State liability for judicial error: denial of compensation where civil liability in criminal proceedings was reviewed on appeal

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani cu titlu de despăgubiri:-15.859,25 euro (echivalent in RON la cursul BNR 78.073,50 RON), 11.247,60 euro (echivalent in RON la cursul BNR 55.370,81 RON), 16.415,27 euro (echivalent in RON la cursul BNR 80.810,73 RON); obligarea pârâtei la plata dobânzii legale şi a penalităţilor aferente acestor sume; actualizarea tuturor sumelor menţionate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1056 din 30 martie 2022, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1056/30.03.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs, reclamantul A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, reclamantul a arătat că a avut calitatea de inculpat în cadrul 6051/118/2015, iar prin sentinţa penală nr. 321 din 18 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, instanţa a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În cadrul aceleiaşi hotărâri, sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a reţinut că vor fi obligaţi, în solidar, inculpaţii B., A., C. (aceştia urmând a răspunde în solidar cu condamnaţii D., E., F., G.) către H. S.A. la plata sumei de 16.415,27 euro... " în condiţiile în care chiar instanţa a reţinut că H. nu s-a constituit parte civilă în prezenta cauză, mai mult decât atât, creanţele făceau la acel moment obiectul unui dosar de executare silită, aflându-se deja în executare".

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că, deşi acţiunea civilă este guvernată de principiul disponibilităţii şi niciuna dintre părţile civile menţionate nu s-a constituit parte civilă împotriva reclamantului, cu toate acestea, pentru fiecare dintre cele trei sume acordate părţilor civile, acesta a fost obligat în solidar la plată.

Sub acest aspect a menţionat că I. S.A. s-a constituit parte civilă doar împotriva numitului J., pentru suma de 11.247,60 euro, K. S.R.L. s-a constituit parte civilă doar împotriva numitului L.

Împotriva aceste hotărâri, pronunţate în dosarul penal, recurentul-reclamant a formulat apel, iar prin decizia penală nr. 435/P din 12 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanta a fost respins, ca nefondat apelul formulat, apreciindu-se că cererile de constituire de parte civilă ar fi fost formulate, în mod legal, fără a fi formulate în mod expres împotriva reclamantului, instanţa de apel indicând dispoziţiile art. 289 din C. proc. pen. care se refera la plângere, nu la cererea de constituire de parte civilă.

Deoarece hotărârea pronunţată de către instanţa de apel, în dosarul penal, a rămas definitivă, aceasta nefiind susceptibilă de niciuna dintre căile extraordinare de atac puse la dispoziţie de către legiuitor, împotriva reclamantului a fost declanşată procedura de executare silită.

Prin criticile aduse deciziei atacate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, respectiv a adăugat la lege, reinterpretând şi adăugând condiţii într-un mod în care legea nu dispune.

Dezvoltând, a învederat că astfel cum a arătat şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, pretenţiile sale au avut ca punct de plecare prevederile art. 52, alin. (3) din Constituţia României, care stabilesc că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor, care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

A arătat că eroarea judiciară este definita în cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, reglementare din care rezultă două ipoteze în care devine incidentă, respectiv când hotărârea contravine legii sau când hotărârea este contrară situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate.

Instanţa de apel nu a analizat incidenţa erorii judiciare prin raportare la textul legal indicat şi la cele două ipoteze descrise mai sus, ci a considerat că aspectele invocate se circumscriu unei "erori de judecată" şi nu unei "erori judiciare" fără sa explice, în concret, diferenţa dintre o eventuala eroare de judecată şi o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal .

Instanţa de apel nu a explicat ce text de lege ar reglementa noţiunea de eroare de judecată ca şi noţiune de drept distinctă de eroarea judiciară şi nici nu a făcut referire la vreo opinie doctrinară majoritară, în acest sens, reţinând doar considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, redate la paragraful 216, însă a omis să redea şi conţinutul paragrafului 229 din aceeaşi hotărâre, care stabilesc că legiuitorul trebuie să coreleze alin. (3) cu alin. (4) şi (5) ale art. 96 din lege, în sensul dezvoltării corespunzătoare a noţiunii de eroare judiciară.

