Moral damages for administrative delays in property restitution: appeals dismissed and damages upheld
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed both the principal appeal by the defendant municipality and the incidental appeal by the plaintiff, thereby upholding the appellate court's decision that ordered the defendant to pay EUR 20,000 in moral damages for procedural delays. The dispute concerned a civil delict action for moral damages arising from the administrative authority's failure to resolve a restitution notification under Law No. 10/2001 within the statutory 60-day deadline and its subsequent delay of over eight years in forwarding the decision to the Prefect for legality control. The court held that the claim was admissible under the general provisions of civil liability rather than being precluded by the special reparation law, rejecting the argument of statute of limitations by characterizing the defendant's inaction as a continuous illicit act that did not cease until the file was transmitted in 2017, and affirming that the prolonged omission constituted an unreasonable procedure violating Article 6 of the European Convention on Human Rights, thereby justifying compensation without the plaintiff needing to prove specific subjective suffering beyond the existence of the delay.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 1380 C. civ, art. 1169 C. civ, art. 129 alin. (1) C. proc. civ, art. 998 C. civ; Moral damages for administrative delays in property restitution: appeals dismissed and damages upheld: The dispute concerned a civil delict action for moral damages arising from the administrative authority's failure to resolve a restitution notification under Law No. 10/2001 within the statutory 60-day deadline and its subsequent delay of over eight years in forwarding the decision to the Prefect for legality control. The court held that the claim was admissible under the general provisions of civil liability rather than being precluded by the special reparation law, rejecting the argument of statute of limitations by characterizing the defendant's inaction as a continuous illicit act that did not cease until the file was transmitted in 2017, and affirming that the prolonged omission constituted an unreasonable procedure violating Article 6 of the European Convention on Human Rights, thereby justifying compensation without the plaintiff needing to prove specific subjective suffering beyond the existence of the delay.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedThe legal basis cited in the dispositive for dismissing the appeals as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2023
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 08.09.2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale pentru privarea îndelungată de bun prin nesoluţionarea în termen a notificării nr. x/04.10.2001 şi lăsarea în nelucrare timp de 10 ani după emiterea Dispoziţiei nr. 939/30.01.2009 a dosarului întocmit în baza Legii 10/2001, cu cheltuieli de judecată.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, art. 1349, 1357, C. civ.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea de şedinţă din data de 05.02.2021, prima instanţă a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, drept apărare de fond şi a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de aceeaşi parte, reţinând, în fundamentarea acestei din urmă soluţii, că, în raport cu obiectul cererii: obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru nesoluţionarea dosarului privind notificarea şi cu data transmiterii de către pârât a dosarului către Instituţia Prefectului - 11.12.2017, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, acesta nu s-a împlinit până la data de 08.02.2020, când a fost formulată cererea de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2893/19.07.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul municipiul Constanţa, care a fost obligat la plata către cea dintâi a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 942/18.03.2022, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2893 din data de 19.07.2021, formulată de reclamanta A., dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.104 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia nr. 203/C din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 2893 din data de 19.07.2021, a sentinţei civile nr. 942/18.03.2022 şi a încheierii din 05.02.2021 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.
A admis apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 2893/19.07.2021 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, care a fost schimbată în parte această sentinţă în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 20.000 de RON (în loc de 10.000 de RON), cu titlu de daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
S-a respins, ca nefondată, cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea în apel a cauzei şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 302,50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru), proporţional admiterii pretenţiilor.
4. Căile de atac formulate în cauză
4.1 Recursul principal
Împotriva deciziei nr. 203/C din 27 septembrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar, invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Susţine recurentul-pârât că reclamanta şi-a întemeiat pretenţia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii 165/2013, astfel că cererea privind acordarea daunelor morale este inadmisibilă.
Invocă cauza pilot B. şi alţii împotriva României şi arată că CEDO a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile.
Arată că, raportat la temeiul juridic al acţiunii (răspundere civilă delictuală), se reţine prioritatea legii speciale, impusă de respectarea principiului specialia generalibus derogant, aspect ce conturează, de asemenea, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că acţiunea are două componente care justifică pretinsa tergiversare în raport de care se solicita daunele morale: soluţionarea cu întârziere a notificării nr. x/01.10.2001, respectiv prin Dispoziţia nr. 939/30.01.2009 şi înaintarea cu întârziere, ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 939/30.01.2009, a dosarului întocmit pentru acordarea de despăgubiri, respectiv 11.12.2017 - data înregistrării dosarului la Instituţia Prefectului, ce avea atribuţii subsecvente îndeplinirii obligaţiilor recurentului.
