Defamation claim on property classification: balancing reputation under Art. 8 ECHR and freedom of expression under Art. 10 ECHR in public interest debates

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 07.11.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

1.constatarea caracterului ilicit al faptelor săvârşite de către pârât, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei;

2.obligarea pârâtului la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă şi în prezent;

3.obligarea pârâtului la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala lui, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâtul a săvârşit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., H., I..

4.obligarea pârâtului la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie. Cu cheltuieli de judecată

La data de 18.09.2020, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată cu privire la faptele imputate politicienilor în general, unor membri J., sau pârâtului şi a circumstanţiat faptele pârâtului prin indicarea datelor la care au fost săvârşite şi a canalelor media prin care au fost aduse la cunoştinţă publică.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1881/02.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1532 A din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei formulat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, subsumat ipotezei prevăzute de pct. 5, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost investită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

În ceea ce priveşte cererea precizatoare formulată de reclamantă şi depusă la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond la termenul din 22 septembrie 2020, deşi în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat corectă sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, reţinând că omisiunea nu are semnificaţia încălcării principiului disponibilităţii, în condiţiile în care s-au reiterat faptele imputate pârâtului prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din acelaşi cod, "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei".

Deşi la termenul de judecată din 22.09.2020 reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea ei, instanţa dispunând amânarea judecăţii în vederea comunicării către pârât, omite a analiza conţinutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârşite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât şi cu privire la probele ce au fost încuviinţate în dovedirea acesteia.

Arată că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

Menţionează că faptele ilicite săvârşite de pârât, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi precizarea la aceasta, privesc mai multe categorii de acţiuni ale pârâtului, respectiv afirmaţii ale acestuia făcute pe reţeaua de socializare Facebook, afirmaţii pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, pe de o parte, cât şi acţiuni concrete, respectiv organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Învederează că precizările făcute de reclamantă la cererea de chemare în judecată se referă la fapte şi acţiuni săvârşite de pârât, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmaţiile lui sunt individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 a ICCJ.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Or, raportat la cauza dedusă judecăţii, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia si a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, şi fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deşi au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanţa de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de Parcul Constantin Brâncuşi.

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciara curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncusi la această adresă.

În soluţionarea cauzei ambele instanţe nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21.04.2019 şi 19.05.2019, în care pârâtul apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai J..

Curtea de Apel omite a analiza înscrisurile emise de la autorităţi, motivându-şi soluţia pe baza unor informaţii preluate de pe internet şi a unei adrese emise de Primăria Municipiului Bucureşti în care se arată că acel teren a fost identificat în Registrul spaţiilor verzi, fără a ţine seama de faptul că acel Registru nu are nicio valoare juridică sau administrativă, după cum rezultă chiar din adresa menţionată, nefiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Municipal, considerând în mod eronat că terenul situat în str. x este în fapt un teren având categoria de spaţiu verde.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aprecierea greşită a probelor administrate, încălcând dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtului care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Mai susţine că pârâtul nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute - că terenul este un parc, că este spaţiu verde, că s-a dat autorizaţie de construire, etc.

Sub un alt aspect, deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Prin urmare, deşi probele au fost administrate, în pronunţarea hotărârii instanţa nu a procedat la analizarea acestora.

În ceea ce priveşte aprecierea probatoriului, în mod eronat instanţa de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârât.

Arată că instanţa de apel nu a luat în considerare toate acţiunile pârâtului, aspect ce conduce la concluzia unei activităţi susţinute a acestuia de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat de către pârât, aşa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta şi în interogatoriu, cât şi din afirmaţiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din Sectorul 3.

Mai mult, instanţa de apel nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video, din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtului care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Totodată, conţinutul afirmaţiilor pârâtului trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce priveşte veridicitatea susţinerilor acestuia.

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată e pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 şi art. 10 din CEDO, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Arată că instanţa de apel, în mod eronat, reţine raţionamentul primei instanţe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viată privată.

Astfel, deşi constată că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtului, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi că nu aduc atingere dreptului la viaţă privată.