În continuare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, reţinând, în mod greşit, cel puţin şapte condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existenţa unui filtru foarte strict.

Or, prin decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragrafele 149 şi 150, Curtea Constituţională a constatat că legiuitorului îi revine obligaţia de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare şi că trebuie să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze legea. Legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară şi de a stabili situaţiile pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare şi individualizare legală ar da coerenţă instituţiei răspunderii magistratului (paragraful 151).

Cele de mai sus nu indică faptul că legiuitorul ar trebui să indice expres, exclusiv, limitativ şi exhaustiv cazurile în care există eroare judiciară pentru fiecare tipologie de acţiune, începând cu dreptul privat şi terminând cu cel public; o asemenea sarcină este nu numai excesivă, ci şi imposibilă.

Este cu neputinţă ca, pentru fiecare tipologie de acţiuni formulate în toate ramurile de drept, legiuitorul să stabilească o listă exhaustivă referitoare la erorile judiciare ce pot apărea. De aceea, Curtea, prin cele două decizii, a insistat asupra definirii corespunzătoare şi a stabilirii elementelor structurale şi de conţinut ale noţiunii de eroare judiciară, pentru că, astfel cum se arată în paragraful 151 al Deciziei nr. 252 din 19 aprilie 2018, legiuitorul trebuie să stabilească criterii clare şi univoce pentru instanţele judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze lege. Or, în prezenta cauză, Curtea constată că legiuitorul a dat o expresie normativă coerentă instituţiei erorii judiciare; mai mult, Curtea reţine că stabilirea unor condiţii de admisibilitate foarte stricte ale acţiunii anulează riscul unei noi judecăţi de fond ce va purta asupra cauzei. Din contră, obiectul judecăţii va consta în evaluarea modului în care a funcţionat justiţia în soluţionarea unei situaţii litigioase, şi nu vizează soluţionarea situaţiei litigioase în sine.

Niciunde în cuprinsul acestei decizii nu se precizează existenţa vreunei diferenţe între eroarea judiciară şi eroarea de judecată, precizându-se clar că, spre deosebire de propunerea legislativă supusă controlului de constituţionalitate prin decizia 45/2018, varianta ulterioară modificată este în acord cu legea fundamentală, oferind definiţia "erorii judiciare" în cuprinsul art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea 303/2004.

În mod suplimentar, recurentul-reclamant a făcut trimitere la Anexa la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1148 din 9 noiembrie 2017 (vizând modificarea Legii 303/2004 - art. 96 alin. (3), prin care, chiar dacă vizează în principal răspunderea patrimonială a magistratului prin raportare la răspunderea statului român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, se oferă şi anumite clarificări cu privire la eroarea judiciară, respectiv faptul că "răspunderea materială a judecătorului sau a procurorului nu poate fi angajată în mod obiectiv (similar modului în care răspunde statul), ci numai subiectiv, respectiv doar în situaţia săvârşirii de către acesta a unei fapte personale grave, făcute cu intenţia de a produce un prejudiciu, ori în cazul în care acesta, din culpă gravă, a comis o eroare judiciară determinantă pentru producerea prejudiciului." şi "eroarea judiciară se referă, în esenţă, la o soluţia asupra fondului cauzei care nu corespunde unei realităţi juridice stabilite ulterior."

Din interpretarea per a contrario şi în situaţia în care magistratul nu va răspunde, statul va fi răspunzător pentru erorile judiciare comise chiar şi fără intenţia magistratului de a produce un prejudiciu ori fără culpa gravă a acestuia din urmă.

Prin aceeaşi hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, se redă în extras Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, respectiv:

"Erorile judiciare, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului."

Drept urmare, instanţa de apel, în mod greşit, a interpretat art. 96 din Legea 303/2004, apreciind în acord cu judecătorul fondului, că eroarea judiciară, interpretată prin raportare la eroarea de judecată nu ar fi putut atrage răspunderea juridică a statului în cadrul mecanismului de reparare a erorilor judiciare, deşi sunt îndeplinite, în opinia recurentului, condiţiile pentru atragerea acestei răspunderi.

