Appeals dismissed; civil claim for damages for illegal deprivation of liberty deemed time-barred due to failure to notify change of address.

Şedinţa publică din data de 05 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 21.04.2022 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, actualizată în funcţie de rata inflaţiei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal; plata sumei de 780 euro actualizată în funcţie de rata inflaţiei, reprezentând daune materiale pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal; plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 922 din 07 octombrie 2022 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

S-a respins acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 364 din 04 aprilie 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A..

A admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 922 din data de 7.10.2022, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2022, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins acţiunea ca fiind prescrisă.

A menţinut dispoziţia prin care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 364 din 04 aprilie 2023 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă au declarat recursuri reclamantul A. şi pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor.

4.1. Prin recursul formulat de recurentul-reclamat A., aceasta critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând, în esenţă, că sentinţa penală nr. 83 din 08.10.2020 a Judecătoriei Dorohoi, prin care a fost admisă cererea de revizuire şi a fost anulată sentinţa penală de condamnare la pedeapsa închisorii, nr. 108 din 24 iunie 2020 a aceleiaşi instanţe, nu a fost legal comunicată către acesta.

Astfel, arată că din anul 2019, când a fost eliberat, a lucrat în Italia, despre acest aspect fiind informată Judecătoria Dorohoi, prin procesul-verbal de căutare la domiciliu din 14.01.2020 întocmit de către Postul de Poliţie Havîrna, dosarul nr. x/2019 consemnându-se acest aspect.

De asemenea, aspectul plecării sale în străinătate ar fi fost reţinut şi prin sentinţa penală nr. 108/24.06.2020, în toate procesele-verbale întocmite de factorul poştal consemnându-se faptul că citarea/comunicarea actelor de procedură nu s-a putut realiza din cauza faptului că destinatarul "este plecat din localitate".

Totodată, arată recurentul că, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din C. proc. pen., "Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol", astfel că, în ceea ce priveşte comunicarea sentinţei penale nr. 83/08.10.2020, erau aplicabile dispoziţiile prevăzute la art. 257-267 din C. proc. pen., din care reiese că actele de procedură se comunică la adresa unde locuieşte persoana în cauză, iar dacă aceasta nu este cunoscută, atunci la adresa locului de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.

Cât priveşte persoanele care locuiesc în străinătate sunt aplicabile dispoziţiile art. 259 alin. (9) din C. proc. pen., atât în ceea ce priveşte citarea cât şi comunicarea actelor de procedură. Aşadar, în contextul în care prin punerea în executare a mandatului de aducere instanţa a aflat locul unde acesta locuia, respectiv în Italia, aceasta avea obligaţia procedurală de a comunica hotărârea la respectiva adresă.

Consideră că atât comunicarea hotărârii nr. 108/24.06.2020 cât şi comunicarea sentinţei nr. 83/08.10.2020 se puteau efectua prin comisie rogatorie, conform Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală iar, în situaţia în care instanţa aprecia că această lege nu este aplicabilă, avea obligaţia să comunice hotărârea în cauză prin scrisoare recomandată la adresa locului unde acesta locuia.

Neîndeplinirea comunicărilor legale produce consecinţe juridice faţă de participanţii procesului penal, ea putând fi acoperită dacă partea a luat cunoştinţă într-un alt mod de actul necomunicat.

În speţă, nelegalitatea comunicării a fost acoperită doar la data de 17.01.2022, când reprezentantul convenţional al recurentului a solicitat comunicarea sentinţei penale nr. 83/08.10.2020 pronunţate de către Judecătoria Dorohoi în dosarul nr. x/2020. Cum comunicarea acestei sentinţe s-a realizat în data de 21.01.2022, formularea prezentei acţiuni, la 19.04.2022 a fost realizată în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul său şi a constatat că acţiunea este prescrisă.

Se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Cauza Davran contra Turciei pct. 40-47.

4.2. Prin recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, se critică soluţia instanţei de apel dată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Astfel, arată că în speţă nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate alea unei astfel de acţiuni. Prima instanţă de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că îndeplinirea condiţiilor art. 538 C. proc. pen. presupune cercetarea fondului cererii de chemare în judecată, fiind deci o condiţie de temeinicie iar nu de admisibilitate a cererii.

Excepţia inadmisibilităţii dreptului material la acţiune este o excepţie procesuală de fond şi are drept finalitate crearea unui cadru procesual care să permită soluţionarea unei cereri pe fond prin intermediul unei proceduri judiciare civile lipsite de vicii procedurale, în condiţiile inexistenţei oricăror lipsuri privind dreptul la acţiune în legătură cu cererea în cauză.

Se susţine că, în speţă, reclamantul a sesizat instanţa printr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. proc. pen. privind dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, însă fără ca această acţiune să întrunească condiţiile privind admisibilitatea şi soluţionarea în fond a cauzei.

Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) "Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit."

Din interpretarea dispoziţiilor legale de mai sus care reglementează procedura de urmat pentru obţinerea reparării prejudiciului, rezultă că trebuie să existe o hotărâre de condamnare definitivă care a fost desfiinţată sau anulată, iar în urma rejudecării cauzei în condiţiile art. 538 din C. proc. pen., s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, condiţii care nu sunt îndeplinite în speţă.

Judecarea cererii de revizuire nu a avut ca finalitate achitarea condamnatului pentru faptele avute în vedere la stabilirea vinovăţiei acestuia, ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

Faptul că, deşi i s-a pus în vedere de către instanţă, reclamantul nu a făcut dovada efectuării plăţii amenzii penale şi ca urmare a acestui fapt a fost dispusă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, nu poate angaja răspunderea Statului Român pentru privarea acestuia de libertate şi nu face dovada existenţei unei erori judiciare.

Mai arată recurentul că, potrivit ipotezei reglementate de art. 538 alin. (2) din C. proc. pen., se impune, de asemenea, întrunirea unor condiţii cumulative, pentru a se formula o cerere în repararea pagubei pricinuite de eroarea judiciară.

O primă condiţie se referă la condamnarea unei persoane judecate în lipsă, condiţie despre a cărei îndeplinire nu se poate discuta în speţă, cât timp reclamantul nu se prevalează de o asemenea situaţie. O doua condiţie vizează redeschiderea procesului penal cu privire la persoana judecată în lipsă, condiţie ce depinde de existenţa celei anterior menţionate şi care este lipsită total de incidenţă în speţă, reclamantul fiind reprezentat de avocat în fiecare etapă procesuală prin care a fost stabilită vinovăţia şi răspunderea acestuia.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului şi schimbarea în parte a deciziei civile nr. 364 din data de 4 aprilie 2023 a Curţii de Apel Suceava, în sensul admiterii excepţiei invocate şi respingerea în consecinţă a cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

5. Apărările formulate în cauză

Cererile de recurs au fost comunicate reciproc între recurenţi în data de 22 iunie 2023 şi, respectiv 26 iunie 2023, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

În data de 12 iulie 2023, în termen legal, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant în data de 19 iulie 2023, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În data de 24 iulie 2023, în termen legal, A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care invocă excepţia nulităţii, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât în data de 01 septembrie 2023, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Luând spre examinare recursul formulat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Primul motiv de critică, ce poate fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 541 C. proc. pen.

Astfel, recurentul susţine că acţiunea a fost formulată în termen, cu respectarea dispoziţiilor art. 541 C. proc. pen., impunându-se respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi judecata pe fond a cauzei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de apel sub aspectul faptului că, în mod greşit, a modificat soluţia instanţei de fond, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără să fi avut în vedere că acesta a luat la cunoştinţă de eroarea judiciară săvârşită de Statul Român abia la data de 17 ianuarie 2022, când, urmare a solicitării reprezentantului său convenţional, i-a fost comunicată sentinţa penală nr. 83 pronunţată la data de 08 octombrie 2020 de către Judecătoria Dorohoi.

Arată recurentul că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la 3 zile de la momentul expirării termenului de 7 zile indicat în cuprinsul înştiinţării despre soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Dorohoi, realizate la 13.10.2020, în condiţiile în care soluţia pronunţată în dosarul de revizuire nu i-a fost comunicată la reşedinţa acestuia din Italia, unde locuia efectiv, adresă despre care instanţele penale au avut cunoştinţă.

Contrar criticilor invocate în susţinerea cererii de recurs, se constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente la împrejurările de fapt reţinute pe baza probelor dosarului.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţia adoptată de instanţa de apel, care a modificat hotărârea primei instanţe, se constată că, în mod corect, s-a reţinut că, potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Prin urmare, termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii pentru repararea pagubei, prevăzut de art. 541 alin. (2) C. proc. pen., a început să curgă la data de 26 octombrie 2020 (la 7+3 zile de la data afişării înştiinţării referitoare la comunicarea hotărârii pronunţate la data de 13.10.2020), astfel că formularea cererii introductive de instanţă la 19.04.2022 este tardivă, termenul de prescripţie de 6 luni expirând cu mult înainte de formularea prezentului demers judiciar.

Stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie de 6 luni este clară şi nu comportă interpretări, acest moment fiind data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, acesta aspect nefiind contestat de către recurent.

Ceea ce se contestă, în fapt, este momentul de la care a doua instanţă de control judiciar a apreciat că sentinţa civilă nr. 83 din 08 octombrie 2020 a Judecătoriei Dorohoi ar fi rămas definitivă, în condiţiile în care s-a invocat o neregularitate cu privire la procedura de comunicare a respectivei hotărâri către reclamantul în cauză.

