă de principiile expuse, reclamanta nu era obligată să dovedească nici conţinutul şi nici semnificaţia reglementărilor urbanistice stabilite prin documentaţia PUZ. Fiind vorba de o normă juridică în domeniul urbanismului, instanţa era obligată doar să ia act de existenta şi conţinutul acestora, să respecte şi să aplice conţinutul reglementării prin PUZ, fără a putea pretinde părţilor sau expertului în urbanism să aducă dovezi suplimentare privind efectele pe care documentaţia PUZ le-a produs.

Cu toate acestea, în cauză aceste dovezi au fost produse, cu cel mai elocvent mijloc de probă posibil în acest domeniu, respectiv proba cu expertiza tehnică în domeniul urbanism. Este absurd ca instanţele de fond să înlăture proba cu expertiza tehnică în specialitatea urbanism şi apoi să reproşeze reclamantei că nu a făcut dovada afirmaţiilor relative la încadrările urbanistice anterioare ale imobilului, nici măcar nu au fost combătute de către partea adversă.

3. Instanţa de apel a încălcat semnificaţia noţiunii de Unitate Teritorială de Referinţă (UTR) prin dezlegările date prevederilor art. 47 şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001.

Faţă de natura juridică a documentaţiei PUZ şi a HCL de aprobare şi având în vedere prevederile Legii nr. 350/2001, invocate, împrejurarea că documentaţia PUZ a fost aprobată este suficientă pentru a dovedi în acest fel regimul urbanistic anterior al imobilului.

Aspectul reţinut de către instanţa de apel, în sensul că nu a fost dovedit dreptul de a edifica imobile cu destinaţie rezidenţiala şi/sau comercială pe suprafaţa terenului în litigiu trădează o greşită înţelegere de către instanţa a conţinutului şi efectelor unei documentaţii PUZ. Odată ce PUZ-ul a fost aprobat, acesta devine legea urbanistică a zonei reglementate, neputând exista niciun dubiu cu privire la acest aspect.

Faptul că imobilul reclamantei a fost încadrat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 în UTR CB6 este incontestabil. Un imobil teren nu poate face parte în acelaşi timp din două UTR-uri diferite - raţionament care se deduce din motivarea instanţei de apel, care sugerează că terenul ar fi încadrat şi în UTR CB5 şi în subzona de UTR CB6, ceea ce este fals. Din niciun element al documentaţiei PUZ nu rezultă o astfel de ipoteză, respectiv cea de suprapunere între UTR CB5 şi CB6, cu UTR CB6 ca fiind doar o subzonă a UTR CB5. Instanţa de apel a omis să observe că tocmai schimbarea încadrării imobilelor studiate din UTR CB5 în UTR CB6 era scopul şi obiectivul urmărit prin documentaţia PUZ. Iar prin aprobarea PUZ această schimbare de regim urbanistic a imobilelor s-a produs prin încadrarea lor în UTR CB6. Faptul că reglementarea urbanistică aferentă UTR CB6 permitea edificarea de clădiri cu scop rezidenţial şi comercial este incontestabil şi verificarea acestei afirmaţii se poate face prin simpla lecturare a documentaţiei PUZ şi a regulamentului de urbanism aferent acesteia, depuse la dosar.

Suplimentar, anexat recursului s-a depus Certificatul de urbanism nr. x din 3 februarie 2011, din conţinutul căruia rezultă că terenul proprietatea recurentei era reglementat conform PUZ aprobat prin HCL 474/2010, că avea încadrare în UTR CB6 şi că pe suprafaţa acestuia era permisă edificarea de clădiri cu destinaţia de servicii, comerţ şi/sau locuinţe.

C. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., priveşte soluţionarea greşită a criticii prin care reclamanta a susţinut că prima instanţă a lipsit de valoare proba cu expertiza în urbanism.

Instanţa de apel a considerat corectă analiza şi concluzia primei instanţe, care abia în etapa deliberativă a dezvăluit concluzia sa privind caracterul neviabil al probei. În primul rând, această ultimă concluzie a tribunalului, confirmată de instanţa de apel, este eronată, deoarece expertul în urbanism a prezentat pe larg raţionamentul şi viziunea sa asupra speţei, raţionament care a inclus şi afirmaţii privind legalitatea actului normativ administrativ, dar în egală măsură a explicat şi oferit răspunsuri concrete la obiectivele stabilite, răspunsuri care sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar admite faptul că nu poate fi extrasă din conţinutul raportului de expertiză nicio concluzie pertinentă şi utilă soluţionării prezentului dosar, tribunalul ar fi trebuit atunci să încuviinţeze obiecţiunile la raport şi să ceară expertului lămuriri şi completări sau ar fi trebuit, din oficiu, în baza rolului său activ să pună în discuţia părţilor necesitatea realizării unei completări la raport sau a unui nou raport de expertiză.

Este inadmisibil ca o parte să afle din considerentele hotărârii că o probă administrată la solicitarea sa şi în scopul dovedirii pretenţiilor formulate este considerată de către instanţă ca fiind neviabilă, dintr-un motiv ce permitea completări sau lămuriri din partea expertului, pe durata derulării dezbaterilor în cauză.

În al treilea rând, este eronată concluzia instanţei de fond în sensul că raportul de expertiză are la bază o premisă greşită, respectiv aceea că HCL nr. 493/2014 este nelegală şi ca urmare nu poate fi primită în cauză.

Instanţa de apel nu doar că nu corectează greşeala de judecată a instanţei de fond, ci a înţeles să o amplifice, folosind un raţionament identic, respectiv abia în etapa deliberativă asupra apelului statuează în sensul că proba cu expertiza în urbanism nu ar fi utilă soluţionării cauzei, deşi o astfel de afirmaţia sau critică nu a făcut obiectul cererii de apel sau a întâmpinării la apel.

Limitele devolutive ale apelului au fost încălcate şi prin dezlegarea dată de instanţa de apel probei cu expertiza, în condiţiile în care încheierea de şedinţă a tribunalului, prin care a fost încuviinţată administrarea şi au fost încuviinţate obiectivele la expertiză, nu a fost atacată cu apel de niciuna dintre părţi. Din argumentul instanţei de apel rezultă că s-a constatat neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate a probei, aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 255 C. proc. civ., sens în care instanţa a făcut aprecieri dincolo de limite apelului formulat, în condiţiile în care acest element al judecăţii de la fond nu a fost criticat, recurenta susţinând încălcarea dreptului său la un proces echitabil, respectiv încălcarea prevederilor art. 9, art. 14, art. 20 C. proc. civ.

D. Printr-un alt motiv de recurs s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel are la bază argumente contradictorii şi a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind expuse următoarele critici:

În cauză s-a pus în discuţie vătămarea dreptului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu are posibilitatea de a mai edifica pe terenurile sale niciun fel de construcţii civile cu caracter rezidenţial sau comercial. Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să constate situaţia excesiv de împovărătoare pentru reclamantă, determinată de încadrarea suprafeţelor de teren în UTR Is_a şi Va care au următoarele destinaţii conform PUG 2014:

- Is_a - Zonă a ansamblurilor independente, dedicate instituţiilor şi serviciilor publice şi de interes public. Prin instituţie se înţelege un organ sau organizaţie (publică sau privată) care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural, administrativ etc, cu caracter necomercial/nonprofit. Funcţiunile sunt de tip medical, educaţional, de cercetare etc., recurenta insistând a se remarca menţionarea expresă a caracterului necomercial/nonprofit al posibilităţii de folosire a imobilului proprietatea unei societăţi comerciale.

- Va - Spaţii verzi - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat. De asemenea, recurenta a arătat că se remarcă regimul urbanistic de spaţiu public cu acces nelimitat, al unei proprietăţi private în anul 2022, în România, membră a Uniunii Europene.