S-a susţinut că fapta ilicită, generatoare de prejudicii, constând în nesoluţionarea notificării reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a fost săvârşită de pârât încă de la momentul înregistrării notificării de restituire a imobilului, de la acea dată generându-se în sarcina recurentului obligaţia de a soluţiona notificarea, măsură îndeplinită prin Dispoziţia nr. 939/2009.
Apreciază că din această perspectivă, încă de la acel moment reclamanta cunoştea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii şi persoana (entitatea) care se făcea vinovată de aceasta faptă.
Incidente în acest sens, sunt dispoziţiile art. 2500, art. 2528 C. civ., astfel că, cunoscând paguba şi pe acela care răspunde de ea, reclamanta putea promova acţiunea în termen de 3 ani de la data emiterii Dispoziţiei, conţinutul art. 2528 C. civ. fiind edificator în speţă.
Din aceeaşi perspectivă, intervenise prescripţia şi raportat la a doua componentă a capătului de cerere, respectiv acordarea de daune morale privind înaintarea cu întârziere, ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 939/30.01.2009, a dosarului întocmit pentru acordarea de despăgubiri, respectiv 11.12.2017. Încă de la acel moment reclamanta cunoştea întinderea pagubei, fapta generatoare de prejudicii şi persoana care, in opinia sa, se făcea vinovată de aceasta faptă, instanţa reţinând astfel că pârâtului i se impută nesoluţionarea în termenul de 60 zile, respectiv transmiterea cu întârziere a documentaţiei către Instituţia Prefectului.
Din perspectiva faptei ilicite, apreciază că aceasta nu exista în sarcina recurentului, având în vedere că acesta a avut un număr mare de notificări, întemeiate pe dispoziţiile Legii 10/2001, iar soluţionarea acestora a presupus documentări şi corespondenţe, ce implică o derulare în timp, astfel că întârzierile imputate suporta justificări obiective.
Totodată conform art. 1380 C. civ., nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
Arată că reclamanta nu a explicat în concret care este prejudiciul moral şi nu a administrat nicio probă, cu toate ca sarcina probei îi revenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru acordarea daunelor morale, practica judiciară a statuat o scrie de criterii obiective, în ipoteza în care cel în cauză dovedeşte că prestigiul, onoarea, reputaţia sau demnitatea sa au fost afectate prin fapta recurentului.
Reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferinţelor sale) în aşa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparaţie, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale, de implicaţiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relaţia de cauzalitate între prejudiciul suferit de acestea şi prejudiciul moral, în ce anume constă.
Susţine că cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu să constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, în raport de art. 998 C. civ.
Consideră că reclamanta trebuia să identifice punctual inacţiunea sau acţiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menţionate, să dovedească săvârşirea cu vinovăţie a faptei ţinând cont de prejudiciul relaţiei dintre instituţie şi angajaţii săi, să cuantifice şi să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanţa să acorde un prejudiciu moral reclamantei. Simpla întârziere în soluţionarea unei cereri adresate instituţiilor statului nu este o condiţie necesară şi suficientă pentru a determina instanţa să solicite şi să obţină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Mai arată că, în speţă, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condiţiile în care reclamanta avea la îndemână căi de soluţionare a notificărilor şi respectiv obţinerii executării pe cale silită, prevăzute de lege.
4.2 Recursul incident
Reclamanta a depus întâmpinare, în termen legal, formulând, totodată, şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Consideră ca decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce au fost acordate într-un cuantum diminuat, aplicându-se greşit normele de drept material referitoare la dreptul reclamantei la egalitate în faţa legii şi a autorităţilor publice, demnitatea umană şi dreptul personalităţii, dar şi dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie) şi dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţie).
Susţine că, în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale întinderea acestora trebuia să se stabilească, în esenţă, în raport cu gravitatea vătămărilor produse, natura şi intensitatea suferinţelor cauzate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare.
Instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, de "prejudiciul moral" enorm suferit de către recurenta reclamantă, ce consta în frustrările acumulate de aceasta timp de 9 ani de la emiterea Dispoziţiei nr. 939/2009 până la transmiterea către Instituţia Prefectului, de afectarea stării sale de sănătate fizică dar şi crearea unei stări de disconfort psihic provocat, nu doar de perioada lungă de aşteptare, dar şi de nemulţumirea şi revolta cauzate de faptul că, prin conduita sa, recurentul-pârât a nesocotit orice prevedere legală.
Pe de o parte, daunele morale cerute în cuantum de 50.000 RON, au fost solicitate pentru cei 9 ani în care dispoziţia nu a fost înaintată pentru controlul de legalitate, rezultând o despăgubire în valoare de 5.555 RON pentru fiecare an, de întârziere a recurentei-reclamante de a beneficia de dreptul la despăgubire conferit de lege.
