State liability for unjust deprivation of liberty after acquittal and recovery of legal costs for criminal defense

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin în data de 22 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:

- obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară şi pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv, pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală şi, mai mult, acesta nu avea atribuţii în materia în care au fost sesizate faptele penale;

- obligarea pârâtului la plata de daune materiale şi morale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele aferente prin ingerinţa în viaţa privată, prin privarea de libertate şi restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar;

- obligarea pârâtului la plata pierderii şi nerealizării câştigului din muncă, reclamantul nemaiputând să exercite mandatul de primar şi fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute în perioada în care reclamantul a fost cercetat penal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Reclamantul a cuantificat totalul daunelor morale şi materiale solicitate la suma de 10.000.000 RON.

La 18 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere modificatoare şi completatoare a acţiunii, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş Severin şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele aferente, prin ingerinţa în viaţa privată, prin privarea de libertate şi restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar, solicitând să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 şi 2, art. 8 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie care se referă la libertatea de mişcare a persoanei, art. 252 şi art. 253 C. civ.

A precizat că, la stabilirea întinderii prejudiciului, solicită a se avea în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum şi consecinţele produse asupra persoanei şi familiei sale.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş Severin şi s-a dispus scoaterea din cauză a acestuia.

Primul ciclu procesual.

2. Sentinţa Tribunalului Caraş Severin

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1397 din data 17 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraş Severin şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

5. Sentinţa pronunţată de Tribunalului Caraş Severin în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 33 din 20 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Caraş-Severin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material invocată de pârât.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.

A respins celelelalte petite ale cererii de chemare în judecată.

6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în rejudecare

Prin decizia nr. 299 din data de 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de către apelantul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 33/20.01.2022, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, ca lipsit de interes.

A respins apelul declarat de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 33/20.01.2022, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 33/20.01.2022, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi la plata de daune materiale în cuantum de 8.956 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv 54.478 RON, cu titlu de indemnizaţie aferentă funcţiei de primar pentru perioada august 2015- iunie 2016.

A menţinut în rest soluţia primei instanţe.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către apelantul-reclamant ca nedovedită.

7. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 299 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

7.1 Recursul declarat de reclamantul A.:

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., reclamantul solicită admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei civile atacate.

După prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt din dosar, recurentul arată că, ceea ce critică acesta este soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte daunele materiale acordate, în condiţiile în care aceasta nu a ţinut cont de situaţia individuală a acestuia.

Astfel, arată că, la momentul luării măsurilor privative de libertate avea funcţia de primar al oraşului Băile Herculane, era vicepreşedinte al Asociaţiei Turismului Balnear din România, membru al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltarea Turismului în România şi preşedinte al Organizaţiei de partid judeţene, având speranţa legitimă de a obţine un nou mandat de primar pentru al treilea mandat, în anul 2016, când i-a fost interzis în mod expres de către Parchet să candideze pentru funcţia de Primar. Or, în acest context, a pierdut chiar funcţia de preşedinte al Organizaţiei de partid judeţene a fost ales un alt candidat, care să participe la aceste alegeri, iar acesta, deşi era primarul în funcţie, cu proiecte reale în derulare, cu notorietate şi o reputaţie ireproşabilă în comunitatea locală, a ajuns să rămână fără loc de muncă, fără drepturi electorale şi fără venituri.

Mai susţine că în categoria daunelor materiale ar fi trebuit să fie incluse şi veniturile nerealizate, reprezentate de sumele cu titlul de indemnizaţie ce i s-ar fi cuvenit în calitate de Primar pentru situaţia în care nu s-ar fi dispus măsura abuzivă a arestului la domiciliu împotriva acestuia.

În dovedirea prejudiciului a depus la dosarului cauzei adresa nr. x/01.09.2022, prin care UAT Oraş Băile Herculane îi comunică care a fost venitul net lunar al Primarului în perioada august 2015 - 27.09.2020

Astfel, veniturile Primarului în perioada august 2015-30 iunie 2016 au fost: 4 luni x 4.656 RON = 18.624 RON şi 7 luni x 5.122 RON = 35.854 RON

Totodată, în perioada 01.07.2016 - 27.09.2020, apreciază că acesta ar fi îndreptăţit să obţină veniturile declarate de dl B. în declaraţia de avere regăsită pe site-ul UAT Oraşul Băile Herculane ca informaţie publică şi anume: 2016-21.552 RON, 2017-68.659 RON, 2018-88.984 RON, 2019-96.372 RON şi 2020-123.552 RON.

În ceea ce priveşte daunele morale, arată că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea referitoare la corectitudinerea sumei acordate cu acest titlu, prin raportare la principiile jurisprudenţiale. Apreciază că prima instanţă a valorificat, în mod corect, principiile jurisprudenţiale şi le-a aplicat corespunzător la situaţia sa particulară, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză (înscrisuri şi declaraţia martorului C.), din care reiese că acestuia i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Susţine că în materia daunelor morale, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu doar pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci şi pentru a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Criteriile legale de stabilire a daunele morale se regăsesc în dispoziţiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. şi au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, aspecte ce vin a fi completate şi cu criteriile subiective referitoare la vârstă, stare de sănătate, consecinţe pe plan social, profesional şi familial şi afectarea dreptului la imagine.