Modul în care Primăria Municipiului Cluj-Napoca a decis unilateral ca pe o proprietate privată, deţinută de o societate comercială, să instituie o destinaţie a terenului incompatibilă cu proprietatea privată şi activitatea comercială, reprezintă o chestiune ce nu poate fi ignorată şi se impunea a fi constatată ca fiind prejudiciabilă pentru reclamantă.

Instanţa de apel a omis să observe că responsabilitatea oferirii către cetăţeni a serviciilor publice aparţine în exclusivitate autorităţilor publice locale, aspect ce rezultă în mod cert din prevederile Codului administrativ.

În niciun context, reclamantei, ca societate comercială de drept privat, nu i se poate cere sau impune să presteze o activitate de interes public sau să presteze un serviciu de interes public şi, cu atât mai puţin, să edifice construcţii care să servească unui asemenea scop.

Prin prisma dispoziţiilor art. 5 şi art. 92 din Codul administrativ rezultă că există o incompatibilitate absolută între reglementarea urbanistică şi destinaţia stabilită de autoritatea publică locală pentru imobilul teren proprietatea reclamantei, respectiv destinaţie de utilitate publică şi regimul actual de proprietate privată al acestuia.

Limitarea posibilităţii de folosire a proprietăţii doar pentru o destinaţie care să faciliteze prestarea unui serviciu public reprezintă în mod evident o îngrădire abuzivă a dreptului de proprietate şi o limitare până la golire sau anihilarea conţinutului dreptului de proprietate şi a atributelor de folosinţă şi dispoziţie.

Raportat la datele prezentei speţe, comportamentul pârâţilor este abuziv, în condiţiile în care aceştia nu uzează pentru atingerea scopului dorit (asigurarea unor servicii publice pentru comunitate) de mecanismele legale de expropriere pentru utilitate publică, pe care le au la dispoziţie, mecanisme care în egală măsură prevăd şi stabilesc şi o protecţie a privatului afectat, ci aleg o cale paralelă, prin care instituie în sarcina proprietarului doar îngrădirea dreptului de proprietate, fără acordarea unei juste şi prealabile despăgubiri.

În acest sens, prevederile legale aplicabile scopului urmărit de autorităţile publice locale sunt art. 858 şi art. 863 din C. civ.. Prevederile art. 1 şi art. 2 ale Legii nr. 33/1994 prevăd faptul că pot fi expropriate bunurile persoanelor fizice sau juridice, doar pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Legea nr. 255/2010 prevede, de asemenea, că pentru anumite tipuri de lucrări se va parcurge o procedură de expropriere.

Având în vedere aceste acte normative, este evident că mecanismul de reglementare urbanistică a unor terenuri proprietate privată a fost gândit şi conceput de reprezentanţii autorităţii publice locale în vederea producerii unor efecte juridice ce contravin unor norme imperative.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în numeroase cauze în care persoane private reclamau faptul că statul le-a încălcat dreptul de proprietate fie prin interdicţii care îi împiedicau să îşi exercite real şi integral drepturile asupra unui imobil, fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică şi la despăgubirea justă şi prealabilă. Curtea a reţinut noţiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicţiilor şi expropriere indirectă pentru cea de-a două ipoteză, a ocupării în fapt.

Atât timp cât dreptul de proprietate privată este îngrădit, iar atributele sale sunt doar iluzorii, ne aflăm în prezenţa unei exproprieri de fapt. În baza jurisprudenţei CEDO, s-a stabilit că există exproprieri de fapt de fiecare dată când "diversele măsuri ale autorităţilor statale au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său". Astfel, în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suedia, piatra de temelie a jurisprudenţei CEDO în materia exproprierii de fapt, Curtea a statuat că "în absenţa unei exproprieri formale, adică a operării unui transfer de proprietate, Curtea este ţinută să privească dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase."

În practica CEDO au fost identificate nenumărate situaţii în care proprietarii privaţi sunt împiedicaţi să îşi exercite atributele folosinţei şi, indirect, al dispoziţiei, prin invocarea de către autorităţile locale a unor interese publice, aparent superioare celor private. În analizarea acestui tip de situaţii, s-a concluzionat constant că de la încălcarea folosinţei, la dispariţia oricărei posibilităţi reale de a dispune de bun, este doar un pas. Orice încercare a proprietarilor de a dispune prin acte între vii cu titlu oneros de respectivele bunuri, va fi sortită eşecului având în vedere că orice alt nou proprietar se va vedea supus aceloraşi restricţii.

Astfel, în ipoteza în care reclamanta ar dori înstrăinarea imobilului teren, în mod evident această posibilitate de înstrăinare a dreptului de proprietate este grav afectată, întrucât nicio persoană nu ar fi interesată de achiziţionarea unui teren pe al cărui amplasament vor fi realizate lucrări de interes public şi care nu va putea fi niciodată valorificat în interes privat, prin edificarea de construcţii private.

De asemenea, recurenta-reclamantă a precizat că acest proiect de utilitate publică ce se doreşte a fi realizat pe proprietatea sa este unul de notorietate, fiind adus la cunoştinţa publicului prin numeroase articole şi declaraţii publice ale primarului Municipiului Cluj-Napoca.

Din această perspectivă, a apreciat că există o ingerinţă în dreptul de proprietate privată din prisma dispoziţiilor paragrafului 1 teza I a art. 1 din Protocolul 1 CEDO, potrivit cărora:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale."

Principiile şi practica CEDO admit faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut, anumite ingerinţe fiind admise, sub rezerva existenţei unor prevederi legale emise conform interesului general. Posibilitatea autorităţii publice de a reglementa exercitarea dreptului de folosinţă în conformitate cu interesul public general trebuie interpretată în lumina principiului consacrat de norma enunţată, demers ce implică parcurgerea testului legalităţii, scopului legitim şi a proporţionalităţii ingerinţei.

Legalitatea presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de o lege în sensul Convenţiei, iar legea trebuie să fie accesibilă, precisă şi previzibilă. În speţă, a arătat recurenta, legea organică în materie, respectiv Legea nr. 33/1994, nu conţine prevederi care să fie compatibile cu situaţia în care se află bunul proprietatea sa.

Ingerinţa trebuie sa respecte raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. În cazul de faţă, inexistenţa unei indemnizaţii prealabile sau măcar concomitente cu instituirea ingerinţei autorităţii în exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate face ca echilibrul şi proporţionalitatea măsurilor şi efectelor să fie evident încălcat de conduita autorităţilor publice.

CEDO a considerat, de asemenea, că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita. A indicat recurenta-reclamantă cauzele Bugajny contra Polonia, Meflacher contra Austria, Loizidou contra Turciei.

Mai mult chiar, a susţinut recurenta, transpare din conţinutul argumentării soluţiei instanţei de apel o motivare contradictorie cu soluţia pronunţată, din perspectiva aprecierii făcute, instanţa de apel reţinând că "Nu se poate nega, totuşi că destinaţia acestor terenuri în concepţia PUG 2014 priveşte satisfacerea interesului public comunitar, după cum nu este negată intenţia municipalităţii de a proceda în concret la exproprierea terenurilor afectate de proiectul de investiţie publică, însă din perspectiva pretinsă de reclamantă, a unei exproprieri de fapt ca urmare a ingerinţei autorităţii publice prin adoptarea PUG 2014, cererea dedusă judecăţii nu poate fi admisă."

Cu alte cuvinte, deşi instanţa de apel constată că reglementarea actuală urbanistică a imobilului satisface doar un interes public comunitar şi mai mult decât atât există o intenţie de expropriere în viitor, nu există o ingerinţă a autorităţii în conţinutul dreptului de proprietate, care să impună aplicarea mecanismului exproprierii de fapt.