Înalta Curte, verificând modalitatea de comunicare a hotărârii sus-menţionate către reclamant, are în vedere dispoziţiile art. 259 C. proc. pen., potrivit cărora:

"(1) Suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.

(2) Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.

(3) Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.

(4) Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.

(5) Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă: a) anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută; b) numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia; c) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui citat; d) numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul; e) menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei; f) menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia; g) menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen; h) semnătura celui care a afişat înştiinţarea…(7) Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. O copie a citaţiei se comunică şi administraţiei locului de deţinere".

Prin cererea de revizuire formulată la 16 iulie 2020, recurentul din prezenta cauză, A., a menţionat că este încarcerat în Penitenciarul Botoşani, astfel că instanţa a dispus citarea acestuia la sediul penitenciarului, în conformitate cu dispoziţiile art. 259 alin. (7) C. proc. pen.

Prin încheierea din 23 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Dorohoi a fost admisă în principiu cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 108 din 24 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Dorohoi, formulată de revizuentul A., şi s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 250 de zile închisoare stabilite prin sentinţa atacată, revizuentul fiind pus în libertate.

Având în vedere că revizuentul, după punerea sa în libertate, nu a indicat adresa la care doreşte să fie citat, instanţa de revizuire a dispus citarea sa la locul de domiciliu, din comuna Havârna, jud. Botoşani.

Pentru termenul de judecată din 27 august 2020, Judecătoria Dorohoi, constatând lipsa revizuentului, cât şi a avocatului ales al acestuia, precum şi faptul că citaţia transmisă la domiciliul părţii s-a întors cu menţiunea "plecat din localitate", a amânat cauza la data de 08 octombrie 2020.

La termenul din 08 octombrie 2020, s-a prezentat în faţa instanţei avocat B., în reprezentarea revizuentului lipsă, în baza împuternicirii avocaţiale seria x nr. x/23.07.2020 aflate la dosar, astfel că procedura de citare a fost considerată legal îndeplinită.

Cum reprezentantul convenţional al părţii, prezent în sală cu ocazia dezbaterii asupra cererii de revizuire nu a indicat o altă adresă la care să fie efectuate procedurile de comunicare cu revizuentul, instanţa a dispus comunicarea sentinţei civile nr. 83 din 08 octombrie 2020 la aceeaşi adresă de domiciliu a revizuentului, pe procesul-verbal de predare din 13.10.2020, aflat la dosarul Judecătoriei Dorohoi, fiind făcută menţiunea că s-a procedat la afişarea înştiinţării deoarece destinatarul este plecat din localitate.

Astfel, agentul procedural a procedat în conformitate cu prevederile art. 259 alin. (5) C. proc. pen., procedura de comunicare a hotărârii considerându-se îndeplinită la momentul expirării termenului de păstrare a citaţiei la sediul instanţei.

Nu pot fi primite alegaţiile recurentului-reclamant în sensul că instanţa avea obligaţia de a proceda la citarea sa la reşedinţa din Italia, în condiţiile în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 259 alin. (2) C. proc. pen., sancţiunea în acest caz fiind tocmai comunicarea hotărârii la vechiul loc de citare.

Din perspectiva aplicării acestui text de lege, nu prezintă importanţă chestiunea de a şti dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin înmânarea citaţiei sau în oricare altă modalitate de comunicare. În cazul citării prin afişare, procedura se consideră îndeplinită şi prin neprezentarea părţii în vederea ridicării citaţiei în termenul prevăzut de lege, care curge de la data afişării înştiinţării.

Menţiunea din cuprinsul procesului-verbal de comunicare a hotărârii, în sensul că destinatarul este plecat de la adresă, nu poate avea altă valoare decât aceea că pe parcursul procesului partea şi-a schimbat locul citării, fără a încunoştinţa instanţa. Or, în conformitate cu prevederile inculpatul este citat la noua adresă numai dacă a încunoştiintat instanţa de judecată de schimbarea intervenită, în termen de 3 zile de la intervenirea schimbării, sub sancţiunea neluării în seamă a noi adrese. Nu există nicio normă de drept care să indice obligaţia instanţei de a face demersuri în vederea aflării noii locuinţe a celui care şi-a schimbat adresa pe parcursul procesului.

Aşadar, nu se poate imputa instanţei o eventuală nerespectare a dreptului la un proces echitabil în condiţiile în care necitarea/necomunicarea hotărârii la noua locuinţă a recurentului s-a datorat tocmai culpei acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de textul art. 259 alin. (2) C. proc. pen.