Susţine că acestuia trebuia să îi fie acordate daune morale aferente perioadei în care a fost reţinut (aproximativ 24 ore) şi arestat la domiciliu (90 de zile), precum şi pentru cele 11 luni şi 6 zile de control judiciar şi ale măsurilor dispuse în această perioadă, când a fost privat de libertate şi de dreptul de a-şi exercita prerogativele de primar şi când i s-a interzis dreptul de a mai candida la alegerile din anul 2016.

Instanţa de apel nu a motivat, sub nicio formă motivul înlăturării de la aprecierea cuantumului prejudiciului practica judiciară invocată în cauzele: Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României; Cârstea şi Grecu c. României; Stoianova şi Nedelcu c. României; Crăciun c. României; Rosengren c. României; Pantea c. României; Assinov c. Bulgariei;-Moiseyev c. Rusiei; Shchebet a Rusiei; Iambor c. României; Dedovski ş.a, c. Rusiei; Riad şi Idiab c. Belgiei; Maslova şi Nalbandov c. Rusiei; Mansuroglu c. Turciei; Bragadireanu c. României; Chember c. Rusiei şi Vladimr Romanov c. Rusiei.

Mai susţine că i s-a încălcat în mod grav, abuziv şi repetat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, deoarece timp de 5 luni au fost emise pe numele acestuia mandate de supraveghere tehnică totală prin orice mijloc, mandatul fiind adus la îndeplinire de Serviciul Român de Informaţii, care nu avea dreptul legal şi constituţional de a efectua acte de urmărire penală, fiind cu atât mai gravă ingerinţa în viaţa privată a acestuia, care a fost filat, urmărit, fotografiat, percheziţionat şi ascultat în toate formele posibile, iar în final achitat.

Concluzionând, pentru considerentele arătate, solicită admiterea recursului, casarea în parte a soluţiei pronunţată de instanţa de apel, cu consecinţa reţinerii suferinţelor şi prejudiciilor materiale şi morale înlăturate în mod nefundat, modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul obligării Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata unei despăgubiri totale pentru daunele materiale şi morale suferite de acesta, în cuantum de 10.000.000 RON.

7.2 Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, susţine nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva aplicării greşite în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau în caz de achitare, este neconstituţională.

Susţine recurentul că nelegalitatea măsurilor preventive poate fi stabilită fie de către instanţa penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri, din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăţia penală a magistraţilor implicaţi în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanţa civilă, însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în acord cu dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 Cod procedură penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli, care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c), existenţa acestui scop trebuind să fie privită independent de realizarea lui, întrucât textul în discuţie nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

Totodată, arată că jurisprudenţa CEDO a recunoscut faptul că nelegalitatea trebuie demonstrată şi că aceasta trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţele de fond, prin raportare la numărul de zile de arest, apreciază că este disproporţionat faţă de prejudiciul moral suferit de intimatul-reclamant, sub acest aspect fiind invocată, cu titlu de jurisprudenţă, decizia civilă nr. 854/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care a fost stabilit un cuantum al daunelor morale de 150.000 RON pentru o privare de libertate de 10 luni), precum şi decizia civilă nr. 8801/28.10.2009 a aceleiaşi instanţe (prin care s-au acordat daune morale în sumă de 200.000 RON pentru arestare nelegală timp de 2 ani).

Se susţine că, în mod unanim, a fost apreciat atât de instanţele naţionale, cât şi de instanţa europeană, că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, şi nu de a-l acoperi în întregime.

Astfel, susţine recurentul că suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale reclamantului constituie o îmbogăţire fără justă cauză, fiind disproporţionată faţă de perioada în care i-a fost restrânsă libertatea.

Cât priveşte petitul având ca obiect repararea prejudiciului material, şi în acest caz, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale, fără a avea în vedere că efectuarea unor demersuri judiciare care, în final, au dus la achitarea reclamantului constituie doar o materializare a ordinii de drept în materie penală - procesual penală, deoarece vinovăţia unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare.

Astfel, achitarea este expresia unei ordini de drept democratice, ce permite unei persoane acuzate să-şi dovedească nevinovăţia, cu respectarea garanţiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiţia funcţionează şi că inculpaţii îşi pot prezenta nestingherit apărarea. Se invocă cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 260/30.03.2021, pronunţată de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2020, decizia civilă nr. 1334/23.12.2020, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, decizia civilă nr. 825/23.06.2021, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019.

Mai arată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale, la care instanţa de apel face trimitere, respectiv art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că reclamantul ar putea obţine rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluţionarea dosarului penal în discuţie de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întrucât nu există temei de drept pentru obligarea acestuia la plata unor astfel de pretenţii, fără niciun fel de distincţii.