Recurenta-reclamantă consideră că, din contră, constatarea de către instanţa de apel a scopului şi interesului exclusiv public urmărit de către autoritate şi intenţia acesteia de a expropria terenul intenţie nematerializată pe durata de 8 ani impunea o soluţie de admitere a apelului şi implicit a cererii de chemare în judecată.

Rezultă din raţionamentul instanţei de apel că dreptul reclamantei la o dreaptă despăgubire în cazul unei viitoare exproprieri este aparent recunoscut, în schimb momentul nu este "prealabil", ci amânat, sine die, până la o data viitoare, nedefinită, perioadă de timp în care atributul folosinţei şi dispoziţiei materiale este cvasitotal indisponibilizat pentru proprietar.

Procesul de "rezervare a terenurilor prin documentaţie de urbanism" nu are niciun temei legal şi creează o stare de incertitudine cu privire la situaţia juridică a terenurilor. Nu se cunoaşte dacă la finalul perioadei de rezervare urmează o procedură de expropriere şi nici nu există mijloace de a reactualiza oportunitatea rezervării la intervale rezonabile de timp. Suplimentar, indisponibilizarea este instituită pe o perioadă nedeterminată, sporind starea de incertitudine şi de prejudiciu cauzat de lipsirea de folosinţa a imobilelor pentru proprietari. Incertitudinea generată de mecanismul de "rezervare" instituie o sarcină excesivă pentru proprietari, cu încălcarea proporţionalităţii între scopul legitim şi mijloacele utilizate.

Se observă din raţionamentul instanţei de apel cu privire la acest aspect, al vătămării dreptului de proprietate, că aceasta a considerat relevant în analiza sa istoricul terenului, respectiv faptul că aceasta a avut în trecut o destinaţie urbanistică de utilitate publică (când imobilul avea regim de proprietate publică, anterior momentului dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate), ignorându-se însă în mod absolut realitatea actuală şi fiind omisă analiza situaţiei din prezent, când imobilul are un alt regim juridic, fiind proprietate privată şi, cu toate acestea, se revine la destinaţia urbanistică de utilitate publică.

Distincţia majoră ce se impunea a fi observată de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte succesiunea reglementărilor urbanistice în timp ale imobilului, era cea privind corelarea destinaţiei urbanistice cu regimul de proprietate şi se impuneau următoarele deosebiri între:

- perioada anterioară anului 2010 (aprobare PUZ), în care imobilul a avut destinaţie urbanistică de utilitate publică şi regim de proprietate publică;

- perioada 2010 - 2014, când imobilul a avut destinaţia urbanistică de folosinţa privată în scop rezidenţial şi comercial şi regim de proprietate privată;

- perioada 2014 - prezent, cea în care imobilul obiect al procesului are destinaţie urbanistică de utilitate publică şi regim de proprietate privată.

Această ultimă perioadă este cea care face obiectul prezentului dosar, analiza instanţei de apel fiind din această perspectivă eronată, atât timp cât se limitează la a analiza intervalele anterioare şi extrapolează concluzii din aceasta pentru intervalul 2014 - prezent.

Se deduce în raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, concluzia şi convingerea instanţei că încadrarea actuală a imobilului este corectă din punct de vedere urbanistic şi coincide cu viziunea autorităţii publice de a derula politici publice de administrare a oraşului, însă nu aceasta este chestiunea litigioasă în dosar.

A arătat recurenta că, în prezentul dosar, ceea ce se pune în discuţie este modul de implementare din partea autorităţii publice a acestei viziuni de dezvoltare a oraşului, mod de implementare care îi încalcă flagrant dreptul de proprietate. În acest sens, şi expertul în urbanism a menţionat că o reglementare urbanistică de tipul celei din prezenta speţă ar fi trebuit corelată cu un plan investiţional al autorităţii publice locale şi urmată imediat după instituire de o expropriere formală a imobilelor cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, ceea ce în mod evident nu s-a întâmplat în speţă.

Privită în abstract, reglementarea urbanistică a unui imobil reprezintă un atribut al autorităţii şi decizia este de cele mai multe ori una de oportunitate. În schimb, privită în concret, situaţia în care între anul implementării reglementării urbanistice (2014) şi prezent au trecut 8 ani, în care reclamanta a avut în continuare imobilul blocat pentru un viitor proiect de investiţie publică, iar această analiză mai aprofundată duce în mod evident la concluzia unei exproprieri de fapt ce se impune a fi corectată prin decizia instanţei de judecată, prin reechilibrarea raportului dintre interesul public şi interesul privat.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea şi trimiterea spre rejudecarea dosarului de către o altă instanţă egală în grad Curţii de Apel Cluj, care se justifică pentru o bună administrare a justiţiei.

În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În probaţiune, recurenta-reclamantă a solicitat proba cu înscrisuri, anexând Certificatul de Urbanism nr. x din 3 februarie 2011, Regulament PUZ şi articole presă.

4.2 Motivele formulate de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca prin recursul incident

Criticile recurenţilor-pârâţi privesc soluţia de respingere a apelului incident pe care l-au declarat împotriva încheierii din 28 mai 2020 a Tribunalului Cluj, prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Aceştia apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 2500 alin. (1) C. civ., întrucât a reţinut că reclamanta/antecesoarea sa a cunoscut că imobilul nu poate fi utilizat conform destinaţiei dorite de proprietar (teren construibil) la data formulării cererii de chemare în judecată înregistrate sub dosar nr. x/2017, având ca obiect anularea parţială a PUZ 2014, considerând astfel că, la 19 decembrie 2019, termenul de 3 ani nu a fost împlinit.

În dezvoltarea acestei critici au arătat că termenul de prescripţie curge de la data noului PUG, care în opinia reclamanţilor a produs exproprierea de fapt, acesta fiind aprobat prin HCL nr. 493/2014, act administrativ cu caracter normativ, publicat şi pe pagina de internet a primăriei. Prin urmare, au trecut mai mult de 3 ani de la data publicării acestui act normativ şi până la introducerea cererii de chemare în judecată.

Temeiul de drept al recursului incident nu a fost indicat.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţi-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, au solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Din prezentarea comparativă a celor două încadrări urbanistice PUG 1999 şi PUG 2014 rezultă faptul că noul plan urbanistic general aduce încadrări urbanistice mult mai permisive decât vechea reglementare, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond. PUZ 2010 şi-a încetat valabilitatea din cauza conduitei reclamantei, care nu a început să demareze în decursul celor 4 ani de valabilitate a documentaţiei PUZ formalităţile pentru emiterea cel puţin a unei autorizaţii de construire, astfel încât, adoptarea unui alt PUG în anul 2014 să nu impieteze asupra drepturilor deja recunoscute. Reclamanta a avut la dispoziţie o perioadă de patru ani, prelungită ulterior cu încă 18 luni, deci mai mult de cinci ani în care putea să implementeze reglementările din PUZ de care se prevalează în argumentarea acţiunii (prevederi care erau asemănătoare celor din noul PUG).

În continuare, recurenţii-pârâţi au prezentat în mod detaliat argumentele pentru care apreciază că Municipiul Cluj-Napoca a acţionat în limite legale şi în deplină concordanţă cu interesul suprem al comunităţii, schimbarea încadrării urbanistice fiind legală, serveşte interesul public şi este o măsură proporţională.