Pe de altă parte, printr-o simplă raportare la indicele lunar al preţurilor de consum pentru intervalul cuprins între 03.04.2009, care reprezintă momentul în care a expirat termenul de 30 de zile de contestare a dispoziţiei comunicate în 03.03.2009 şi 11.12.2017, care reprezintă momentul în care pârâtul s-a dezînvestit prin înaintarea dosarului către Instituţia prefectului, a rezultat o rată a inflaţiei procentuală de 123.96% care, aplicată la valoarea punctelor cuprinse în Decizia de compensare nr. 53290/25.11.2022, ar genera suma de 84.734 RON.
Sub un alt aspect, consideră că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii în privinţa cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2000 RON, depuse la dosarul cauzei şi dovedite prin două chitanţe.
Instanţa de apel a respins cererea de acordare a acestora, considerând că cele două chitanţe au fost emise cu 2 ani înaintea demersului judiciar pendinte şi nu pot constitui preţul serviciilor avocate de care a beneficiat reclamanta în prezenta cauză, ci probabil se referă la serviciile prestate în dosarul x/2018
Învederează că, în dosarul nr. x/2018 acţiunea fiind respinsă, nici cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în sumă de 2.000 RON nu au fost aprobate. Conform înţelegerii survenite ulterior între părţile semnatare ale CAJ nr. x/2017, prestarea serviciilor juridice a fost extinsă şi în prezentul dosar în baza aceluiaşi onorariu încasat iniţial.
Consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ., dar şi cele ale art. 127 şi art. 128 din Statutul profesiei de avocat, singura condiţie care trebuia îndeplinită fiind cea prevăzută de 452 C. proc. civ. cu privire la dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată.
Solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei atacate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată în integritate, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 2000 RON.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin memoriul de recurs, pârâtul a susţinut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, pe de o parte, din perspectiva chestiunilor de ordin procedural referitoare la admisibilitatea cererii de chemare în judecată şi cele privitoare la termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune iar, pe de altă parte, a reţinerii eronate a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin demersul judiciar promovat la data de 08.09.2020, reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală obiectivă din dublă perspectivă, solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat atât prin nesoluţionarea culpabilă a notificării adresate pârâtului în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, în termenul legal, precum şi prin transmiterea Dispoziţiei nr. 939/30.01.2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi a documentaţiei aferente notificării către Instituţia Prefectului Constanţa abia la data de 11.12.2017, cu depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererii adresate autorităţii statului.
În absenţa unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, speciale, de natură a fi aplicat direct pretenţiilor reclamantei, ambele instanţe de fond au examinat în mod corect pretenţia dedusă judecăţii din perspectiva incidenţei dispoziţiilor de drept substanţial care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la noţiunea de "proces echitabil" şi care include şi componenta examinării cererii într-un termen rezonabil, motiv pentru care în mod just s-a reţinut admisibilitatea cererii de chemare în judecată.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului pârât, reglementările cuprinse în legile speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013) nu conduc la o concluzie în sensul inadmisibilităţii cererii, deoarece reclamanta a uzat de prevederile legii de reparaţie şi cererea de faţă nu are ca izvor o eventuală nelegalitate a soluţiei date notificării reclamantei, ci pasivitatea autorităţii pârâte în emiterea unui răspuns conform legii şi respectiv în luarea altor măsuri administrative la care era obligată de actele normative ce s-au succedat în aplicare.
În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanţele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecăţii şi cea a notificării - peste 16 ani, fiind avut în vedere că notificarea depusă în data de 01.10.2001 a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 939/30.01.2009, iar la data de 11.12.2017 pârâtul a înaintat documentaţia aferentă notificării către Instituţia Prefectului Constanţa, în vederea verificării legalităţii.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, instanţele fondului au reţinut că pârâtului îi revenea obligaţia de a soluţiona notificarea, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea sa sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare şi să se pronunţe, prin dispoziţie motivată, asupra cererii prin dispoziţie motivată, emisă înăuntrul aceluiaşi termen legal imperativ.
De asemenea, după emiterea dispoziţiei, pârâtul avea obligaţia de a o înainta cu dosarul administrativ aferent către prefect, însă acest lucru s-a realizat abia la data de 11.12.2017, acesta fiind momentul de la care se calculează termenul de prescripţie extinctivă în cauză, termenul de 3 ani defipt de lege nefiind împlinit la data înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel că s-a respins excepţia invocată în acest sens.
