Nullity of 1967 property donation for lack of animus donandi and State's passive procedural capacity

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22.12.2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general şi cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să soluţioneze notificarea nr. x din 10.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10 din 2001 pentru care s-a format dosarul administrativ nr. x şi să emită dispoziţie în temeiul Legii nr. 10 din 2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, b-dul x (fost b-dul x, fost Calea x), nr. 50, sector 2 alcătuit din teren şi construcţie.

Totodată, a solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâţii, nulitatea absolută pentru lipsa cauzei a actului de donaţie autentificat sub nr. x din 18.01.1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 937 din 25 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. x/18.01.1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti, privind întregul imobil situat în Bucureşti, Bd. x, raionul Tudor Vladimirescu, compus din teren în suprafaţă de 360 mp împreună cu toate construcţiile aflate pe acesta şi a obligat Municipiul Bucureşti să soluţioneze notificarea nr. x/10.08.2001, formulată de reclamant cu privire la imobilul ce a făcut obiectul actului de donaţie autentificat sub nr. x/1967. A obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 467 A din 01 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 937 din 25.06.2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 11.06.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 467 A din 01 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general

Prin primul motiv de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 801, art. 814 şi art. 1171 C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, instanţa reţinând că autorii reclamantului nu au avut intenţia de a gratifica, fiind astfel incidentă sancţiunea nulităţii absolute a contractului de donaţie pentru lipsa elementului obiectiv al cauzei actului juridic.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv nu cuprinde analiza instanţei de apel a criticilor referitoare la respectarea prevederilor speciale impuse de Decretul nr. 478/1954, precum şi a prevederilor art. 801, art. 814 şi art. 1171 C. civ. de la 1864.

Sub acest aspect, a arătat că, atâta timp cât fuseseră formulate critici punctuale cu privire la netemeinicia sentinţei primei instanţe, aceste critici trebuiau analizate distinct, şi nu considerate argumente pur teoretice.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, prin soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat că o cerere prin care donatorul solicită anularea contractului de donaţie se introduce în contradictoriu cu donatarul, în speţa Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, în prezent, unitatea administrativ-teritorială.

Astfel, a arătat că potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.

Potrivit prevederilor art. 123 din Legea nr. 213/1998 (1) Domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege.

Mai mult, Codul administrativ defineşte sfera bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, în sensul că bunurile care potrivit legii sau prin natura lor sunt de interes public aparţin Municipiului Bucureşti.

A arătat, totodată, că, în conformitate cu art. 119 din Legea nr. 213/2001, bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale, constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, în speţă Municipiului Bucureşti.

Coroborând aceste texte de lege, în speţa dedusă judecăţii, recurentul-pârât a apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, întrucât Statul Român este reprezentat prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.

Astfel, a considerat că, în prezenta speţă, interesele Statului Român nu sunt reprezentate de Ministerul Finanţelor, ci de unitatea administrativ-teritorială, în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, respectiv de Municipiul Bucureşti, acesta fiind în realitate donatarul, şi nu Statul Român, care este terţ al acestui raport juridic.

A doua critică de nelegalitate dedusă judecăţii este aceea că instanţa de apel a interpretat eronat normele de drept material incidente, reţinând că actul de donaţie este lovit de nulitate absolută, în condiţiile în care oferta de donaţie a fost semnată şi acceptată în formă autentică, în concordanţă cu legislaţia în vigoare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a obligat statul, în solidar cu pârâtul Municipiul Bucureşti, la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa culpei procesuale.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta a făcut trimitere la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit, în schimb cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

Instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

În sensul celor arătate, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză.

Cu privire la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reclamantul a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate susţinând, în esenţă, că instanţa a făcut o interpretare şi o aplicare corectă a normelor de drept material incidente în cauză, reţinând, în mod corect, că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, acesta fiind beneficiarul donaţiei.

Cu referire la al doilea motiv de recurs, reclamantul a învederat că, potrivit deciziei nr. 3/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nu pot fi subsumate motivelor de casare criticile formulate cu privire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată acordate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, reclamantul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a art. 948 alin. (4), art. 966 şi art. 967 C. civ. de la 1984.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. x din 18 ianuarie 1967 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti, invocând ca motiv de nulitate lipsa intenţiei de gratifica.