În referire la primul motiv de recurs, au invocat că un element central al speţei îl reprezintă analiza dacă prin intervenirea noului PUG s-a produs sau nu vreun prejudiciu reclamantei, ceea ce necesită în mod implicit analiza şi constatarea dreptului pe care 1-a avut asupra parcelelor reclamate anterior noului PUG, astfel că un asemenea aspect nu trebuie reclamat în cadrul apelului, pentru ca instanţa de judecată să aibă permisiunea de a-1 analiza. Totodată, la fondul cauzei nu există vreo soluţie pronunţată asupra dreptului de construire conferit parcelelor în discuţie care să fi rămas cu autoritate de lucru judecat şi care să nu permită judecarea acestui aspect al cauzei de către instanţa de apel.

Referitor la criticile prin care recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare a normelor de procedură civilă, au învederat că instanţa de apel a urmărit să reţină că din actele de la dosarul cauzei nu rezultă că aceasta nu a avut beneficiul de a construi funcţiunile permise prin CB6. Au apreciat că această critică este inamisibilă, întrucât vizează situaţia de fapt.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa de valoare probatorie a raportului de expertiză, au menţionat că aceasta priveşte modul de apreciere asupra probei, ceea ce este inadmisibil în recurs.

Cât priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat că nu au fost aduse critici concrete în ceea ce priveşte viciul nemotivării, astfel că acest motiv de recurs este nul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Analizând, prioritar, excepţia inadmisibilităţii recursului principal, invocată de recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, Înalta Curte constată că excepţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi act normativ, intimaţii susţinând că întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată în materie de expropriere aceasta nu poate face obiectul recursului fiind o hotărâre definitivă.

Obiectul cererii de chemare în judecată înregistrată la data de 19 decembrie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Cluj îl reprezintă solicitarea reclamantei de constatare a exproprierii de fapt a celor două imobile proprietatea acesteia, unul în suprafaţă de 4.590 mp identificată în regim de CF sub nr. x, cadastral x şi al doilea în suprafaţă de 1.522 de mp înscris în CF x cadastral x, ambele situate administrativ în intravilanul municipiului Cluj-Napoca. Prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului MUNICPIUL CLUJ-NAPOCA la acordarea unei juste despăgubiri pentru cele două imobile expropriate în fapt şi, totodată, a se constata transferul dreptului de proprietate în patrimoniul pârâţilor concomitent plăţii despăgubirii.

Înalta Curte, constată că tribunalul a calificat demersul judiciar al reclamantei ca fiind o acţiune în realizare prin care aceasta urmăreşte obţinerea de despăgubiri pentru porţiunile de teren pe care, potrivit Planului Urbanistic general aprobat prin HCL nr. 493/2014, nu se pot edifica construcţii de natura celor avute în vedere de petentă la momentul achiziţionării lor, chiar dacă în petitul acţiunii se solicită constatarea existenţei unei exproprieri de fapt. A mai statuat tribunalul că faptul că reclamanta a investit instanţa cu o solicitare de constatare a existenţei unei exproprieri de fapt, nu presupune, contrar susţinerilor pârâţilor, parcurgea întregii etape de expropriere reglementată de dispoziţiile Legii nr. 33/1994.

Totodată, curtea de apel, prin decizia recurată, a statuat că, deşi cererea de chemare în judecată este formulată în două etape - una în constatarea exproprierii de fapt, iar a doua în obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, practic petitul privind acordarea despăgubirilor ca urmare a exproprierii de fapt are natura unui petit principal, patrimonial. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că ceea ce se reclamă este un ilicit civil constând în conduita abuzivă a autorităţii publice care, deşi prin PUG 2014 a stabilit funcţionalităţi specifice proprietăţii publice pe terenurile proprietate privată (Is_a şi Va), aceeaşi autoritate nu a luat măsura exproprierii celor două terenuri proprietatea reclamantei, generând privarea acesteia de toate atributele dreptului de proprietate, fapt ce echivalează cu o expropriere de fapt, generând o sarcină excesivă asupra proprietăţii private şi solicită repararea prejudiciului constând în contravaloarea acestor terenuri.

Prin urmare, Înalta Curte constată că obiectul cauzei, astfel cum a fost calificat şi analizat de instanţele fondului, nu este un litigiu în materie de expropriere, în sensul formal al acestei instituţii juridice, astfel cum este reglementată în Legea nr. 33/1994 sau Legea nr. 255/2010, ci este un litigiu care se circumscrie materiei răspunderii civile delictuale, în sens larg, acţiunea promovată fiind una patrimonială.

Aşadar, raportat la aceste constatări, se reţine că hotărârea recurată nu este o hotărâre pronunţată în materie de expropriere, în sensul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu are caracter definitiv, în raport de dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din acelaşi act normativ şi poate face obiectul recursului potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., motive pentru care Înalta Curte consideră ca fiind neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii analizată astfel încât urmează a o respinge ca atare.

Analizând pe fond recursurile formulate în cauză, Înalta Curte constată că recursul principal este întemeiat, iar cel incident este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu privire la recursul principal.

Un prim motiv de recurs invocat de reclamanta recurentă vizează depăşirea de către instanţa de apel a limitelor devoluţiunii fixate de apelant prin cererea de apel, recurenta susţinând că instanţa de prim control judiciar a pronunţat hotărârea reţinând argumente care nu au fost invocate de nici una dintre părţi nici în faţa instanţei de apel, dar nici cu ocazia judecăţii în primă instanţă.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, s-a arătat că prin această conduită a instanţei de apel, constând în aceea de a judeca dosarul în baza unor elemente necunoscute părţilor (nepuse în discuţie), se încalcă principii elementare ale procedurii civile, respectiv principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului ori a rolului activ al judecătorului, precum şi încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului. Totodată, se invocă nesocotirea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii, reglementat prin dispoziţiileart. 14 C. proc. civ., care presupune, printre altele, că instanţa este obligată să îşi întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi însă limitele învestirii, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că cererea dedusă judecăţii este neîntemeiată, menţinând soluţia dispusă de tribunal.

În concret, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că argumentul reţinut de instanţa de apel(la pct. 2 pag. 26 din decizie), care constituie, în opinia petentei, elementul central al considerentelor deciziei contestate, potrivit căruia S.C. A.(fostă S.C. B. S.R.L., anterior fuziunii), nu ar fi avut dreptul (sau nu a dovedit în cauză dreptul) de a edifica imobile cu destinaţie comercială sau rezidenţială în baza documentaţiei PUZ aprobată prin HCL nr. 474/2010 nu a fost invocat în prezenta cauză de niciuna dintre părţi, în nici o fază a judecăţii şi nici nu a fost pus în discuţie din oficiu de instanţa de fond sau de apel.

Această critică nu este întemeiată.

Prin apelul formulat, reclamanta a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate formulând critici pe fond prin care, printre altele, a precizat că este eronată concluzia la care a ajuns prima instanţă în urma comparării celor două planuri de urbanism, respectiv PUZ 2010 şi PUG 2014. Astfel, apelanta a menţionat că "Distincţia între reglementările urbanistice PUZ 2010 şi PUG 2014 a fost făcută cu exactitate de către expertul în urbanism, care a arătat cu exactitate: că UTR CB6 (PUZ 2010) permitea edificarea şi a unor construcţii cu destinaţie publică şi a celor cu destinaţie privată, pe când UTR actual IsA (PUG 2014) permitea doar edificarea de construcţii cu destinaţie publică; că UTR V3A (PUZ 2010) permitea edificarea unor construcţii private specializate în limitele POT şi CUT rezultate din proiecte de amenajare, în timp ce încadrarea actuală Va (PUG 2014) nu mai permitea edificarea niciunui tip de construcţii.", precum şi că "Limitarea analizei instanţei de fond la nivelul superficial de a considera cele două reglementări urbanistice ca fiind "asemănătoare" a trădat omiterea elementului litigios esenţial al speţei şi anume aceea că prin reglementările urbanistice aferente PUG 2014 s-au eliminat toate posibilităţile pentru proprietar de a da terenului o destinaţie de regim privat/comercial."