În esenţă, în speţă, raportat la conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor pârâtului formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, respectiv că reclamanta ar fi interpusul unei persoane şi că ar fi beneficiat de retrocedări de imobile în baza unor acte false, prin limbajul folosit şi acuzaţiile nedovedite, aceasta a depăşit limitele liberei exprimări, fiind de natură a aduce atingere demnităţii recurentei.

Susţine că pârâtul nu a adus un minim de dovadă în sensul celor afirmate, ba mai mult cunoştea situaţia juridică a terenului, faptul că acesta era construibil, afirmând în mod eronat că acesta este parc, spaţiu verde, că a fost restituit ilegal, fără a exista vreo hotărâre judecătorească prin care titlul de proprietate al reclamantei să fi fost desfiinţat sau prin care reclamanta să fi fost condamnată pentru vreo infracţiune legată de modul de dobândire al terenului.

În mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtului nu pot fi considerate fapte ilicite ci aspecte care privesc opinia acestuia legată de situaţia spaţiilor verzi, faptele-pârâtului nu se înscriu în sfera interesului public, atâta vreme cât sunt îndreptate asupra unei persoane private, acţiunile pârâtei având conotaţie personală.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar consideraţiilor primei instanţe şi instanţei de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din CEDO, recurenta consideră că acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea acestui text, cât şi a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţia României.

În continuare, reclamanta dezvoltă, pe larg, istoricul situaţiei de fapt şi a afirmaţiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar consideraţiilor primei instanţe si instanţei de apel, că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârât constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prev. de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 CEDO, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Susţine că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat şi nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtului a constat şi în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate şi de art. 2, dar şi de art. 8 din CEDO.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului: existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel sau instanţei de fond - Tribunalul Bucureşti, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii formulate de reclamantă, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 06 aprilie 2023, a dispus efectuarea formalităţilor reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 12 decembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt pe deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Cu privire la recursul reclamantei, instanţa constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea unora dintre faptele ilicite reclamate, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 476 şi 477 din acelaşi act normativ, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită şi asupra cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată şi precizată.

Se susţine că prin cererea precizatoare depusă la termenul din 22 septembrie 2020 reclamanta a invocat şi alte fapte ilicite săvârşite de pârât până la data formulării acţiunii introductive şi mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici Tribunalul şi nici instanţa de apel nu le-au analizat.

Reclamanta mai susţine că această cerere a fost calificată greşit de instanţa de apel ca fiind o cerere precizatoare, reţinând că, prin aceasta, reclamanta a făcut mai multe precizări în legătură cu aspectele menţionate în cererea introductivă, fără a lua în considerare faptul că respectiva cerere este o cerere de completare a acţiunii, formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (nu se judecă în apel decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (nu se judecă în apel decât ceea ce s-a judecat la prima instanţă) şi conform dispoziţiilor art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 22.09.2020. Cu privire la această din urmă, instanţa de apel a reţinut că "această omisiune nu are semnificaţia încălcării principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care prin cererea în discuţie s-au reiterat faptele imputate pârâtului prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind circumstanţiate prin indicarea datelor la care au fost săvârşite şi a canalelor media prin care au fost aduse la cunoştinţă publică".

În conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) este permisă în cazurile expres prevăzute la alin. (2) punctele 1-4 sau "numai cu acordul expres al tuturor părţilor", conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

Or, faţă de conţinutul cererii introductive şi de precizările făcute în cererea depusă la termenul din 22.09.2020, reclamanta nu şi-a modificat pretenţiile, ci doar a precizat elementele de fapt ale acţiunilor pretins ilicite ale pârâtului, din modul de formulare a acţiunii şi a cererii precizatoare nerezultând că reclamanta a sesizat instanţa cu analiza unor fapte ilicite distincte, asupra căreia aceasta nu s-ar fi pronunţat.

De altfel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel nu s-a criticat calificarea dată de prima instanţă cererii depuse la termenul din 22.09.2020, ci faptul că nu au fost analizate aspectele de fapt invocate prin cererea precizatoare, astfel că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la calificarea cererii, şi, prin urmare, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu mai poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului.

