Loan restitution characterization and limitation interruption: partial payment as tacit recognition and indivisibility of complex judicial confession

Şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 26.07.2021, reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea pârâtei B. la plata sumei de 109.000 lire sterline.

2. Sentinţa Tribunalului Arad, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 90 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect pretenţii; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 109.000 lire sterline.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta B., în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinţei civile nr. 90 din 15 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Arad.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit probele administrate în cauză, ajungând la concluzia că plata efectuată de pârâtă în cursul anului 2018 a reprezentat o restituire a sumei de bani încredinţate în anul 2015.

Afirmă că, deşi instanţa a invocat prevederile art. 349 C. proc. civ. şi a arătat că mărturisirea pârâtei din cadrul interogatoriului nu poate fi divizată, a reţinut ulterior că recunoaşterea pârâtei, în sensul restituirii sumei de 16.000 GBP, se coroborează cu alte probe din dosar şi, astfel, se poate omite faptul că, în cadrul aceluiaşi interogatoriu, a menţionat că cei 16.000 GBP se referă la un alt împrumut.

Arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 şi art. 349 alin. (2) C. proc. civ. întrucât a impus pârâtei sarcina probei, şi anume faptul că suma de 16.000 GBP nu constituie o restituire parţială a sumei de 125.000 GBP.

Recurenta susţine şi încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2537 şi art. 2538 C. civ., arătând că termenul prescripţiei extinctive nu a fost întrerupt întrucât recunoaşterea trebuie să fie neechivocă, condiţie neîndeplinită în cauza pendinte.

5. Apărările formulate

Intimatul A. nu a depus întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 14 iunie 2023, a fost fixat termen de judecată la 29 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la susţinerea din cadrul recursului, potrivit căreia instanţa de apel a interpretat greşit probele administrate în cauză, se reţine că modalitatea în care curtea de apel a înţeles să interpreteze şi să valorifice materialul probator existent în dosar şi, în raport de acesta, să stabilească situaţia de fapt, nu reprezintă o critică de nelegalitate ce poate fi dedusă judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci o critică de netemeinicie, care nu poate fi cenzurată de către instanţa de control judiciar, reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Instanţa de recurs nu are competenta de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate procedurală formulate prin recurs se referă la nerespectarea dispoziţiilor care reglementează sarcina probei şi mijlocul de probă constând în mărturisirea uneia dintre părţi, recurenta susţinând încălcarea dispoziţiilor art. 249 şi art. 349 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, învederează că instanţa de apel a impus acesteia sarcina probei, în sensul dovedirii faptului că suma de 16.000 GBP nu constituie o restituire parţială a sumei de 125.000 GBP şi, pe de altă parte, arată că mărturisirea sa din cadrul interogatoriului nu poate fi divizată, apreciind că aceste critici se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, recurenta reproşează aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, şi nu de drept material, astfel încât critica formulată nu se încadrează în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi cercetată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod, care vizează încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din această perspectivă şi în limitele criticii formulate, Înalta Curte constată că instanţa care a pronunţat decizia recurată a realizat o justă interpretare şi aplicare a normelor de procedură incidente.

În cauza pendinte, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, relevă că pârâta a transferat în contul reclamantului, la 25 iulie 2018, suma de 16.000 lire sterline, iar în cuprinsul răspunsului la întrebarea nr. 4 din interogatoriu, aceasta a recunoscut împrumutul acordat de reclamant în anul 2015, în cuantum de 125.000 lire sterline, dar a adăugat faptul ulterior că suma de 16.000 lire sterline transferată acestuia a reprezentat restituirea altor împrumuturi acordate la nivelul anilor 2016 şi 2017.

Înalta Curte reţine că este nefondată critica recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ. vizând indivizibilitatea mărturisirii judiciare făcute de către pârâtă la interogatoriu.

Din punct de vedere juridic, mărturisirea pârâtei este una complexă, iar conform prevederilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.