Învestită, astfel, cu cercetarea criticilor din apelul declarat de reclamantă, care combăteau temeinicia soluţiei instanţei de fond, instanţa de apel a realizat un examen propriu şi complet privind regimului juridic al terenului în privinţa căruia reclamanta are un drept de proprietate.

Exercitând controlul judiciar în limitele criticilor formulate şi având în vedere elementele de fapt şi temeiul de drept indicat în acţiune, ce conturează pretenţia reclamantei privind plata de despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate în deplinătatea sa, ca urmare a "rezervării" terenului în vederea realizării în viitor a unor lucrări de utilitate publică, nu se poate reţine că cercetarea judecătorească desfăşurată de instanţa de apel ar fi fost realizată în afara coordonatelor obiectului şi cauzei acţiunii indicate de reclamantă în cuprinsul demersului judiciar ori a limitelor devoluţiunii generate de calea de atac, cu care a fost învestită.

Contrar susţinerilor recurentei, nu poate fi vorba de o depăşire a limitelor obiective şi subiective ale judecării cauzei, stabilite prin cererea de chemare în judecată, de vreme ce instanţa de apel a avut în vedere, în exercitarea controlului judiciar, realizat în conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., temeiul legal şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum sunt descrise în acţiune, reclamanta înseşi făcând referire la regimul juridic diferit stabilit pentru terenurile în discuţie prin cele două planuri de urbanism analizate şi intervenirea unei exproprieri de fapt - contestată de pârât, prin apărările formulate - decurgând din pretinsa afectare a dreptului de proprietate chiar în substanţa sa, prin menţinerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta invocă nelegalitatea deciziei instanţei de apel susţinând că aceasta a aplicat greşit normele de procedură civilă în ceea ce privesc probele, combinat cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 350/2001 şi a Legii nr. 215/2001 (aplicabile HCL 474/2010 la data emiterii actului administrativ, în raport de dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 12/2021.

În concret, recurenta susţine că HCL de aprobare a documentaţiei PUZ are natura unui act administrativ cu caracter normativ astfel încât instanţa de apel a statuat eronat în sensul că petenta nu ar fi dovedit în cauză că terenul proprietatea sa ar fi fost reglementat prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 şi că fiind încadrat în UTR CB6 ar fi putut fi edificate pe suprafaţa acestuia imobile cu destinaţie rezidenţiala si/sau comercială.

În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la rolul instanţei în cunoaşterea, încuviinţarea ori administrarea probelor, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză nici sub acest aspect.

Înalta Curte constată că subsumat acestui motiv de recurs, printr-o primă categorie de critici, recurenta sugerează că, întrucât HCL nr. 474/2010 are caracter de act normativ, nu se impunea să dovedească aspectele anterior menţionate, instanţa de apel având obligaţia de a le cunoaşte din oficiu, în baza art. 252 C. proc. civ.

Contrar, susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat HCL nr. 474/2010 tocmai prin prisma acestuia de act administrativ cu caracter normativ şi în urma evaluării sale a statuat asupra regimului juridic al terenurilor în cauză.

O a doua categorie de argumente invocate în susţinerea acestui motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a semnificaţiei noţiunii de Unitate Teritorială de Referinţă (UTR) prin dezlegările date prevederilor art. 47 şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 în sensul că aceasta a statuat eronat cu privire la faptul că terenul recurentei ar fi fost inclus prin PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 şi în UTR CB5 şi în subzona de UTR CB6, recurenta arătând că din niciun element al documentaţiei PUZ nu rezultă o astfel de ipoteză, respectiv cea de suprapunere între UTR CB5 şi UTR CB6, în care UTR CB6 reprezintă doar o subzona a UTR CB5. A mai precizat recurenta că instanţa de apel a omis să observe că tocmai schimbarea încadrării imobilelor studiate din UTR CB5 în UTR CB6 era scopul şi obiectivul urmărit prin documentaţia PUZ aprobată prin HCL nr. 474/2010.

Cu privire la aceste susţineri ale recurentei, Înalta Curte constată că deşi se invocă dezlegările eronate date de instanţa de apel prevederilor art. 47 şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, în realitate recurenta contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire la unitatea teritorială de referinţă în care ar fi fost încadrate terenurile recurentei potrivit documentaţiilor de urbanism aplicabile anterior PUG 2014.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Recursul este, aşadar, nedevolutiv, faţă de conţinutul motivelor de recurs reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., fiind în afara oricărei îndoieli că legiuitorul noului C. proc. civ. a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt (deci inclusiv de recalificarea faptelor şi de interpretarea probelor). Aceasta înseamnă că cercetarea prin probe, stabilirea, evaluarea sau reevaluarea juridică a faptelor nu este îngăduită în cadrul acestei căi de atac. O asemenea prerogativă este acordată de lege instanţelor fondului, adică primei instanţe şi celei de apel.

În raport şi de funcţia constituţională principală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, recursul judecat de instanţa supremă are, după cum deja s-a arătat mai sus, ca scop exclusiv verificarea legalităţii hotărârii atacate, iar nu a temeiniciei ei.

Acest principiu nu este însă contrazis în situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este pusă în situaţia de a da efecte juridice unor fapte pe deplin stabilite de instanţele fondului sau care sunt necontestate, căci într-un asemenea caz instanţa supremă nu trebuie să stabilească ea însăşi faptele, ci doar să determine efectele juridice care, potrivit legii aplicabile, decurg din existenţa respectivelor fapte, o asemenea prerogativă păstrându-se în sfera controlului de legalitate.

Pornind de la aceste premise legale, Înalta Curtea constată că prin argumentele analizate în susţinerea acestui motiv de recurs se invocă aspecte de fapt, de netemeinicie, prin care recurenta încearcă să dovedească o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei recurate, aspecte care însă nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta susţine încălcarea de către instanţa de apel a dreptului său la un proces echitabil, respectiv nesocotirea prevederilor art. 9, art. 14, art. 20, toate din C. proc. civ., prin lipsirea de valoare a probei cu expertiza în urbanism.

Înalta Curte constată că în susţinerea acestui motiv de recurs recurenta critică, în esenţă, modul în care instanţa de apel a evaluat şi valorificat probatoriul administrat de către prima instanţă, cu referire la proba cu expertiza în urbanism, pretinzând încălcarea dreptului său la un proces echitabil, respectiv încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi a limitelor efectului devolutiv al apelului.

Prealabil analizei argumentelor invocate, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat susţinerile sale în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., aspectele semnalate vizează exclusiv nereguli de ordin procedural, cu referire la depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului, încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, precum şi rolul instanţei în administrarea ori evaluarea probelor, astfel încât acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă, însă, nu se verifică în cauză nici sub acest aspect.

Astfel, cu privire la expertiza în specialitatea urbanism instanţa de apel a statuat că obiectivele acesteia "sunt irelevante sau exced competenţelor unui expert în urbanism, întrucât obiectivul nr. 1. nu e necesar, fiind bine-definit de PUG 2014 semnificaţia indicilor urbanistici IS_a şi Va, astfel încât răspunsul la întrebarea nr. 1 este evident; obiectivul nr. 2 antamează problema caracterului nelegal al planului urbanistic general din 2014, problemă cu care tribunalul nu a fost învestit şi, în mod evident, caracterul legal sau nelegal al unui plan urbanistic nu poate fi stabilit ca obiectiv în cuprinsul unui raport de expertiză, iar obiectivul nr. 3 antamează chestiunea unei exproprieri de fapt, care formează obiectul cererii de chemare în judecată şi reprezintă concluzia pe care doar magistratul o poate stabili în cuprinsul hotărârii judecătoreşti."