Făcând referire la condiţiile de admisibilitate ale cererii de chemare în judecată, a arătat că sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui proces fie civil, fie penal în cursul căruia să se fi produs eroarea judiciară imputată; existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză; hotărârea judecătorească să fie contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză; încălcarea să aibă un caracter evident; încălcarea astfel realizată să fi afectat/încălcat grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; producerea unei vătămări, care, desigur, nu poate fi decât de acelaşi grad de intensitate cu încălcarea adusă drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoane, respectiv grav; vătămarea produsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară

În ceea ce priveşte vătămarea intereselor, recurentul a învederat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că acesta nu doar că a suferit o vătămare, dar consecinţele acestei vătămări sunt actuale şi încă se răsfrâng asupra sa inclusiv în plan material, prin executarea silită purtată împotriva acestuia, precum şi prin instituirea de măsuri asiguratorii pe bunurile personale, imobil autoturism.

Pe cale de consecinţă, a apreciat că, tocmai urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea 303/2004, instanţele de fond au încălcat principiul disponibilităţii, părţilor ce guvernează soluţionarea acţiunii civile, obligând la plata de despăgubiri o persoana împotriva căreia nu a fost exercitată acţiunea civilă, nefiind formulată cerere de constituire de parte civilă, în mod expres, împotriva domnului A. .

În acest sens, se prevalează de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul cărora Curtea Constituţională a stabilit că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate.

Or, pentru niciuna dintre cele trei sume, la care a fost obligat A. pe latura civilă nu se impunea admiterea acţiunii civile, nefiind îndeplinite condiţiile de drept material şi drept procedural pentru admiterea unei astfel de acţiuni.

Raportat la creanţa H. S.A (în prezent M.), care a formulat cerere de constituire de parte civila, la modul general "împotriva făptuitorilor", a arătat că o astfel de cerere nu poate fi considerată admisibilă, cu atât mai mult cu cât, nu toate persoanele care au avut calitatea de inculpaţi în cauză, au avut vreo contribuţie la pretinsul prejudiciu cauzat H..

Totodată, a susţinut că cererea, reprezentată de adresa H. nr. x/26.03.2012 nu reprezintă o cerere de constituire de parte civilă, în condiţiile în care nu respecta condiţiile impuse de art. 20 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind indicate motivele şi nici probele pe care cererea s-ar întemeia.

În plus faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a analizat apelul reclamantului prin prisma existenţei unei presupuse cereri de constituire de parte civilă din partea H., în condiţiile în care instanţa de fond, analizând acţiunea civilă a menţionat că S.C. N. S.R.L. nu se constituie parte civilă pentru creanţele H., deoarece aceste creanţe " se află în executare în cadrul B.E.J.A. "O. şi P. ".

În ultima parte a memoriului de recurs, recurentul-reclamant a învederat că instanţele fondului au făcut o interpretare eronată a probelor administrate în dosarul penal cu privire la latura civilă.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A. prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând în esenţă că nu sunt fondate criticile aduse deciziei recurate.

Astfel, intimatul a argumentat că decizia curţii de apel este legală, nefiind întrunite condiţiile pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurentul, prin calea de atac declarată, a invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- constând în interpetarea şi aplicarea eronată a dispoziţiei normative prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, de către instanţa de apel.

Prin dispoziţia legală precitată se reglementează incidenţa motivului de recurs invocat în următoarele ipoteze:

a) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

b) hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sunt vizate situaţiile în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă "în litera sau spiritul lor" ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Recurentul, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât, în mod greşit, instanţa devolutivă nu a reţinut existenţa unei erori judiciare, prin modalitatea de soluţionare a acţiunii civile alăturate celei penale, în dosarul penal nr. x/2015, în care a fost pronuntaţă decizia penală nr. 435/P/12.06.2020 de către Curtea de Apel Constanţa.

Recurentul susţine că eroarea juridiciară reprezintă o consecinţă a încălcării principiului disponibilităţii în soluţionarea acţiunii civile alăturate procesului penal.

Prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Această prevedere a fost inserată şi în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în cadrul art. 96 cuprins în Titlul IV Răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b)s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Noţiunea de eroare judiciară a fost redefinită în urma modificărilor legislative operate prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, definiţie recontextualizată în cadrul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care a analizat eroarea judiciară ca o noţiune autonomă.

Reglementarea legală a erorii judiciare este cuprinsă în art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, text care prevede că există eroare judiciară atunci când a fost dispus un act procesual cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor de drept material şi procesual, act prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Pe de altă parte, există eroare judiciară, astfel cum e reglementată de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, şi în situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate, au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Ca o consecinţă a perspectivei duale asupra răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară, legea nu prevede drept condiţie pentru stabilirea acesteia o culpă a magistratului, existenţa acesteia din urmă fiind analizată în cadrul acţiunii în regres pornite împotriva acestuia.

Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este întotdeauna şi fără nicio excepţie a statului, în mod direct şi nemijlocit, victima faptei ilicite neavând o acţiune directă în contra magistratului ori a altei persoane din sistemul judiciar care a acţionat în mod culpabil.

Curtea Constituţională s-a pronunţat de două ori asupra textului de lege analizat (decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018 şi decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018) apreciind că eroarea judiciară trebuie să fie clar definită, pentru că nu orice greşeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, "manifeste, indubitabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraţionale", iar simplele interpretări judiciare eronate se vor corecta doar prin intermediul căilor de atac. Curtea a precizat că eroarea judiciară, ca o veritabilă noţiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, provenite din dezlegarea unor situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi din neregularitatea manifestă de desfăşurare a procedurii.

Prin decizia nr. 252/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Curtea Constituţională a relevat şi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în constatarea erorii judiciare, enumerând: existenţa unui proces civil/penal, existenţa unor acte procesuale [lit. a)]/a unei hotărâri judecătoreşti definitive [lit. b)], efectuate cu nerespectarea legii, încălcarea să aibă un caracter evident, să fi afectat grav drepturi, libertăţi sau interese legitime ale persoanei şi producerea unei vătămări de o echivalentă intensitate, ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac.

Privind eroarea judiciară, ca element component al răspunderii civile delictuale, respectiv faptă de ilicit civil, aceasta reprezintă o acţiune sau o inacţiune manifestată fie prin înfăptuirea unui act procesual cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor de drept material şi procesual, act prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, fie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Urmarea negativă a unei asemenea fapte este reprezentată de lezarea unor valori patrimoniale sau nepatrimoniale, în prezentul studiu urmând a ne concentra analiza asupra acestora din urmă.

Aplicând dispoziţiile normative menţionate la situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie învederează faptul că reclamantul a avut calitatea de inculpat,în cadrul dosarului penal nr. x/2015 Prin sentinţa penală nr. 321/18.06.2018 s-a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. şi s-a admis acţiunea civilă formulată de S.C. I. S.A., S.C. K. S.R.L., S.C. H. S.A.; a fost obligat recurentul, în solidar, cu ceilalţi inculpaţi către S.C. K. S.R.L. la plata sumei de 15.859,25 euro, inclusiv dobândă şi penalităţi; către S.C. I. S.A. la plata sumei de 11.247,60 euro cu dobânzi şi penalităţi; către S.C. K. S.R.L. la plata sumei de 16 415 27 euro cu dobânzi şi penalităţi.

În ceea ce priveşte latura civilă, în considerentele sentinţei penale s-a reţinut următoarele: în ceea ce priveşte creanţa H.:

"Din adresa din 12.04.2012 emisă de S.C. N. S.R.L. a rezultat că nu se constituie parte civilă în cadrul procesului penal si că creanţele rezultate în urma neachitării creditelor contractate la H. se află în executare în cadrul B.E.J.A.O. şi P."; în ceea ce priveşte creanţa I. S.A.:

"La data de 15.03.2012, prin adresa nr. x S.C. I. S.A. s-a constituit, parte civilă împotriva inculpatului J. pentru suma de 11247,60 euro..."; în ceea ce priveşte creanţa K. S.R.L:

"La data de 01.03.2013, prin adresa nr. x, S.C. K. S.R.L. s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului L. pentru suma de 15859,25 euro...". La stabilirea răspunderii civile delictuale şi la baza dispoziţiei de obligare în solidar, instanţa penală a avut în vedere "contribuţia fiecărui inculpat la comiterea faptelor în participaţie, în calitate de autor, instigator ori complice, cvontribuţie care a fost descrisăatât în cadrul secţiunii privind situaţia de fapt, cât şi în cadrul secţiunii privind încadrarea juridică a faptelor".

Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a apelului de către recurent, care a invocat în faţa instanţei penale că, în mod greşit, a fost obligat la plata despăgubilor, în solidar, cu ceilalţi inculpaţi, în condiţiile în care părţile vătămate nu au formulat cererea de constituire de parte civilă împotriva sa.

Prin decizia penală nr. 435/P/12.06.2020, Curtea de Apel Constanţa a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A., care a vizat numai acţiunea civilă, justificând motivat soluţia pronunţată prin raportate la motivele de apel invocate.

Recurentul invocă existenţa erorii judiciare constând în pronunţarea hotărârii penale definitive, care este considerată din punctul său de vedere, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În concret, invocă încălcarea de către instanţele penale a principiului disponibilităţii, întrucât a fost obligat la plata prejudiciilor materiale (în solidar cu alte persoane), deşi părţile civile în cauză nu au înţeles să exercite acţiunea civilă în mod expres împotriva sa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că, în mod corect, instanţele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale, pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite şi prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepţiunea dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în condiţiile în care recurentul a exercitat calea de atac a apelului, în dosarul penal nr. x/2015, iar pe această cale a invocat întocmai neregularităţile, de care se prevalează în justificarea prezentului demers pentru a susţine eroarea judiciară, este evident că nu este incidentă situaţia în care vătămarea pretinsă (prin obligarea în mod nelegal la plata de despăgubiri cu ocazia soluţionării laturii civile a procesului penal) nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Pe de altă parte, prin decizia penală nr. 435/P/12.06.2020, instanţa de control judiciar a analizat toate susţinerile reclamantului din prezenta cauză referitoare la aplicarea eronată a dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării acţiunii civile şi le-a înlăturat, în mod explicit, prin argumentaţia expusă în considerentele deciziei.

Instanţa penală de apel a făcut trimitere la data constituirii ca părţi civile a acestor societăţi (anii 2012 şi 2013) şi a reţinut că legea procesuală penală aplicabilă nu instituia restricţii privind transmiterea calităţii de parte şi a dreptului litigios, la care dl A. a făcut referire în apelul său, dar şi în cel pendinte. Totodată, instanţa penală de apel a arătat, interpretând coroborat dispoziţiile art. 19, art. 20 şi art. 289 C. proc. pen.., că "simpla manifestare de voinţă a persoanei vătămate de a fi despăgubită de persoana responsabilă pentru prejudiciul produs este suficientă, cunoaşterea sau necunoaşterea identităţii făptuitorului fiind un aspect ce nu îi poate crea o situaţie defavorabilă. Aceasta întrucât activităţile infracţionale se desfăşoară, în general, în mod subteran, făptuitorii luându-şi măsuri pentru a nu fi descoperiţi, iar această sarcină de identificare şi probare a faptelor din categoria ilicitului penal revine organelor judiciare în cadrul procesului penal. Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal prezintă particularităţi faţă de soluţionarea unor astfel de acţiuni în faţa instanţei civile, aplicându-se regulile speciale din prevăzute de legiuitor în C. proc. pen..".

Prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în calea de atac exercitată de către recurentul pendinte sub aspectul laturii civile, invocată ca reprezentând eroare judiciară, instanţa a analizat mecanismul de funcţionare al constituirii de parte civilă în procesul penal. Astfel, la paginile 142-143 din decizia Curţii de Apel se regăseşte motivarea instanţei prin raportare la susţinerile recurentului referitoare la faptul că părţile vătămate S.C. Q., K. şi S.C. I. nu s-ar fi constituit părţi civile împotriva sa şi că cererile de constituire astfel formulate nu produc niciun efect în ceea ce priveşte răspunderea sa pe latură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că dezlegările instanţei penale constituie o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente prin raportare la situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriilor administrate pe parcursul procesului penal.