Susţine că statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 din C. proc. pen., este un participant, care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Aşadar, nu se putea reţine că, în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

În privinţa cheltuielilor de judecată acordate, reprezentând onorariul de avocat, apreciază că, în conformitate cu art. 451 din C. proc. civ., instanţa avea dreptul să le cenzureze şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei. În acest sens, se aminteşte Hotărârea din 24 mai 2006 în Cauza Weissman şi alţii împotriva României.

În fine, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la acordarea sumei de 54.478 RON cu titlu de indemnizaţie aferentă funcţiei de primar pentru perioada august 2015 - iunie 2016, susţine că şi aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în cazul în care faţă de primarul suspendat din funcţie a fost dispusă clasarea ori renunţarea la urmărirea penală sau instanţa judecătorească a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat."

Prin urmare, instituţia în care reclamantul şi-a exercitat mandatul de Primar este cea care avea obligaţia de a acorda indemnizaţia cuvenită şi nu Statul Român, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 299/08.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

7.3 Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara

Prin recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara solicită admiterea recursului, casarea hătărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

În susţinerea căii de atac formulate, după redarea istoricului, în paginile 2-38 din motivele de recurs, recurentul critică decizia nr. 299 din 08 noiembrie 2022 din perspectiva greşitei respingeri a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 33 din 20 ianuarie 2022, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, ca lipsit de interes.

Astfel, instanţa de apel, reţinând faptul că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras Severin, a constatat că acesta nu mai justifică un folos practic în criticarea soluţiei de admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale.

Însă, premisa de la care a pornit instanţa de apel, de asimilare a poziţiei procesuale a Ministerului Public în procesul civil, cu aceea a părţilor, este greşită, în condiţiile în care participarea Ministerului Public în procesul civil cunoaşte o reglementare distinctă, într-un capitol separat de cel destinat părţilor.

Arată că, atunci când acţionează în procesul civil, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată, fie prin exercitarea căilor de atac, procurorul nu acţionează pentru apărarea unor drepturi şi interese proprii, ci în virtutea prerogativelor conferite de art. 131 din Constituţie, de Legea de organizare judiciară şi de art. 92 din C. proc. civ.

Menţionează că, şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a arătat că procurorul nu este parte în procesul civil în sens material; în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în sens material aparţine titularului dreptului subiectiv, care formează obiectul litigiului; ca şi în procesul penal, procurorul este, în procesul civil, un exponent al intereselor generale ale societăţii, consacrate prin Constituţie şi legi; procurorul apără ordinea normativă, el este organ al legii.

Astfel, acţiunile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin privare nelegală/nedreaptă de libertate în cursul procesului penal au, potrivit art. 541 alin. (3) din C. proc. pen., o configurare proprie sub aspectul subiectiv, al părţii căreia legiuitorul îi stabileşte calitate procesuală pasivă, acesta fiind, în toate situaţiile, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, potrivit cărora, persoana vătămată se va îndrepta cu acţiune numai împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. În consecinţă, unitatea de parchet care a dispus trimiterea în judecată sau, după caz, a formulat propunerea de luare a măsurii preventive privative de liberate nu are calitate procesuală pasivă în aceste acţiuni.

Împrejurarea că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras Severin (indicat ca pârât în cererea reclamantului) nu are o altă semnificaţie decât aceea că prima instanţă a înţeles să soluţioneze cauza cu observarea strictă a dispoziţiilor legale, care fixează cadrul procesual pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român.

Odată cu soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras-Severin, procurorul din cadrul acestei unităţi a continuat să participe în cauză în temeiul dispoziţiilor art. 92 alin. (2) din C. proc. civ. şi Ordinului nr. 62/2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind participarea procurorilor în cauzele civile.

În aceste condiţii, susţine că erau întrunite premisele art. 92 alin. (4) din C. proc. civ. - în teza privitoare la condiţia participării la judecată, în condiţiile legii - pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinţei primei instanţe şi să critice această hotărâre sub aspectul soluţiei date pe fondul cererii de chemare în judecată.

Mai arată că poziţia procurorului în procesul civil este distinctă de cea a părţilor, care pot declara căi de atac doar dacă justifică un interes procesual în acest sens.

În acest sens, este şi art. 458 din C. proc. civ., prin care se reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac de către părţile aflate în proces care justifică un interes, ca regulă, şi, în mod excepţional, de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală în acest sens.

Prin urmare, văzând că procurorul se încadrează în această ultimă ipoteză, de organ căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală, solicită a se constata că avea dreptul de a exercita calea de atac, în condiţiile prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, dar a participat la judecată în condiţiile legii.

Concluzionând, solicită a se constata ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată a apelului, Curţii de Apel Timişoara.

8. Apărările formulate în cauză

În data de 10 aprilie 2023, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că criticile formulate de către recurenţii A. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

1.1. Prin recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva aplicării greşite în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Această critică este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

32. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. (...)

41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale si ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată si, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată si nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeste că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască si să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăsurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârsit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci si dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât si morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) si art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, si soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte şi, ulterior, a fost achitat definitiv prin decizia penală nr. 1251/A/19.11.2018 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2016, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Dispozitivul şi considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaşte dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate.