După cum s-a arătat deja anterior în cuprinsul prezentelor considerente, recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că acest motiv de recurs a fost invocat din perspectiva interpretării/evaluării de către instanţa de apel a probelor administrate de prima instanţă, această operaţiune fiind una care se circumscrie însă aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa inferioară a apreciat ansamblul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, subsumat motivului de recurs analizat, recurenta a invocat omisiunea instanţelor de fond de a pune în discuţie necesitatea completării probatoriului ori de a ordona din oficiu probele pe care ea însăşi a omis a le propune, în sensul cenzurării/reformulării obiectivelor propuse de reclamantă pentru expertiza în urbanism ori a dispunerii unei noi expertize în această specialitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (1) din C. proc. civ. "probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege".

Din textul expus anterior rezultă că, pentru o rigurozitate a procedurii urmate în faţa primei instanţe de fond, legiuitorul a instituit sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe în faţa primei instanţe, dacă acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinare.

Acest text este în deplin acord cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., care impun ca părţile să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, atât motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, cât şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea, şi aceasta ţine de opţiunea legiuitorului în virtutea art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Specific judecăţii apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Or, din această ultimă perspectivă, se reţine că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (5) C. proc. civ., aplicabil şi în apel în temeiul art. 482 din acelaşi act normativ, "dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. " Însă, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ. "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii"

Se remarcă, în acest context, că recurenta reclamantă nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză specialitatea urbanism, comunicat de tribunal reprezentantului convenţional al acesteia la termenul din data de 14.03.2022, obiecţiunile fiind formulate la termenul din data de 11.04.2022 doar de către pârâţi, iar prin cererea de apel nu a solicitat readministrarea acestei probe.

Prin urmare, Înalta Curte constată că omisiunea instanţelor de fond de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării unor probe suplimentare, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii instanţei de apel, sarcina probei constituind o îndatorire procesuală importantă a părţii care invocă o pretenţie, în sensul art. 10 şi art. 249 C. proc. civ.

Este neîntemeiat şi argumentul recurentei care a pretins că a fost surprinsă de faptul că instanţa de apel "abia în etapa deliberativă a procesului a dezvăluit concluzia sa privind caracterul neviabil al probei", cu referire la expertiza în specialitatea urbanism. Aceasta pentru că evaluarea probatoriului administrat se face de către judecător cu ocazia deliberării care poartă asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea pricinii, motivele reţinute cu ocazia deliberării prefigurând considerentele care vor fi ulterior dezvoltate în scris.

Nefondată este şi susţinerea recurentei prin care se afirmă faptul că instanţa de apel a depăşit limitele devoluţiunii atunci când a analizat pertinenţa concluziilor expertizei în specialitatea urbanism pentru soluţionarea cauzei întrucât nu a fost învestită prin apel cu motive vizând încheierea prin care au fost încuviinţate probele de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte efectul devolutiv, trebuie observat mai întâi că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., operând, aşadar, o transpunere a litigiului, în toate aspectele cauzei, de fapt şi de drept, în faţa instanţei superioare de fond. Această normă de principiu, trebuie însă raportată la un adagiu fundamental pentru procedura apelului, anume tantum devolutum quantum apelatum, potrivit căruia se devoluează în apel doar ceea ce s-a apelat. Fundamentul acestui adagiu este reprezentat de principiul disponibilităţii, aplicabil şi în apel, apelantul stabilind limitele judecăţii în apel, arătând cererile cu privire la soluţionarea cărora înţelege să declare apel, precum şi motivele pentru care formulează apelul. Instanţa de apel va proceda, în temeiul art. 477 alin. (1) C. proc. civ., la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Apelantul stabileşte, aşadar, în primul rând, limitele apelului sub aspectul soluţiilor apelate.

Pe de altă parte, după cum rezultă din art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi invocate şi din oficiu. Din ansamblul acestei dispoziţii legale, rezultă că limitele cererii de apel nu sunt configurate doar de soluţiile apelate, ci şi de motivele de apel. Altfel spus, instanţa de apel nu verifică pricina sub toate aspectele posibile de nelegalitate sau netemeinicie, ci aceasta este verificată prin raportare la motivele invocate de apelant în termen.

În cauză, prin sentinţa tribunalului cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate ca nefondată, iar prin apel a fost contestată această soluţie a primei instanţe, apelanta solicitând schimbarea în integralitate a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată.

Prin urmare, se constată că, atât sub aspectul soluţiilor apelate, cât şi în raport de motivele invocate, devoluţiunea a fost una totală, apelanta criticând explicit sentinţa tribunalului pentru motive de netemeinicie.

Or, faţă de textele legale arătate în precedent, este evident că în situaţia în care apelul cuprinde critici de netemeinicie, instanţa de control judiciar este ţinută a cenzura hotărârea primei instanţe prin raportare la stabilirea situaţiei de fapt, în baza probelor deja încuviinţate şi administrate de aceasta, nefiind necesar ca prin apel să se formuleze critici explicite cu privire la probe pentru ca instanţa de apel să fie abilitată a proceda la evaluarea/reevaluarea acestora. Această apreciere a probatoriului poate însemna şi constatarea lipsei de relevanţă pentru soluţionarea cauzei a unora dintre probele administrate, după cum a reţinut instanţa de apel în cauza de faţă.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că recurenta, fundamentându-şi motivul de casare analizat pe aceste argumente, pe de o parte, a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte de netemeinicie, care privesc situaţia de fapt a litigiului, modalitatea de administrare a probatoriului şi de evaluare a acestuia de către instanţa de apel, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului, iar, pe de altă parte, invocă apărări care nu pot face obiect al căilor de atac, cum sunt cele care vizează omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte consideră că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Printr-un alt motiv de recurs recurenta pretinde că hotărârea instanţei de apel a fost dată având la bază argumente contradictorii.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că, deşi instanţa de apel constată că reglementarea actuală urbanistică a imobilului recurentei satisface doar un interes public comunitar şi chiar există o intenţie de expropriere în viitor, cu toate acestea reţine că nu există o ingerinţă a autorităţii în conţinutul dreptului de proprietate, care să impună aplicarea mecanismului exproprierii de fapt, aceste considerente având, în opinia recurentei, caracter contradictoriu.

Recurenta nu a indicat temeiul de drept pe care se întemeiază acest motiv de recurs, însă argumentele invocate pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că decizia pronunţată de către instanţa de apel cuprinde o motivare contradictorie, întrucât la antepenultimul paragraf al considerentelor deciziei, deşi instanţa de apel constată că reglementarea urbanistică actuală a imobilului proprietatea sa satisface doar un interes public comunitar şi chiar există o intenţie de expropriere în viitor, cu toate acestea reţine că nu există o ingerinţă a autorităţii în conţinutul dreptului de proprietate, care să impună aplicarea mecanismului exproprierii de fapt.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns în mod coerent criticilor invocate de reclamantă faţă de sentinţa tribunalului.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca divergenţa considerentelor să fie una importantă, esenţială, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc. Or, în cazul invocat de recurentă nu se verifică această contradictorialitate consistentă, fiind necesar ca paragraful extras din motivarea instanţei de apel să fie integrat în ansamblul considerentelor şi corelat cu restul argumentelor avute în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea deciziei analizate, considerentele identificate, care nici nu sunt decisive pentru soluţia pronunţată, nesemnalând un raţionament logico-juridic divergent al instanţei în sensul anterior evidenţiat.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale antereferite, Înalta Curte constată că susţinerile invocate sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-un ultim motiv de recurs recurenta susţine faptul că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs se vădeşte a fi întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a normelor legale în materia răspunderii autorităţii publice pentru atingeri aduse dreptului de proprietate, insistând asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 1 paragraful 1 teza I din PRIMUL PROTOCOL adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertarilor fundamentale, astfel cum au fost acestea dezvoltate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de asemenea invocată de recurentă.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. B.(continuată în proces începând cu data de 15.09.2020 prin S.C. A. S.R.L. ca urmare a fuziunii dintre cele două societăţi prin absorbţia S.C. B. S.R.L. de către S.C. A. SRL) priveşte obligarea pârâtului Municipiul Cluj Napoca la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilelor terenuri, identificate în cuprinsul cererii, dar şi prin precizările formulate la termenul din 11.10.2021 în faţa tribunalului, ca urmare a unei pretinse exproprieri de fapt rezultată din regimul juridic impus terenurilor prin Planul de Urbanism General aprobat prin HCL nr. 493/2014. Totodată, s-a solicitat a se constata că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtului Municipiul Cluj Napoca.