Instanţele de fond au admis acţiunea şi au constat nulitatea absolută a actului juridic, reţinând că oferta de donaţie făcută de autorii reclamantului este lovită de nulitate absolută pentru lipsa condiţiei esenţiale pentru validitatea actului, anume intenţia de a gratifica, intenţie care este de esenţa donaţiei, fiind cauza acesteia.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dezlegarea dată cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie a fost criticată pentru nelegalitate prin amândouă recursurile declarate în cauză, fapt pentru care va fi analizată în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidenţiate eventualele particularităţi specifice fiecărui recurs.

În plus faţă de această critică mai sus menţionată, instanţa supremă constată că, prin recursul declarat, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat decizia instanţei de apel, susţinând că nu este motivată în raport de susţinerile şi apărările formulate împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă cu privire la prevederile speciale ale Decretului nr. 478/1954.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, criticile formulate, în plus, privesc soluţia dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi cheltuielile de judecată la care statul a fost obligat, în solidar, cu pârâtul Municipiul Bucureşti.

Cu referire la dezlegarea dată cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, decizia instanţei de apel este legală, criticile formulate de recurenţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, fiind nefondate,având în vedere cele ce urmează.

Valabilitatea donaţiei, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor fiind capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului şi care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părţile să se oblige juridic.

Cauza este, aşadar, scopul urmărit de părţi în momentul încheierii actului, este ceea ce le determină pe părţi să-şi dea consimţământul şi astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Liceitatea cauzei - impusă drept condiţie pentru validitatea unei convenţii - trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât şi în raport cu specificul contractului de donaţie ca liberalitate.

Admiţând existenţa a două elemente care compun cauza actului juridic şi anume scopul imediat, care este surprins prin expresia animus donandi, anume intenţia de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb, şi scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipseşte un element esenţial al actului juridic. În acest caz, în lipsa scopului imediat, sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute a actului juridic.

În cauză, aşa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanţele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, donaţia a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Nu există, aşa cum se susţine prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, un regim juridic diferit, sub aspectul sancţiunii aplicabile, în situaţia lipsei cauzei actelor de donaţie încheiate în temeiul Decretului nr. 478/1954. Simpla împrejurare că oferta de donaţie a fost acceptată în temeiul acestui act normativ, nu salvează actul de la sancţiunea nulităţii atrasă de lipsa intenţiei de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei actului juridic astfel încheiat.

Tot astfel, faptul că instanţa de apel a procedat la analiza contractului de donaţie din perspectiva cerinţelor prevăzute de C. civ., iar nu a condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 478/1954, nu conduce la concluzia nemotivării hotărârii. Valabilitatea donaţiei, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., întrucât Decretul nr. 478/1954 privind donaţiunile făcute statului nu prevede decât instituţiile capabile să le accepte, însă acest normativ nu conţine nicio reglementare derogatorie de la dreptul comun, referitoare la condiţiile de valabilitate ale donaţiei, ca act juridic civil. Fiind o liberalitate, deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, legiuitorul a prevăzut sub sancţiunea nulităţii condiţii de fond şi formă specifice contractului de donaţie, din perspectiva cărora a şi fost analizat contractul de donaţie, în raport şi cu motivele de nulitate invocate de reclamant.

Contrar celor susţinute de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, motivul de nulitate invocat şi analizat de instanţele de fond nu este cel reglementat de dispoziţiile art. 959 din C. civ. de la 1864, referitoare la violenţă, ca viciul de consimţământ.

Este evident că afirmaţiile recurentului se fundamentează pe interpretarea greşită pe care acesta o dă noţiunii de cauză a contractului şi, în special, pe confuzia dintre cauză şi consimţământ.

Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, reţinând că motivul de recurs privitor la soluţia dată cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie este nefondat, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, este nefondat în ansamblul său şi îl va respinge ca atare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că este de asemenea nefondat, având în vedere cele ce succed.

Prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva unei greşite interpretări şi aplicări a legii, soluţia dată de către instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în prezenta cauză, în raport cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi cu cele ale art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, ale art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998 şi cele ale art. 119 şi art. 123 din Legea nr. 215/2001.

În acest sens, recurentul apreciază că Ministerul Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecăţii, precum şi faptul că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donaţie este, în acest moment, unitatea administrativ-teritorială, fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Municipiului Bucureşti, ca donatar, şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care este un terţ al acestui raport juridic.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză au fost în mod corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale menţionate de către acesta, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate.