În plus, în primul ciclu procesual, instanţa supremă a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare către instanţa de apel cu îndrumarea de a analiza cererea de chemare în judecată formulată prin luarea în considerare a efectelor produse de decizia anteferită a Curţii Constituţionale.

Respectând îndrumările instanţei de control judiciar, în mod corect, s-a reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât şi considerentele instanţei de contencios constituţional.

Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată şi prin decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Recurentul consideră că, deşi prevederile art. 539 din C. proc. pen., au fost declarate neconstituţionale, principiul răspunderii statului exclusiv pentru măsuri privative de libertate nelegale este normat în continuare prin dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen. cu referire la art. 5 CEDO, care îşi găseşte în continuare aplicabilitatea.

Se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor sus-menţionate, în condiţiile în care art. 9 din C. proc. pen. nu a fost declarat neconstituţional şi produce efecte juridice depline.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura apărarea formulată, întrucât dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen. constituie norma generală, care consacră faptul că "(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege".

În schimb, art. 539 din Codul de procedură penală are caracter de normă specială şi reglementează mecanismul, prin care se activează răspunderea obiectivă a statului în ipotezele legiferate.

Prin decizia Curţii Constituţionale nu au fost lipsite de efecte juridice dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., ci s-a statuat că acestea sunt aplicabile în cauză în modalitatea, în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din CEDO.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragr. 5 impune un standard minim de protecţie. Însă, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului să adopte o protecţie sportită prin care să reglementeze dreptul la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragr. 5 din Convenţie (paragr. 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, privativă de libertate, în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect, instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depăşeşte cadrul procesual al dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., în limitele cărora este învestită a judeca (în condiţiile în care decizia reformulează conţinutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituţionale) şi fără a se putea reţine, cum susţine recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate şi siguranţă în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen.

Prin urmare, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului că au fost interpretate eronat dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen., în condiţiile în care răspunderea obiectivă a statului a fost stabilită prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a deciziei Curţii Constituşionale nr. 136/2021, fiind înlăturată susţinerea referitoare la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

1.2 A doua critică formulată de către recurent, se referă la cuantificarea daunelor morale, susţinându-se că a fost stabilit un cuantum exagerat al acestora, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 540 din C. proc. pen.

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că, în cuprinsul dispoziţiilor art. 540 din C. proc. pen., sunt stabilite cu titlu exemplificativ criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului, respectiv durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei în cauză şi asupra familiei sale, la care se adaugă criteriile subiective, stabilite la nivel jurisprudenţial, constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial, afectarea dreptului la imagine etc.

Se constată că, la stabilirea despăgubirii acordate cu titlu de daune morale, instanţele devolutive au avut în vedere perioadele de timp în care reclamantului i-a fost restrânsă libertatea, respectiv 24 ore arestat preventiv, 3 luni arestat la domiciliu şi 11 luni şi 6 zile sub control judiciar, dar şi criteriile subiective sus-menţionate, împrejurare faţă de care nu se poate aprecia că ne aflăm în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantului, aşa cum susţine în mod eronat, recurentul-pârât.

Înalta Curte arată că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, statuând în echitate, instanţele au acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel, referindu-se la dispoziţiile art. 540 din Codul de procedură penală, sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului, care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite.

În ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanţa a reţinut că acestea vizează consecinţele negative suferite de recurentul- reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs recurentului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie.

În concret, reţinerea şi arestarea la domiciliu a reclamantului pe nedrept i-au fost cauzate suferinţe psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare din cauza încarcerării. Mai mult decât atât, prin măsurile instituite asupra sa i-au fost lezate drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libera circulaţie, dar şi dreptul la viaţa privată, în condiţiile în care, nevinovat fiind, a fost obligat să rămână la dispoziţia organelor de cercetare penală, ingerinţa în drepturile sale fiind evidentă.

În concluzie, se reţine că s-a avut în vedere şi principiul echităţii şi necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogăţire, dar şi fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată.

Astfel, susţinerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanţă este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, şi care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanţelor de fond.

Având în vedere criteriile sus-enunţate, atât cele legale, cât şi cele jurisprudenţiale, despăgubirea stabilită cu titlu de daune morale nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, fiind neîntemeiată critica formulată de către recurent pe acest aspect.

În plus, la aprecierea aprecierea cuantumului prejudiciului a fost avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ilustrată în cauzele: Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României; Cârstea şi Grecu c. României; Stoianova şi Nedelcu c României; Crăciun c. României; Rosengren c. României; Pantea c. României; Assinov c. Bulgariei; Moiseyev c. Rusiei; Shchebet c. Rusiei; Iambor c. României; Dedovski ş.a. c. Rusiei; Riad şi Idiab c. Belgiei; Maslova şi Nalbandov c. Rusiei; Mansuroglu c. Turciei; Bragadireanu c. României; Chember c. Rusiei şl Vladimr Romanov c. Rusiei.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanţa de apel a aplicat, în mod legal criteriile valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea cuantumului daunelor morale, ţinând seama de situaţia personală şi familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echităţii şi proporţionalităţii şi de jurisprudenţa internă.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată.