În drept, reclamanta a invocat atât dispoziţiile art. 858 şi art. 863 C. civ., cele ale art. 1, art. 2, art. 6 şi art. 28 din Legea nr. 33/1994 ori ale art. 1 din Legea nr. 255/2010 sau ale art. 5 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cât şi pe cele ale art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând explicit hotărârile pronunţate în cauzele Bugajny contra Polonia, Mellacher contra Austria, Vergu contra România sau Sporrong şi Lonnroth contra Suedia.

Aşadar, ca temei de drept al încălcării dreptului său de proprietate, pentru a cărui lezare reclamanta a formulat pretenţia patrimonială de faţă, aceasta, deşi a invocat în susţinerea demersului său judiciar dispoziţii din C. civ. ori din legislaţia specială vizând exproprierea, a indicat, în acelaşi timp, şi alte norme de ordin constituţional arătate mai sus, precum şi cele de drept european prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate asupra bunurilor(în înţelesul autonom al convenţiei) şi reglementează consecinţele încălcării acestui drept de către autorităţile publice.

De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin limitările aduse exerciţiului dreptului său de proprietate ca urmare a funcţiunilor speciale(ce au legătură cu investiţiile publice, respectiv instituţii publice, culturale, scoli, spitale, spaţiu verde) instituite cu privire la terenurile în discuţie prin încadrările urbanistice în UTR Is_a şi Va impuse prin noul PUG adoptat prin HCL nr. 493/2014, întrucât, stabilind interdicţia de a construi clădiri rezidenţiale şi comerciale, acestea îi încalcă "în mod flagrant" dreptul de proprietate, reclamanta făcând referire la intervenirea unei exproprieri de fapt decurgând din pretinsa afectare a dreptului chiar în substanţa sa, prin menţinerea asupra terenului a unei încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată aparţinând unei societăţi comerciale, fără efectuarea unor demersuri în vederea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

Aşadar, în susţinerea reclamantei, prejudiciul imputat rezultă din fapta autorităţii publice locale ce constă în ingerinţa adusă dreptului său de proprietate prin stabilirea interdicţiei de a construi clădiri rezidenţiale şi comerciale, ce determină imposibilitatea exercitării, în mod plenar, a atributelor dreptului de proprietate, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient.

Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţia României " Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.", iar conform art. 555 alin. (1) C. civ. "Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege."

Definiţia legală a dreptului de proprietate privată, reglementată de primul alineat al art. 555 C. civ., face referire atât la conţinutul, cât şi la caracterele dreptului de proprietate.

Conţinutul dreptului de proprietate este format din atributele pe care legea i le conferă titularului acestui drept, respectiv: dreptul de a poseda, dreptul de a folosi şi dreptul de a dispune de bun. Posesia este expresia juridică a aproprierii şi a stăpânirii bunului care constituie obiectul dreptului de proprietate. Dreptul de a folosi bunul conţine, în principiu, dreptul proprietarului de a alege, după bunul său plac, între multiplele utilizări posibile ale bunului, acest drept implicând şi dreptul de a-i culege fructele bunului, dar şi de a-i percepe productele. Dreptul de dispoziţie are două componente: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dispoziţia juridică constă în prerogativa titularului de a înstrăina sau a greva bunul său şi în posibilitatea de a-şi dezmembra dreptul de proprietate, constituind pe temeiul său drepturi reale în favoarea altor persoane. Dispoziţia materială constă în posibilitatea de a dispune de substanţa bunului, prin transformare, consumare sau chiar distrugere. Numai dreptul de proprietate îi conferă titularului o putere asupra substanţei lucrului, substanţă pe care titularii altor drepturi reale trebuie s-o conserve.

Caracterele dreptului de proprietate, menţionate chiar în definiţia sa legală, sunt caracterul absolut, caracterul exclusiv şi caracterul perpetuu. Caracterul absolut al dreptului de proprietate scoate în evidenţă faptul că existenţa sa nu depinde de niciun alt drept care să-i servească drept temei al constituirii, dreptul de proprietate fiind singurul care-i permite titularului să exercite toate prerogativele pe care i le conferă, în putere proprie şi în interes propriu. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este un corolar al caracterului său absolut şi constă în faptul că el este singurul care-i dau titularului posibilitatea exercitării concomitente a tuturor atributelor recunoscute de lege. El exprimă monopolul proprietarului asupra bunului, ceea ce-i permite să se opună oricăror tulburări, indiferent că acestea îi sunt cauzate de stat sau de particulari. Caracterul perpetuu exprimă ideea că dreptul de proprietate are o durată nelimitată în timp, durata sa fiind egală cu durata existenţei bunului asupra căruia poartă şi nu se stinge prin neuz. Inviolabilitatea şi incesibilitatea prin forţă a dreptului de proprietate (exproprierea neputând fi dispusă decât pentru cauză de utilitate publică) sunt şi ele faţete ale perpetuităţii dreptului de proprietate

Pe de altă parte, exercitarea oricăruia din atributele dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele stabilite de lege şi oricare din caracterele dreptului de proprietate poate suferi limitări, în condiţiile prevăzute de lege.

În legătură cu acest din urmă aspect, se reţine că dispoziţiile art. 556 C. civ. referitoare la limitele exercitării dreptului de proprietate au valoare de principiu, ele fiind dezvoltate de cele ale art. 559 şi art. 602-629 din acelaşi act normativ.

Interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că limitele exercitării dreptului de proprietate se împart în limite materiale şi limite juridice. La rândul lor, limitele juridice sunt de trei feluri: limite legale, limite voluntare (denumite astfel în literatura de specialitate, pentru că pot fi stabilite atât prin convenţie, cât şi prin testament) şi limite judiciare

Limitele legale ale dreptului de proprietate, ca şi celelalte limite juridice, au ca obiect diminuarea atributelor pe care legea i le recunoaşte titularului acestui drept.

Având în vedere prevederile art. 53 din Constituţie (care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi) îngrădirile care pot fi aduse prin lege dreptului de proprietate nu trebuie să atingă fondul acestui drept, adică să-l anihileze, şi trebuie să respecte principiul proporţionalităţii.

Totodată, potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.".

În aplicarea dispoziţiilor convenţionale anterior enunţate, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost evidenţiată, cu caracter de principiu, cerinţa existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate.

Prin urmare, din dispoziţiile legale, constituţionale şi convenţionale arătate în precedent, rezultă că orice diminuare a exerciţiului atributelor pe care legea i le recunoaşte titularului dreptului de proprietate prin măsuri ale autorităţilor publice reprezintă o restricţie adusă dreptului la proprietate, care se pretează analizei în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la dezdăunare, în această situaţie, îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauza de faţă, reclamanta a susţinut în mod constant că acţiunea autorităţii publice exteriorizată prin aprobarea Planului Urbanistic General prin HCL nr. 493/2014 prin care s-au reinstituit/menţinut asupra terenului proprietatea sa încadrări urbanistice incompatibile cu proprietatea privată aparţinând unei societăţi comerciale, respectiv interdicţii vizând construirea de imobile rezidenţiale şi comerciale, reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului său şi trebuie interpretată în lumina principiului consacrat de norma generală instituită de prima teză a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care enunţă principiul dreptului la respectarea bunurilor.