Din această perspectivă, Înalta Curte decelează că nu este incidentă ipoteza pronunţării unei hotărâri definitive, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate, condiţia la care face trimitere art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Faptele reclamate şi reiterate în cuprinsul memoriului de recurs, identice cu cele formulate în calea de atac a apelului, sunt practic critici de netemeinicie şi nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate în cauza penală menţionată, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege.

În realitate, recurentul, nemulţumit de modul de soluţionare al procesului penal, prin demersul judiciar pendinte, urmăreşte repunerea în discuţie în mod facil a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existenţa unei erori judiciare, în accepţiunea art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la critica referitoare la distincţia dintre o eventuală eroare de judecată şi o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal, Înalta Curte evidenţiază faptul că angajarea răspunderii judiciare a statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se realizează numai atunci când este incidentă eroarea judiciară, şi nu o pretinsă eroare de judecată.

Instanţa de apel a analizat, în mod corect, condiţiile necesare pentru activarea mecanismului răspunderii obiective a statului numai prin raportarea la noţiunea de "eroare judiciară", şi nu de "eroare de judecată", nefiind necesar să analizeze ipoteza unei "erori de judecată", atâta timp cât nu se încadrează în ipoteza normei juridice.

Cu toate acestea, Înalta Curte va explica distincţia dintre cele două noţiuni, având în vedere confuzia recurentului.

Astfel, noţiunea de eroare în dreptul procesual civil român conţine mai multe valenţe prin instituţiile reglementate de legiuitor. Sunt uzitate mai multe semnificaţii ale noţiunii de eroare, respectiv: eroarea judiciară, eroarea de judecată (sau greşeala de judecată) şi eroarea materială, care se divide în doua accepţiuni în funcţie de intensitatea acesteia.

Definiţia erorii judiciare este reglementată de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Pentru astfel de erori judiciare legiuitorul a consacrat o răspundere directă a statului.

Dacă în dreptul procesual penal, legiuitorul a reglementat concret ipoteze specifice de eroare judiciară, în dreptul procesual civil nu există nicio dispoziţie legală, care să dezvolte erorile judiciare produse în procesul civil. In lipsa reglementării în C. proc. civ. a unor ipoteze concrete de erori judiciare săvârşite în procesul civil, se va recurge la dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, care reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, cu distincţiile mai sus-menţionate.

In ceea ce priveşte conceptul de eroare de judecată, deşi la prima vedere se poate afirma că prezintă acelaşi înţeles cu noţiunea de eroare judiciară, aceastea nu trebuie confundate. Eroarea de judecată se circumscrie mai degrabă noţiunii de greşeală de judecată, respectiv acele judecaţi ce ţin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziţii legale sau de rezolvarea unor incidente procedurale.

Noţiunea de eroare judiciară prezinta un sens mai restrâns, în sensul că presupune o încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual sau reţinerea unei situaţii de fapt contrare probelor administrate în cauza prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producând acesteia o vătămare, care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Pe de altă parte, noţiunea de eroare de judecată prezintă un sens mai larg, extensiv, în sensul că greşelile de interpretare a dispoziţiilor legale, de apreciere a probelor, nu presupun neapărat cauzarea unei vătămări, iar în situaţia în care s-a produs o vătămare, aceasta ar putea fi remediată/înlăturată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Noţiunea de eroare de judecată nu este reglementată de vreun text legal, dar a fost analizată de doctrină şi practica judiciară prin opoziţie cu sintagma de ``eroare materială``, care este utilizată de legiuitor în procedura îndreptării hotărârilor judecătoreşti (art. 442 din C. proc. civ.) şi ca motiv de contestaţie în anulare (art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.).

Concluzionând, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţele devolutive au analizat incidenţa sau nu a erorii judiciare, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată formulate şi la temeiul invocat, în justificarea acesteia.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs invocat, în conformitate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 25/C din 30 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.