1.3 A treia critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor ocazionate de soluţionarea dosarului penal.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Potrivit dispoziţiilor art. 276 din C. proc. pen. "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (...)

(5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămata sau de partea civilă.

(6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani, reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de apel a reţinut că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Dispoziţiile menţionate din cele două coduri de procedură sunt de fapt (şi) reguli de drept substanţial speciale intercalate în alte acte normative. În plus, aceste norme de drept material nu sunt decât aplicaţii într-o materie specială a răspunderii civile delictuale (conducând la aceeaşi soluţie, prin explicitarea în cazul concret a regulii generale), iar nu norme speciale derogatorii de la acest tip de răspundere (care să conducă la o altă soluţie).

Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Fundamentul acestei obligaţii, care constituie un caz particular de răspundere civilă delictuală, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa de a angaja un proces sau de a pune cealaltă parte în situaţia de a angaja unui proces, a determinat aceste cheltuieli. Temeiul acestei obligaţii îl constituie aşadar fapta de a promova o acţiune în justiţie, precum şi aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine înseşi (căci prin ele însele asemenea acţiuni/inacţiuni nu au un caracter ilicit), ci prin prisma împrejurării că a fost pretinsă o obligaţie a pârâtului sau a fost negat un drept al reclamantului, ceea ce a produs un prejudiciu celeilalte părţi, adică aşa numita "culpă procedurală". Cu atât mai mult, fapta ilicită nu constă nici în aceea că reclamantul sau, mutatis mutandis, parchetul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască caracterul nefondat al demersului său în justiţie în contra adversarului/inculpatului, întrucât rezultatul procesului, dat de modul în care judecătorul confruntă faptele cu regulile de drept în scopul tragerii unor consecinţe juridice concrete, nu poate fi anticipat întotdeauna cu certitudine absolută, depinzând de mai mulţi factori.

Este de observat că acest text de lege conţine atât o normă de procedură (care reglementează modul de judecată), privind posibilitatea formulării cererii de obligare a părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată chiar în litigiul care a avut acest deznodământ ("la cererea părţii care a câştigat"), cât şi o normă de drept civil, care face aplicaţia în acest caz particular al principiului reparării prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale (stabileşte o obligaţie având ca obiect plata unei sume de bani în sarcina părţii care a pierdut).

Înalta Curte mai are în vedere şi faptul că persoana, care câştigat procesul are la dispoziţie două căi procedurale pentru a solicita cheltuielile de judecată, şi anume fie chiar în cadrul acelui proces, fie separat, într-un litigiu ulterior.

Această alegere a părţii care a câştigat procesul este de natură să producă anumite consecinţe în plan procedural (de exemplu, sub aspectul timbrajului, al instanţei competente, al momentului până la care pot fi depuse probele), însă nu poate fi admis că ar putea să conducă la aplicarea unor dispoziţii de drept material diferite, câtă vreme izvorul obligaţiei părţii adverse este acelaşi (culpa procedurală, ca fapt juridic ilicit particular).

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 3 din 22 ianuarie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a arătat şi că acţiunea autonomă în recuperarea cheltuielilor de judecată este fundamentată pe ideea de culpă procesuală a părţii care a pierdut procesul - paragraful 55, precum şi că normele din C. proc. civ. nu pot constitui "în mod direct" temeiul juridic al cererii (deci pot constitui temei indirect, adică în completare) - paragraful 57.

Din perspectiva aceloraşi considerente de ordin teoretic expuse anterior, instanţa supremă constată că art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere la art. 276 alin. (6) C. proc. pen., este aplicabil şi în concret.

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că atragerea răspunderii Statului, care nu a fost propriu-zis parte în procesul penal, pe acest temei juridic, se justifică întrucât el este titularul acţiunii penale, motiv pentru care sunt obligate alte părţi să îi plătească cheltuielile avansate (art. 274-275 C. proc. pen.) în situaţia inversă, când procesul penal este câştigat de către acesta.

Or, aplicarea unui regim juridic diferit după cum Statul câştigă sau nu procesul (poate obţine rambursarea cheltuitelor, respectiv nu poate fi obligat la rambursarea cheltuielilor) este de natură să-i creeze un avantaj incorect, în dauna particularilor.

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul deciziilor nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi respectiv nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce au statuat că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului, care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 din C. proc. civ.. este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală, care revine celui care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Aşadar, mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.

În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesuală civilă din art. 453 din Codul de procedură civilă.

Se impune a fi observat că art. 10 din C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept, care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti, deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu, pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, raportat la limitele în care a fost învestită instanţa, nu există niciun argument ca în prezentul litigiu care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de legea civilă la care face trimitere art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., respectiv art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Nici critica vizând caracterul disproporţionat al onorariului de avocat avansat în procesul penal nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

1.4 Ultima critică formulată se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ cu privire la obligarea sa la plata sumei de 54.478 RON cu titlu de indemnizaţie aferentă funcţiei de primar pentru perioada august 2015- iunie 2016.