Faptul că instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat anumite elemente de fapt ale acţiunilor ilicite, invocate de reclamantă prin cererea precizatoare şi a procedat la analizarea acestora, în baza efectului devolutiv al apelului, nu conduce la concluzia că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 480 C. proc. civ. atunci când nu a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe. Aceasta întrucât textul menţionat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care "în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Or, în speţă, tribunalul nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale ci, aşa cum reţine şi instanţa de apel în decizia sa, a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a respins motivat.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, astfel încât critica sub acest aspect nu este fondată.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile.

Hotărârea curţii de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt şi probele de care reclamanta a înţeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului nefondat al acţiunii reclamantei.

Se arată, în esenţă, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, că în speţă nu s-a probat existenţa încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că nu se poate reţine ca dovedită condiţia existenţei faptei ilicite.

De asemenea, se învederează că nu se poate reţine în sarcina intimatului săvârşirea unei fapte ilicite, în cauză Curtea de Apel apreciind că este respectat principiul existenţei unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte critica că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că prima instanţă şi-a motivat corespunzător hotărârea, respingând criticile sub acest aspect ale apelantei-reclamante, totuşi a constatat că aceasta nu a analizat anumite aspecte invocate prin cererea precizatoare, aceasta nu poate fi reţinută, eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării primei instanţe putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, astfel cum s-a statuat în cadrul analizei primului motiv de recurs.

Critica recurentei că instanţa de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 22.09.2020 este nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmaţiile intimatului-pârât făcute pe reţeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acestuia în strângerea de bani de la diverşi donatori şi în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spaţiilor verzi şi la păstrarea parcurilor, nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acţiunea introductivă, cât şi cele din cererea precizatoare.

Astfel, în cuprinsul celor aproximativ 5 pagini ce constituie motivarea Curţii de Apel, au fost analizate, punctual, criticile formulate de apelanta-reclamantă, reiterate şi în cuprinsul memoriului de recurs.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reţine în sarcina intimatului-pârât săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta tinde la o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, precum şi răspunsuri cuprinzătoare, care se pot referi în mod global la anumite categorii de argumente, dacă ele sunt similare sau dacă ele decurg unul din altul şi înlăturarea unuia face inutilă analiza celor ce îi succed.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile reclamantei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate în conţinutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 75, 1349 şi urm. din C. civ. şi ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie.

Fapta ilicită imputată pârâtului a constat în afirmaţiile intimatului-pârât făcute pe reţeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Primăriei Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acestuia în strângerea de bani de la diverşi donatori şi în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spaţiilor verzi şi la păstrarea parcurilor.

S-a impus primei instanţe şi Curţii de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcţiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate şi afirmaţiilor din cadrul mitingurilor şi adunărilor la care a participat, pârâtul s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că instanţei naţionale "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În speţă, însă, date fiind condiţiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudenţe - subiectul dezbătut era unul de interes public vizând situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti - limitarea libertăţii de exprimare a pârâtului a fost considerată a fi excesivă.

Examinând fapta imputată pârâtului prin folosirea afirmaţiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială, în şedinţele Consiliului Local Sector 3 şi Primăriei Municipiului Bucureşti, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii, instanţa de apel le-a evaluat şi a stabilit că toate afirmaţiile intimatului-pârât au fost făcute în vederea protejării unui spaţiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimatul-pârât nu a contestat niciodată acest aspect.

Din această perspectivă aspectele legate de calificarea spaţiului ca spaţiu verde nu sunt relevante, deoarece în discuţie nu se găseşte temeinicia afirmaţiilor pârâtului, ci îndeplinirea cerinţelor răspunderii pentru depăşirea limitelor dreptului la liberă exprimare de către acesta - cum s-a arătat, existenţa unui interes public şi totodată păstrarea justului echilibru între dreptul la viaţă privată al reclamantului şi dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

În acest context, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Or, în cauză, aşa cum a demonstrat instanţa de apel, scopul în care au fost făcute afirmaţiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenţia chestiuni legate de protecţia mediului şi patrimoniului urban, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce ţin de mediul înconjurător şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acţionat cu rea-credinţă.

În tot cazul, o atare conduită subiectivă a pârâtului nu ar putea fi reapreciată de instanţa de recurs.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depăşeşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, aspectele susţinute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretare a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susţineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării sale de sănătate, precum şi legătura de cauzalitate.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1532 A din 8 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1532 A din 8 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.