Se observă că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul cadrului procesual, în care judeca ar fi trebuit să aibă loc, pe două paliere, respectiv: pe de o parte, a criticat soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, iar, pe de altă parte, a susţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al actului de donaţie este Municipiul Bucureşti, iar statul este terţ în raportul juridic.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Aşa cum s-a reţinut în mod just de către instanţele de fond, părţi la încheierea contractului de donaţie din 18 ianuarie 1967 au fost, în calitate de donatori, autorii reclamantului, şi, în calitate de donatar, Statul Român reprezentat de Sfatul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu.

Or, nulitatea absolută a actului de donaţie nu poate fi analizată şi constatată decât între părţile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziţie a legii ori printr-un act juridic subsecvent şi voluntar, bunul donat a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect al contractului de donaţie, pentru a cărei justificare a calităţii procesuale pasive în cauză a pledat recurentul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Sfatul Popular, care, pe baza unei împuterniciri speciale, a acţionat în calitate de reprezentant al Statului Român, cel care în calitate de donatar a consimţit la încheierea actului.

Ca atare în mod corect a reţinut curtea de apel în argumentarea soluţiei sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, neputând fi reţinută critica astfel formulată pe argumentul că în prezent şi în raport de cadrul legislativ actual al Legii nr. 18/1991, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donaţie încheiat la 18 ianuarie 1967 şi a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată.

Cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanţelor în proces este reglementată în prezent de dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanţelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1954 (în vigoare la data autentificării ofertei de donaţie a cărei nulitate se solicită) "Donaţiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituţiile sau organizaţiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii, în condiţiile prevăzute de prezentul Decret", iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ "Donaţiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituţiilor centrale care depind de Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române, precum şi unităţile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat. Donaţiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române".

Având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă, pe de o parte, că în prezent, Statul Român participă în proces, prin Ministerul Finanţelor, nefiind dată, prin vreo altă dispoziţie legală expresă, vreo atribuţie de reprezentare consiliilor locale în litigiile de acest gen.

Se reţine că dispoziţiile Decretului nr. 478/1954 nu sunt de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanţelor, întrucât acceptarea ofertei de donaţie de către Consiliul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu în condiţiile stipulate de Decretul nr. 478/1954 s-a făcut în numele şi pe seama donatarului, în speţă Statul Român.

În acest context, împrejurarea că acceptarea ofertei de donaţie s-a realizat prin intermediul unei instituţii locale (în conformitate cu dispoziţiile legii în vigoare la acel moment), nu este de natură să transfere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză unei astfel de entităţi, câtă vreme în prezent legea nu reglementează o astfel de reprezentare specială.

Pe de altă parte, beneficiarul ofertei de donaţie nu este Consiliul Executiv al Sfatului Popular, aşa cum în mod greşit susţine recurentul, care deţine doar calitatea de reprezentant mandatat să accepte donaţia, ci Statul Român, în favoarea căruia a fost donat bunul respectiv.

Dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 478/1954 susţin această interpretare, întrucât prevăd în mod expres că "Donaţiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituţiile sau organizaţiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii, în condiţiile prevăzute de prezentul Decret".

Această reprezentare cu caracter special nu îşi mai găseşte însă corespondent în legislaţia actuală, aplicabilă speţei.

În lipsa unei astfel de reglementări şi având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidenţa obligatorie şi imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanţei, rezultă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 223 alin. (1) C. civ., în virtutea cărora reprezentantul Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanţelor.

A doua critică de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a obligat, în mod eronat, statul, în solidar cu Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în lipsa culpei procesuale, fiind criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, considerat nerezonabil, şi fiind subliniată disproporţionalitatea cuantumului acestor cheltuieli raportat la complexitatea cauzei şi munca efectiv depusă de avocat.

Lecturarea acestui motiv de recurs relevă că recurentul-pârât nu a criticat soluţia instanţei sub aspectul temeiurilor juridice aplicate şi care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmaţiile recurentului relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanţa de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin acest motiv de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, şi nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea efectiv desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile, ca nefondate.

În raport cu soluţia pronunţată şi cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatului-reclamant A. şi va obliga recurenţii-pârâţi să îi plătească fiecare suma de 2475 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, achitate conform chitanţei nr. x/31.10.2023, aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 467 A din 01 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant, a sumei de 2475 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.