Critica este neîntemeiată, pentru cele ce succed:

Potrivit art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ "În cazul în care faţă de primarul suspendat din funcţie a fost dispusă clasarea ori renunţarea la urmărirea penală sau instanţa judecătorească a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat".

Totodată, în conformitate cu art. 539-540 din C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3.03.2021 şi prin hotărârea prealabilă nr. 1 din data de 16.02.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată injust de libertate.

Astfel, în acord cu cele reţinute de către curtea de apel, Înalta Curte reţine că normele de drept comun în ceea ce priveşte regimul răspunderii civile sunt reprezentate de prevederi ale C. civ., iar atât dispoziţiile art. art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cât şi cele ale art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen. au, în raport cu acestea, caracterul unor norme speciale, ce reglementează cazul particular al răspunderii patrimoniale a statului.

Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate faţă de cea din urmă, însă, acesta nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză, în care sunt în discuţie două norme speciale, ambele derogatorii de la dreptul comun în materie de răspundere civilă şi care reglementează proceduri speciale distincte de angajare a răspunderii statului.

Dispoziţia legală pretins a fi nesocotită de către instanţa de apel - art. 159 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ - reprezintă un remediu pus la îndemâna celui aflat în una dintre ipotezele enumerate de acestea, însă nu constituie singura şi imperativa cale de urmat de către reclamant pentru recuperarea sumelor reprezentând drepturile salariale neîncasate în perioada suspendării din funcţia de primar, parte a prejudiciului material suferit, ca urmare a luării împotriva sa a unei măsuri injuste privative de libertate.

Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 539 şi art. 540 din C. proc. pen. reglementează procedura, prin care poate fi recuperată de orice persoană paguba suferită în situaţia particulară în care prejudiciul material (în care se regăsesc, în speţă, şi drepturile salariale la plata cărora a fost obligat recurentul-pârât) a fost generat de luarea unei măsuri preventive privative de libertate injuste.

Prin urmare, cum între aceste prevederi legale nu se poate reţine existenţa raportului specific dintre o normă specială şi una generală, nu se poate constata că se impune ca intimatul-reclamant să uzeze în mod obligatoriu de procedura reglementată de O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ pentru atragerea răspunderii patrimoniale a statului, în vederea recuperării prejudiciului material, constând în salariile pe care nu le-a încasat pe perioada suspendării din funcţie, fără a-şi putea valorifica acest drept pe calea deschisă de normele de procedură penală.

Or, în speţă, potrivit temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a optat pentru procedura reglementată de dispoziţiile art. 539-540 din C. proc. pen. şi nu pentru cea prevăzută de O.U.G. nr. 57/2019, opţiune legală, în condiţiile în care avea posibilitatea să aleagă între cele două, fiind, pe de o parte, primar aflat în situaţia premisă reglementată de art. 159 alin. (5) din actul normativ menţionat, şi, pe de altă parte, persoană care, în cursul procesului penal finalizat printr-o soluţie de achitare, a fost privată injust de libertate.

În concret, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă că urmare a lipsirii nedrepte de libertate, reclamantul a înregistrat un prejudiciu material, determinat de faptul că nu a încasat indemnizatiile aferente mandatului de primar în curs, pentru intervalul 04.08.2015-01.07.2016, diminuându-se, astfel, drepturile materiale, de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost supus măsurilor de restrângere a libertăţii, precum şi faptul că veniturile neîncasate pentru perioada menţionată au caracter cert. Lipsirea de aceste venituri s-a datorat suspendării de drept din funcţia publică, ca efect al iniţierii unui proces penal, care s-a finalizat cu achitarea reclamantului, împrejurare faţă de care se reţine că există legătură de cauzalitate dintre prejudiciul încercat, măsura privativă de libertate declarată ca fiind nedreaptă şi desfăşurarea procesului penal, finalizat printr-o soluţie de achitare.

Se reţine că acestea reprezintă o componentă a prejudiciului material referitor la care reclamantul are dreptul la acoperire potrivit art. 539 din C. proc. pen., deoarece este o consecinţă directă a privării sale de libertate.

In acest context, cu observarea art. 539-450 din C. proc. pen., în mod corect, a statuat instanţa de apel că se impune repararea acestui prejudiciu şi obligarea pârului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 54.478 RON către reclamant cu titlu de indemnizaţie aferentă funcţiei de primar pentru perioada august 2015- iunie 2016, fiind neîntemeiată critica formulată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.

2. Prin recursul declarat de către reclamantul A. se critică cuantumul daunelor morale, apreciindu-se că instanţa de apel nu a avut în vedere întregul prejudiciu suferit ca urmare a cercetării penale nelegale şi abuzive şi valoarea daunelor materiale, susţinându-se că, în mod greşit, nu au fost acordate veniturile nerealizate în calitate de primar pentru perioada 2016-2020.