Nu poate fi primită alegaţia pârâtului în sensul că termenul de prescripţie ar curge de la data emiterii Dispoziţiei nr. 939/2009, întrucât este vorba despre o faptă ilicită continuă, o omisiune a pârâtului de a lua toate măsurile de care era ţinut în soluţionarea notificării reclamantei şi care a stat în pasivitate şi nu a procedat la transmiterea de îndată a acestei dispoziţii pentru exercitarea controlului de legalitate de către prefect, astfel că termenul de prescripţie curge de la momentul încetării inacţiunii ilicite, respectiv 11.12.2017, data transmiterii dosarului administrativ.
În ceea ce priveşte solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil a notificării formulate de reclamantă, dar şi pentru transmiterea dispoziţiei emise în soluţionarea notificării către prefect după mai mult de 8 ani de la data la care această obligaţie devenise exigibilă, se constată că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au raportat la jurisprudenţa Curţii europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raţionamentului instanţei europene pentru evaluarea unei plângeri din perspectiva incidenţei art. 6 paragr. 1 din Convenţie, fiind avute în dezlegările relevante ale instanţei de contencios european din perspectiva respectării de către autorităţile statului a unui termen rezonabil în soluţionarea unei cereri formulate de justiţiabili în baza legilor naţionale, cereri prin care se declanşează o procedură obligatorie, prealabilă, sesizării instanţei de judecată.
Examinând rezonabilitatea duratei procedurii judiciare reclamate, instanţele de fond au realizat o analiză concretă a circumstanţelor cauzei, în raport de criteriile enunţate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi cel al autorităţilor statale competente.
În conformitate cu mecanismul Legii nr. 10/2001, persoanele care se considerau îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligaţia formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unităţii deţinătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entităţii desemnate de lege cu soluţionarea notificării în privinţa imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.
Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziţia unităţilor deţinătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a cererii.
Deşi a fost reţinută obligaţia autorităţilor române de a asigura mecanismele şi resursele necesare pentru respectarea termenelor legale instituite pentru soluţionarea notificărilor formulate în temeiul legilor de reparaţie, din perspectiva evaluării criteriului complexităţii şi a conduitei autorităţilor, cu referire la circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluţionării notificării într-un termen rezonabil ar putea fi justificată în mod obiectiv de împrejurarea că unităţile administrativ-teritoriale au fost învestite cu un număr foarte mare de notificări, fiind practic imposibil să procedeze la soluţionarea tuturor acestor solicitări în termenul defipt de lege.
În schimb, cu privire la cea de-a doua componentă a daunelor morale solicitate, respectiv pentru transmiterea către prefect în vederea exercitării controlului de legalitate, a dispoziţiei emise şi a întregului dosar administrativ constituit în vederea soluţionării notificării, după 8 ani şi jumătate, instanţa de apel a reţinut că această întârziere nu poate fi justificată în mod obiectiv de complexitatea operaţiunilor administrative necesar a fi efectuate în acest scop.
Este adevărat că, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege menţionat, în termenul de 60 de zile, persoanei îndreptăţite i se recunoaşte dreptul de a se adresa instanţei competente, întrucât absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care poate fi cenzurat, tot în condiţiile procedurii speciale.
Cu toate acestea, în speţa pendinte situaţia este diferită, întrucât reclamanta a solicitat daune morale inclusiv pentru transmiterea către prefect a Dispoziţiei nr. 939/2009 emise în soluţionarea notificării abia în anul 2017, în acest sens instanţa de apel reţinând în mod just că nu există nicio justificare obiectivă, câtă vreme în această a doua parte a procedurii pârâtul era ţinut să efectueze o simplă operaţiune administrativă.
Aşadar, sub aspectul examinării conduitei reclamantei, din perspectiva posibilităţii acesteia de a uzita de acele mecanisme de natură a permite valorificarea deplină a drepturilor reclamate, astfel cum pretinde pârâtul, Înalta Curte constată că, în mod just instanţele fondului au reţinut că instanţa de contencios european a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţilor administrative competente să îşi execute obligaţia legală, un astfel de comportament fiind prea oneros şi necorespunzând cerinţelor art. 35 alin. (1) din Convenţie (Cauza Sabin Popescu împotriva României).
Aşadar, în contextul circumstanţial reţinut în cauză, se vădeşte a fi corectă concluzia instanţelor de fond în sensul că fapta omisivă imputată pârâtului, de a nu transmite dispoziţia dată în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 către prefect, pentru exercitarea controlului de legalitate, într-un termen rezonabil, ci după mai bine de 8 ani de la emiterea acesteia, îmbracă caracter ilicit, astfel încât răspunderea civilă delictuală a acestuia poate fi angajată.