Cât priveşte jurisprudenţa CEDO invocată, Cauza C-18342/03 Davran împotriva Turciei, aceasta nu este aplicabilă speţei, în condiţiile în care priveşte o situaţie premisă diferită. Astfel, în respectiva cauză s-a reţinut că reclamantul a suferit o restrângere excesivă a dreptului său de acces la o instanţă în cazul în care recursul său a fost declarat inadmisibil pe motiv de nerespectare a termenelor legale, în măsura în care nerespectarea termenelor a fost cauzată de modul defectuos în care autorităţile şi-au îndeplinit obligaţia de a notifica hotărârea pronunţată de instanţa inferioară către reclamant, care se afla în detenţie şi era, prin urmare, uşor de localizat.

În speţa de faţă situaţia este diferită prin aceea că reclamantul şi-a schimbat locuinţa după eliberarea din detenţie, situaţie în care obligaţia încunoştiinţării instanţei despre modificarea adresei la care urmează a i se comunica actele de procedură îi revenea acestuia, iar nu conducătorului locului de detenţie care, în cazul persoanelor încarcerate, procedează la comunicarea directă cu instanţa.

Trebuie observat că de vreme ce recurentul însuşi formulase, prin apărătorii aleşi, cererea de revizuire, era în cunoştinţă cu privire la acest demers procesual care a determinat punerea sa în libertate, motiv pentru care obligaţia de a înştiinţa instanţa penală cu privire la domiciliul său real nu poate fi privită decât ca una rezonabilă, fiind cunoscută de altfel de toate legislaţiile procesuale europene, urmărind totodată scopul legitim al bunei desfăşurări a procesului penal. Prin urmare, ingerinţa în drepturile procesuale ale recurentului este una prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi totodată este în concret proporţională cu cauzele care au justificat-o, fără a aduce atingere înseşi substanţei dreptului recurentului - pe de-o parte, la nivel personal, acesta nu putea invoca necunoaşterea legii, cu atât mai mult cu cât obţinuse într-un stadiu procesual anterior desfiinţarea hotărârii primei instanţe pentru nelegala sa citare; pe de altă parte, avocaţii recurentului trebuiau să încunoştinţeze instanţa penală despre domiciliul real unde recurentul de faţă urma a fi citat şi unde urma a i se comunica hotărârea penală pronunţată asupra cererii de revizuire, omisiunea de a proceda astfel relevând o încălcare imputabilă a obligaţiilor de diligenţă ce incumbă avocatului, potrivit Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitaera profesiei de avocat şi Statutului acestei profesii.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanţa de apel a constatat procedura de comunicare a hotărârii penale nr. 83 din 08.10.2020 a Judecătoriei Dorohoi a fost îndeplinită în mod legal, prin afişarea înştiinţării în data de 13 octombrie 2020.

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Având în vedere aspectele prezentate, soluţia instanţei de apel este corectă, aceasta constatând, în mod corect, nerespectarea şi încălcarea termenului de prescripţie de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată în care reclamantul trebuia să formuleze o acţiune în despăgubiri la instanţa competentă.

Rezultă prin urmare că soluţia recurată este legală în ceea ce priveşte stabilirea momentului de început al cursului prescripţiei şi cu privire la constatarea potrivit căreia acest termen s-a împlinit.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi acesta urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs invocate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă greşit de instanţele de fond, în pofida faptului că nu erau îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii prevăzute de art. 538 C. proc. pen.

Instanţa de judecată a fost sesizată cu soluţionarea unei acţiuni în repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 538 C. proc. civ., prin care reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata prejudiciului moral şi material cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

În speţă, dreptul la acţiune este reglementat prin însuşi art. 538 C. proc. pen., prin care se prevede că persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Aceste condiţii constau, aşa cum arată şi recurentul-pârât, în existenţa unei hotărâri definitive de achitare, pronunţate ca urmare a anulării sau desfiinţării hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor anterior menţionate constituie tocmai obiectul cererii cu care a fost sesizată instanţa de judecată, analiză care presupune certarea fondului cauzei, prin administrarea unui probatoriu adecvat.

Astfel, verificarea condiţiilor de admisibilitate ale unei atare acţiuni vizează însuşi fondul cererii de chemare în judecată, neputând fi analizat pe cale de excepţie, întrucât aceasta ar presupune ca instanţa să pronunţe o soluţie fără a cerceta fondul pricinii.

Este real că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 538 C. proc. civ., întrucât recurentul nu a fost privat de libertate în mod nelegal, ci în executarea unei hotărâri penale definitive. Faptul care a determinat admiterea revizuirii, respectiv plata anterioară a amenzii penale, nu a fost în mod legal adus la cunoştinţa biroului de executări penale al instanţei de executare, deşi recurentul era obligat la aceasta, punerea în executare a pedepsei privative de libertate fiind prin urmare cauzată de propria sa inacţiune. În aceste coordonate, prevederile art. 538 C. proc. pen. nu se aplică, însă aceasta constituie o chestiune de fond, iar nu una care să releve inadmisibilitatea cererii.

În considerarea argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs şi să dispună în consecinţă, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 364 din 4 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 decembrie 2023.