State's 2009-dated compensation claim barred by prescription; appeals quashed, defendant liable for costs.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 20.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 258.424 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.567.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.08.2009 întocmit de către S.C. A. S.R.L., şi valoarea de 1.308.576 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din apartamentul nr. x - parter, corp A; apartamentul nr. x, corp B, apartament nr. x, corp C şi teren în suprafaţă de 360 mp, situat în Bucureşti, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La 26.11.2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 14.01.2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.R.L., B., C., D. şi E., solicitând introducerea în cauză a acestora şi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 702/04.05.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu persoanele chemate în garanţie A. S.R.L., B., C., D. şi E., ca tardiv formulată şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie A. S.R.L. suma de 2.800 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi să plătească persoanei chemate în garanţie D. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar, prin decizia civilă nr. 651A din 4 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile, ca nefondate şi a obligat apelanta - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel către intimata A. S.R.L., în sumă de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat redus.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva aceleiaşi decizii civile a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul prescripţiei extinctive.

Recurentul-reclamant a argumentat că instanţa de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii titlului de despăgubire, în realitate aflându-se în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i s-a adus la cunoştinţă existenţa unei diferenţe dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative şi valoarea sa realizată cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare.

4.2. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs şi pârâta, solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul exonerării de plata cheltuielilor de judecată sau diminuării cuantumului acestora.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţele de fond în mod eronat au apreciat că recurenta este în culpă şi au obligat-o la plata de cheltuieli de judecată. Instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei cererii de chemare în judecată şi în mod corect a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi este prescrisă.

Astfel reclamanţii sunt cei în culpă, fără cererea formulată de reclamanţi nu ar fi existat cererea de chemare în garanţie.

Or, instanţa de fond nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie şi, prin urmare, având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în garanţie, indiferent dacă a fost formulată tardiv sau nu, tot ar fi fost respinsă.

A mai arătat că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.300 RON pentru fiecare fază procesuală, constând în onorariu de avocat, fără a se raporta la dificultatea, amploarea şi durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reţine şi în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinări, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

De asemenea, intimaţii-chemaţi în garanţie F., B. şi D. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având a soluţiona cu prioritate excepţiile nulităţii recursurilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru următoarele considerente de drept:

Cu privire la recursul declarat de pârâtă, se constată că argumentele invocate în susţinerea acestuia se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se susţine aplicarea greşită a unei norme de drept material (întrucât, deşi sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părţii care se face vinovată de declanşarea demersului judiciar - partea care pierde procesul -, reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală), anume a prevederilor art. 451-455 C. proc. civ., din perspectiva reţinerii greşite a culpei recurentei, în timp ce criticile ce vizează proporţionalitatea şi reducerea cuantumului onorariul de avocat se referă la temeinicia hotărârii recurate, iar nu la nelegalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte recursul invocat de către reclamant, se constată că argumentele invocate în susţinerea acestuia se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce se susţine că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţiile nulităţii recursurilor, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinând recursul reclamantului, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prioritar, Înalta Curte constată că excepţia inadmisibilităţii, cum a fost invocată şi argumentată de către recurenta-pârâtă prin întâmpinare, nu este o veritabilă excepţie de procedură, care să necesite o dezlegare prioritară şi separată, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., ci o apărare de fond.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5562/18.08.2009, reprezentând titlul de despăgubire, neputând fi primită interpretarea că nu se putea cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021 în evidenţele Ministerului.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul de lege nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia. Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei.

Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidenţele sale, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative, printre care şi în dosarul de despăgubiri nr. x

Aceste susţineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de instanţa de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul Român trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 5562/18.08.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanţă, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român îşi exercită/îndeplineşte funcţiile constituţionale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează şi le atribuie atribuţii specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare şi de funcţionare. În temeiul acestui raport de sorginte constituţională, instituţiile şi/sau autorităţile publice au obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului, pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile/autorităţile pe care le-a creat şi organizat.

Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reţine că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi (...). (7) Comisia Centrală va desemna în mod aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii titlului de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, neputând invoca faptul că nu a ştiut despre activitatea şi măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituţie autonomă, aflată sub control parlamentar, totuşi Curtea de Conturi este creată tot de către Statul Român şi funcţionează în cadrul normativ stabilit de acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecinţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite Statului Român, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens, prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuţii în procedura de restituire şi că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluţionare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituţiile/autorităţile publice cărora le-a delegat atribuţiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, respectiv cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de către un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv şi că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 5562/18.08.2009, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcţii şi atribuţii de control), avea obligaţia să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparaţie, cu respectarea cadrului normativ existent.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nici nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea titlului de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanţelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut corect că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 5562/18.08.2009 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când Statul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plăţii despăgubirilor.

Nefondată este şi critica recurentului-reclamant, în sensul că, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului răspunderea pentru prejudiciul produs pentru fapte ce aparţin instituţiilor sale. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, Statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv sun regimul comunist, de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, căreia i-a delegat o parte din atribuţiile sale, având obligaţia de a exercita supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă nicio relevanţă data înregistrării la Ministerul Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

Examinând recursul civil declarat de pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că atât instanţa de apel. Cât şi instanţa de fond au aplicat eronat dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaţilor în garanţie S.C. A.. şi D., argumentând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Se constată că aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat anumite norme de drept procesual.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată". Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale procesuale, întrucât între reclamantul din cererea principală şi partea chemată în garanţie de către pârâtă nu există un raport juridic direct, care să fundamenteze obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către chematul în garanţie. Deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre care se numără şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în garanţie.

Pe de altă parte, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că, din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie ca tardivă determină culpa procesuală a titularului cererii de chemare în garanţie, care trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de persoana pe care a înţeles să o cheme în garanţie, cu nerespectarea termenului legal de formulare a unei astfel de cereri incidentale.

Recurenta-pârâtă a mai învederat critici ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, învederând că atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă a obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată pentru fiecare fază procesuală, fără a se raporta la criteriile prevăzute la art. 147 din Statutul profesiei de avocat, care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor, conform prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Or, aceste critici nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei recurate.

În această ordine de idei, se reţine că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent a soluţiona recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reţinut următoarele aspecte:

"29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material.

30. Instanţele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deşi sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părţii care se face vinovată de declanşarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

31. Pe de altă parte, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

32. Faţă de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluţionarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranşarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudenţa ataşată sesizării.

33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză.

35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

36. Este vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că respectivele critici de recurs nu pot fi analizate.

Constatând că motivul invocat de recurenta-pârâtă este neîntemeiat, iar criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu pot fi analizate în recurs, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de către această parte.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-chemat în garanţie D. şi la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L., cu titlu de onorarii de avocaţi, conform documentelor justificative existente în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii ambelor recursuri.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor împotriva deciziei civile nr. 651A din 4 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-chemat în garanţie D. şi la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 decembrie 2023.