Contrar acestor repere legale, constituţionale şi convenţionale, curtea de apel a statuat că nu există "o ingerinţă a autorităţii publice în dreptul de proprietate privată al apelantei reclamante şi nu se impune analiza criteriilor convenţionale de respectare a dreptului de proprietate privată sau de existenţă a unei exproprieri de fapt" întrucât, "deşi statul garantează dreptul de proprietate privată, acelaşi stat nu garantează dreptul unui particular de a ridica orice fel de construcţii pe un teren proprietate privată. Cu alte cuvinte, apelanta a cunoscut încă de la momentul achiziţionării terenurilor în anul 1999 care a fost regimul urbanistic al acestora, astfel încât, prin raportare la bunul care a fost cumpărat atunci, nu se poate reţine vreo faptă abuzivă a autorităţii publice locale în anul 2014 prin care să fie golit de conţinut atributul folosinţei dreptului de proprietate al reclamantei-apelante, întrucât planul urbanistic general din anul 2014 nu a modificat destinaţia acelor terenuri şi regimul urbanistic al construcţiilor în modul reclamat de aceasta, existând variaţii ale indicilor urbanistici între cele două PUG-uri, dar în respectarea aceloraşi regimuri funcţionale ale unităţilor teritoriale respective."

Or, raportat la cele anterior expuse, este evidentă eroarea pe care o comite instanţa de apel în interpretarea şi aplicarea normelor de drept material, astfel cum au fost explicitate în precedent, prin omisiunea analizării compatibilităţii măsurii reclamate prin cererea de chemare în judecată cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, împreună cu care norma juridică de referinţă formează "blocul de convenţionalitate". Aceasta întrucât, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, se impune ca imixtiunea autorităţii în dreptul de proprietate privată să îndeplinească anumite criterii, respectiv: trebuie să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit, neîndeplinirea uneia din aceste condiţii născând dreptul la despăgubiri pentru titularul dreptului afectat.

Mai mult, în cauza de faţă, verificarea criteriului existenţei "justului echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia dreptului de proprietate al reclamantei apare ca fiind un aspect decisiv pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi, prin urmare, dacă există un drept la dezdăunare a recurentei din partea autorităţii publice. Această evaluare, asupra căreia instanţa de apel are deplină jurisdicţie, presupune, evident, o examinare globală a diferitelor interese în cauză, scopul criteriului proporţionalităţii fiind de a stabili, în primul rând, cum şi în ce măsură a fost limitată reclamanta în exercitarea dreptului afectat de măsura denunţată şi care au fost consecinţele adverse ale restricţiei impuse asupra exercitării dreptului de proprietate în situaţia sa, cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi în funcţie de circumstanţele acestei cauze(cum ar fi, de exemplu, regimul juridic al terenurilor la momentul achiziţionării şi evoluţia în timp a acestuia, calitatea petentei de societate comercială şi miza terenurilor pentru aceasta, existenţa a două terenuri cu regim juridic diferit, factorul timp etc).

Cu privire la recursul incident.

Prin recursul incident pârâţii recurenţi invocă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cu ocazia soluţionării apelului incident pe care l-au promovat în cauză, susţinând aplicabilitatea cazului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs pârâţii au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 2523 alin. (1) C. civ. prin soluţia dată apelului incident care a vizat încheierea din data de 28 mai 2020 prin care Tribunalul Cluj a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pretinzând că momentul la care reclamanta a cunoscut naşterea dreptului său la acţiune pentru despăgubiri este data publicării noului Plan Urbanistic General aprobat prin HCL nr. 493/2014 sau, cel târziu, data înregistrării plângerii prealabile pe care petenta a formulat-o împotriva actului administrativ de aprobare a Planului Urbanistic General.

Acest motiv de recurs nu este întemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, astfel cum mai sus s-a arătat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a calificat demersul judiciar la reclamantei ca fiind circumscris, în sens larg, domeniului răspunderii civile delictuale.

Sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, curtea de apel a stabilit că, în cauză, termenul de prescripţie a început a curge de la data la care a fost formulată de către aceeaşi reclamantă cererea de chemare în judecată având ca obiect anulare parţială a PUG 2014, ce a format obiect al dosarului nr. x/2017, astfel încât la data înregistrării cererii de chemare în judecată în cauza de faţă(19.12.2019) dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris.

Această statuare a instanţei de apel este corectă prin raportare la cadrul legal şi la situaţia de fapt reţinută în cauză.

Astfel, având în vedere calificarea dată cererii de chemare în judecată, sub aspectul prescripţiei, Înalta Curte constată că incidente sunt dispoziţiile art. 2523 şi art. 2528, ambele din C. civ.

Potrivit art. 2523 C. civ., având denumirea marginală "Regula generală", "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.", iar conform art. 2528 alin. (1) din acelaşi act normativ, purtând denumirea marginală "Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită", "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Din dispoziţiile legale anterior menţionate, rezultă, aşadar, că principiul consacrat de art. 2523 C. civ. are un caracter general, în sensul că această normă se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa o regulă specială, edictată pentru un caz particular.

Or, în cazul răspunderii pentru paguba cauzată printr-o faptă ilicită, cum este şi cazul în speţă, C. civ. reglementează distinct cursul prescripţiei extinctive, respectiv momentul de la care începe a curge termenul de prescripţie, în cuprinsul art. 2528 C. civ., anterior enunţat.

Astfel, în cazul analizat, legea prevede două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii, unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă.

Momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În doctrină s-a arătat că dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei, chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, deoarece, atât timp cât păgubitul nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona.

Momentul obiectiv este acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, moment care se va stabili de către instanţă, de la caz la caz, în funcţie de împrejurări. Evident că, în ipoteza în care dispoziţii legale speciale stabilesc un termen în care trebuie descoperit prejudiciul, atunci termenul de prescripţie va începe să curgă cel mai târziu de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru descoperirea prejudiciului.

În cauza de faţă, raportându-se la momentul subiectiv al începerii curgerii termenului de prescripţie, în mod legal curtea de apel a stabilit că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a început a curge de la data la care a fost formulată de către aceeaşi reclamantă cererea de chemare în judecată, având ca obiect anulare parţială PUG 2014, ce a format obiect al dosarului nr. x/2017, respectiv de la data de 01.11.2017, considerând că de la acel moment reclamanta a cunoscut paguba, respectiv faptul că imobilele nu pot fi utilizate conform destinaţiei dorite de proprietar, ca terenuri construibile.

Pe de altă parte, întrucât în cazul analizat legea nu prevede un termen special de prescripţie, incidente devin dispoziţiile art. 2517 C. civ. care reglementează termenul general de prescripţie extinctivă, durata termenului fiind, aşadar, de 3 ani.

Prin urmare, în raport de cele două repere legale anterior menţionate, respectiv durata termenului de prescripţie şi momentul de la care acesta a început a curge, curtea de apel a aplicat corect în cauză dispoziţiile art. 2528 C. civ., statuând că la data înregistrării cererii de chemare în judecată(19.12.2019) dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca ca nefondat.

Totodată, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare de către aceeaşi instanţă, limitele rejudecării fiind stabilite în funcţie de aspectele dezlegate în mod definitiv prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului principal, invocată de recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca.

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 469/A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 469/A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.