2.1 Prima critică privitoare la cuantumul daunelor morale este neîntemeiată.

În completarea argumentelor expuse cu ocazia analizării criticii din cuprinsul recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (2.2), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor, care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Sub aspectul cuantificării efective acestora, se reţine că, dată fiind natura prejudiciului care le generează şi faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare şi se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensaţie echitabilă pentru consecinţele prejudiciabile suferite. Aşadar, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea de a dispune repararea prejudiciului moral produs.

În ceea ce priveşte criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, se constată că acestea vizează consecinţele negative suferite de reclamant în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În egală măsură, se subliniază faptul că numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constă în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate şi cuantificate într-o manieră justă şi echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs recurentului-reclamant şi suferit de acesta, sub rezerva de a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar, în acelaşi timp, suma acordată nici nu trebuie să fie derizorie.

Întrucât nu există un sistem, care să repare pe deplin daunele morale constând în suferinţe fizice si psihice, prin plata unei sume de bani se urmăreşte să se aducă victimei o relativă alinare sau satisfacţie morală. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi atenueze, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i oferi o satisfacţie de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea lezată.

Este de netăgăduit că orice arestare nelegală sau injustă produce celui în cauză o traumă emoţională, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale şi că starea de deţinere este de natură a amplifica efectele produse pe plan fizic şi psihic atunci când la nivel mental există percepţia ipostazei de victimă a unei măsuri nedrepte. Din acest punct de vedere, recurentului-reclamant i-a fost cauzat un prejudiciu moral care justifică acordarea de compensaţii.

Pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu, instanţele devolutive au avut în vedere nu doar criteriile enumerate cu titlu exemplificativ de art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv durata privării nelegale de libertate, consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538, ci şi criteriile subiective constând în vârsta, starea de sănătate, consecinţele pe plan social, profesional şi familial şi afectarea dreptului la imagine.

Astfel, în mod corect, s-a reţinut că prin reţinerea reclamantului pe nedrept, acestuia i-au fost cauzate suferinţe psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare din cauza încarcerării. Mai mult decât atât, prin măsurile instituite asupra acestuia i-au fost lezate drepturile fundamentale, respectiv dreptul la libera circulaţie, dar şi dreptul la viaţa privată, în condiţiile în care, nevinovat fiind, a fost obligat să rămână la dispoziţia organelor de cercetare penală, ingerinţa în drepturile sale fiind evidentă.

În plus, recurentul-reclamant, la momentul iniţierii cercetărilor penale, era o persoană respectabilă, îndeplinea funcţia de primar al oraşului Băile Herculane, vicepreşedinte al Asociaţiei Turismului Balnear din România, membru al Asociaţiei Naţionale pentru Dezvoltarea Turismului în România, fiindu-i afectată reputaţia. De asemenea, măsurile luate asupra reclamantului, pe parcursul procesului penal, au avut efect asupra sănătăţii soţiei şi părinţilor, respectiv asupra situaţiei şcolare a fiicei sale.

Prin urmare, sunt corecte considerentele instanţelor de fond că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, s-a produs o ingerinţă nejustificată, în primul rând, în dreptul la libertate al persoanei (în condiţiile în care a fost nevoit să stea în stare de reţinere, în final rezultând nevinovăţia sa), ceea ce îi conferă acestuia posibilitatea de a obţine o reparaţie echitabilă, conform art. 53 alin. (3) din Constituţie, text în concordanţă cu art. 540 din C. proc. pen.

Dreptul la despăgubire a fost cuantificat prin raportare la situaţia concretă a recurentului-reclamant şi la argumentele sus-menţionate, avându-se în vedere atât jurisprudenţa instanţei supreme, cât şi cea europeană.

În acest sens, simpla nemulţumire a recurentului-reclamant asupra cuantumului prejudiciului moral, care este apreciat ca fiind disproporţionat în raport cu prejudiciul suferit de reclamant, fără indicarea unor ingerinţe suplimentare faţă de cele reţinute de instanţele devolutive nu constituie critici de nelegalitate, ci aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar, în recurs, nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot reanaliza doar criteriile care au stat la baza acordării despăgubirilor.

2.2. Critica referitoare la neacordarea veniturilor nerealizate în calitate de primar pentru perioada 2016-2020 este neîntemeiată.

Instanţele de fond au stabilit îndreptăţirea recurentului-reclamant la acordarea daunelor materiale, constând în veniturile nerealizate, în calitate de primar pentru perioada august 2015-30 iunie 2016, apreciind că după expirarea mandatului de primar, nu le mai poate pretinde, având în vedere ca prejudiciul nu mai are caracter cert.

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1385 alin. (4) din C. civ., care acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite posibilitatea reparării prejudiciului din "pierderea unei şanse".

Textul legal menţionat acordă dreptul persoanei prejudiciate la o reparaţie proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinându-se cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 1532 alin. (2) din C. civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul probabilităţilor şi de la procentul în care şansa se putea realiza.