Este adevărat că principiul indivizibilităţii mărturisirii nu îşi poate găsi aplicarea atunci când, pe de o parte, se recunoaşte existenţa obligaţiei, iar pe de altă parte, se invocă o a doua convenţie care nu ar viza stingerea primei obligaţii, însă, în acest din urmă caz, pârâtului, care la rândul său invocă existenţa unei noi convenţii, cu obligaţii distincte, deosebită de cea pretinsă de reclamant îi incumbă şi sarcina de a proba existenţa ei, conform art. 249 C. proc. civ.

În plus, principiul indivizibilităţii mărturisirii nu exclude puterea judecătorului de a interpreta o mărturisire echivocă şi de a da termenilor utilizaţi într-o mărturisire o altă conotaţie decât cea dată de autorul lor, deoarece mărturisirea este indivizibilă în privinţa faptelor materiale pe care le constată, dar nu şi în privinţa consecinţelor juridice pe care autorul lor pretinde să le tragă din ele.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a răsturnat sarcina probei întrucât nu a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a dovedi afirmaţiile reclamantului, ci, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., a reţinut că era obligaţia acesteia de a dovedi propriile susţineri vizând existenţa unor împrumuturi acordate de reclamant în anii 2016 şi 2017, în considerarea cărora a virat în contul acestuia suma de 16.000 lire sterline.

Prevederile art. 249 C. proc. civ., conform cărora "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", sunt aplicabile atât în privinţa reclamantului care trebuie să îşi probeze pretenţiile deduse judecăţii, cât şi în privinţa pârâtului care, pentru susţinerile în apărare, trebuie să se supună regulii actori incumbit probatio, ca titular al acestor susţineri.

Întrucât pârâta a arătat prin răspunsul la interogatoriu că suma de 16.000 lire sterline a fost virată în contul reclamantului în baza împrumuturilor acordate de acesta la nivelul anilor 2016 şi 2017, cu privire la faptul adăugat era obligată să facă dovada raporturilor juridice afirmate, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., în condiţiile în care recunoaşterea pârâtei privind restituirea către reclamant, la data de 25 iulie 2018, a sumei de 16.000 lire sterline a fost dedusă din coroborarea cu alte probe administrate în cauză, respectiv extrasul de cont depus de reclamant la dosarul tribunalului.

Recurenta susţine şi încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2537 şi art. 2538 C. civ., arătând că termenul prescripţiei extinctive nu a fost întrerupt întrucât recunoaşterea trebuie să fie neechivocă, condiţie neîndeplinită în cauza pendinte.

Analizând această critică prin prisma motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., "prescripţia extinctivă se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia."

În concordanţă cu aceste prevederi legale şi complementar lor, art. 2538 alin. (1) C. civ. stabileşte că recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită, în vreme ce alin. (2) al articolului prevede că atunci "când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenta dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia."

Totodată, potrivit tezei finale a alin. (2) al art. 2538 C. civ., "constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi alte asemenea".

Aceste din urmă dispoziţii legale stabilesc, în mod expres şi lipsit de echivoc, că efectuarea unei plăţi parţiale a datoriei are valoarea unui act întreruptiv a prescripţiei, ceea ce înseamnă că de la data respectivei plăţi parţiale începe a curge un nou termen de prescripţie.

În aceste circumstanţe de reglementare, este suficient a se dovedi că a existat o plată parţială a datoriei pentru a se putea considera că aceasta, valorând act de recunoaştere tacită a datoriei, atrage întreruperea prescripţiei.

Cum instanţa de apel a reţinut că plata sumei de 16.000 lire sterline, la data de 25 iulie 2018, efectuată de pârâtă în contul reclamantului a reprezentat restituirea unei părţi din suma de 125.000 lire sterline, virată la 4 august 2015, în mod legal a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) C. civ., apreciind că a fost întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

Pentru considerentele expuse, reţinând că normele de drept procedural şi material au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii de către instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 351 din 28 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.