Referitor la susţinerile recurentului-pârât care vizează faptul că reclamanta nu a explicat în concret care este prejudiciul moral şi nu a administrat nicio probă pentru a justifica suma pretinsă, Înalta Curte are în vedere că a doua faptă imputată a fost încadrată în sfera ilicitului civil. Or, în acest context, ceea ce este de stabilit în recursul de faţă este doar problema existenţei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a putea a se verifica dacă poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, de vreme ce chestiunea legată de întinderea (evaluarea) acestuia constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, oricum subsidiară clarificării celei dintâi. Aşadar, modalitatea în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită stare de fapt nu poate constitui motiv de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.
Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile interne, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs persoanei lezate.
Or, din această perspectivă, semnalând distincţia dintre dovada existenţei prejudiciului moral şi întinderea acestuia din urmă, care nu poate fi stabilită matematic, ci îndeosebi pe considerente de echitate, instanţa de apel a concluzionat just că fapta ilicită ce a constat în omisiunea de a transmite către prefect dispoziţia emisă de către pârât, mai bine de 8 ani, partea neinvocând o împrejurare obiectivă care să justifice întinderea extrem de mare a inacţiunii, este de natură să conducă, per se, la concluzia prejudicierii unuia dintre atributele esenţiale ale persoanei, nemaifiind necesar a se dovedi existenţa unui prejudiciu efectiv încercat de reclamantă.
De altfel, statuările instanţei de apel sunt corecte, în contextul în care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile pe răspunderea obiectivă a pârâtului, pentru nerespectarea unui termen rezonabil de soluţionare a notificării, respectiv prin netransmiterea dispoziţiei deja emise, împreună cu dosarul administrativ, către prefect. De aceea, faţă de perioada îndelungată de pasivitate, reclamantei nu i se putea pretinde demonstrarea unei acţiuni ilicite a pârâtului, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acesteia.
Faţă de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că nu poate primi recursul pârâtului, cu atât mai mult cu cât toate criticile formulate în această cale de atac au fost expuse şi prin memoriul de apel, primind deja dezlegare din partea instanţei de control judiciar.
Prin recursul incident, reclamanta subscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critici cu privire la întinderea prejudiciului, precum şi referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale prin raportarea la suma rezultată din împărţirea sumei pretinse la durata stării de pasivitate a pârâtului sau în funcţie de indicele lunar al preţurilor de consum, Înalta Curte reţine că susţinerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.
De altfel, susţinerile reclamantei în sensul că decizia atacată a fost dată cu "aplicarea greşită a legii în privinţa daunelor morale, ce au fost acordate într-un cuantum diminuat, aplicându-se greşit normele de drept material referitoare la dreptul reclamantei la egalitate în faţa legii şi a autorităţilor publice, demnitatea umană şi dreptul personalităţii, dar şi dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie) şi dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţie)", sunt generice, fără a fi formulate argumente concrete cu privire la pretinsele greşeli imputate instanţei de apel şi la dispoziţiile de drept substanţial a căror încălcare se invocă.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, reclamanta a mai susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., întrucât în mod greşit instanţa nu a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.
Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a procedat la evaluarea probatoriilor administrate sub aspectul cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată şi a conchis că cele două chitanţe atestând plata unui onorariu avocaţial nu sunt apte a face dovada efectuării unor cheltuieli cu procesul de faţă (pentru argumentele expuse în decizia recurată, a căror reluare nu se impune).
Or, revine instanţei de fond atribuţia de cenzurare a probatoriului şi de apreciere asupra faptelor ce stau la baza pretenţiilor părţii, rezultatul raţionamentului logico-juridic realizat de instanţa de apel în privinţa cererii privind cheltuielile de judecată în acea etapă procesuală nefiind supus cenzurii instanţei de recurs din perspectiva temeiniciei sale.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (dacă se consideră că normele din C. proc. civ. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată au natura unor norme de drept substanţial pentru cererea accesorie în discuţie), se observă că nu se poate susţine că au fost încălcate prevederile art. 453 C. proc. civ., câtă vreme aceste dispoziţii nu pot fi analizate cu ignorarea art. 451 şi a art. 452 din acelaşi cod cu privire la cheltuielile necesare pentru buna desfăşurare a procesului, ce trebuie dovedite că au fost efectuate în legătură cu procesul pendinte.
Or, tocmai absenţa acestei conexiuni a fundamentat soluţia de respingere a cererii privind cheltuielile de judecată, astfel încât nu se identifică o încălcare a legii în acest registru.
În consecinţă, constatând că motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele părţi litigante, nu este incident, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de recurentul-pârât Municipiul Constanţa prin Primar şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 203/C din 27 septembrie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2023.