Pentru a fi incidente dispoziţiile sus-menţionate, pentru a putea obţine repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o şansă reală şi serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit, dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârşirii faptei ilicite, persoana prejudiciată începuse să îşi valorifice şansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment. Obiectivitatea de îndeplinire a şansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obţinerii sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decelează că recurentul-reclamant nu a probat nici legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată Statului şi nici nu a dovedit caracterul cert al prejudiciului constând în pierderea unei şanse- de a obţine un nou mandat de primar la alegerile locale, având în vedere că acesta nu a fost împiedicat să participe la alegerile din septembrie 2020. Din contră, recurentul-reclamant a participat la alegerile locale pentru primar şi s-a clasat pe poziţia a treia.

Astfel, existenţa procesului penal nu a constituit o piedică în depunerea candidaturii pentru un nou mandat de primar, iar rezultatul acestor alegeri şi clasarea acestuia pe locul 3 nu poate fi considerată, ca fiind o consecinţă a existenţei unui proces penal.

Rezultatul nefavorabil obţinut de către recurentul reclamant este consecinţa opţiunii de vot a electoralului, şi nu poate fi apreciat ca fiind "pierderea unei şanse", în accepţiunea legii civile, aşa cum pretinde, în mod greşit, recurentul-reclamant.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din Codul de procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.

3. Prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 92 din Codul de procedură civilă.

Critica formulată este întemeiată, pentru următoarele argumente:

Prin sentinţa civilă nr. 33 din 20 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Caraş-Severin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin

Prin decizia nr. 299 din data de 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins apelul declarat de către apelantul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 33/20.01.2022, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, ca lipsit de interes.

În motivarea deciziei pronunţate, s-a reţinut că, pentru a putea exercita o cale de atac, persoana care o face, pe lângă condiţia să fi fost parte, trebuie să dovedească interesului în promovarea ei. Or, în ceea ce îl priveşte pe apelantul­parat Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, acesta deşi a figurat ca parte în proces, nu justifică niciun folos practic în criticarea soluţiei de admitere a capătului de cerere privind obligarea paratului Statul Roman la plata daunelor morale. Cum întreaga cale de atac exercitată se rezumă doar la critici referitoare la acordarea daunelor morale şi modalitatea de cuantificare a acestora, instanţa de apel a constatat că nu e justificat interesul acestui demers judiciar.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 458 şi art. 92 din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 458 din C. proc. civ.. consacră cerinţa interesului în exercitarea căii de atac declarate împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Astfel, pentru a putea exercita o cale de atac, persoana care o face, pe lângă condiţia să fi fost parte, trebuie să dovedească interesului în promovarea acesteia.

Pe lângă părţile din proces, textul acordă dreptul de exercitare a căiilor de atac şi altor organe sau persoane, în condiţiile stabilite de lege. Din formularea normei juridice, rezultă că aceasta reprezintă o situaţie de excepţie, în materie civilă. Se are în vedere situaţia acelor organe sau persoane juridice, care pot exercita acţiunea civilă, în baza unor dispoziţii exprese ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie.

O aplicare a acestei norme juridice este reprezentată de dispoziţiile art. 92 din C. proc. civ., care consacră dreptul procurorului de a exercita căile de atac prevăzute de lege, în condiţiile art. 92 alin. (1) din C. proc. civ.. Acest drept al organului judiciar de a exercita căile de atac legale este consacrat la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 129 din Constituţie.

În considerarea acestui drept, a fost exercitată calea de atac de către Parchet, aşa cum rezultă din cuprinsul motivelor de apel formulate, împrejurare faţă de care respingerea pentru lipsa de interes în exercitarea apelului apare ca fiind eronată.

Având în vedere argumentele expuse, în conformitate cu art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va casa, în parte, decizia recurată şi va rejudeca în fond apelul declarat.

Rejudecând în fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin motivele de apel formulate, s-au menţionat critici referitoare la acordarea daunelor morale şi la modalitatea de cuantificare, solicitându-se reducerea acestora.

Aceste critici sunt identice cu cele formulate de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin motivele de apel. Aceleaşi critici au fost reiterate de către recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi prin motivele de recurs, fiind analizate de către instanţa de recurs cu ocazia cercetării căii de atac extraordinare declarate.

Instanţa supremă nu va mai relua considerentele cu privire la acordarea daunelor morale în favoarea recurentului-reclamant şi la cuantificarea acestora, fiind aplicabile considerentele enunţate la punctul 1.2 privind analizarea criticii formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care s-a solicitat diminuarea acestora, dar şi argumentele expuse la punctul 2.1 cu ocazia cercetării criticilor formulate de A. privind majorarea acestora.

Argumentele expuse sunt perfect aplicabile şi pertinente prin raportare la criticile formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, împrejurare faţă de care nu vor mai fi reiterate.

Pentru toate aceste motive, în rejudecare, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 33 din 20 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019. De asemenea, va menţine celelalte dispoziţii din decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 299 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei civile nr. 299 din data de 08 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia recurată şi, rejudecând în fond, respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 33 din 20 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019.

Menţine celelalte dispoziţii din decizia recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.