Cassation appeal on trademark cancellation for bad faith and violation of prior commercial name rights

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 12.02.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci - OSIM ("OSIM"), în temeiul dispoziţiilor art. 47 şi urm. din Legea nr. 84/1998 a solicitat instanţei de judecată să dispună anularea mărcii "SIRAJ" înregistrată la OSIM subjnr. x/15.05.2015 şi, pe cale de consecinţă, radierea acesteia din Registrul mărcilor gestionat de OSIM.

De asemenea, constatând culpa procesuală a pârâţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată avansate pentru judecarea prezentei cauze.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 892 din 25 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu pârâţii B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a dispus anularea înregistrării mărcii x, depozit x, a dispus ca OSIM să procedeze la radierea mărcii în condiţiile Regulii 42 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii 84/1998 şi a obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 16.635 leilcheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 892 din 25 aprilie 2019, a formulat apel pârâtul de apelantul-pârât B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1003A din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 892/25.04.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi a obligat apelantul la 11.599,64 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. S.A..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul B..

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului formulat în cauză. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei A. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei faze procesuale, conform art. 451 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că decizia civilă atacată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii:

Astfel, decizia recurată încalcă limitele învestirii şi creează pârâtului o situaţie mai gravă în propria cale de atac.

Regula generală instituită de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie; să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, se completează în materia apelului cu dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., potrivit cu care instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant. Prin urmare, instanţa de apel are duble limite, respectiv cele trasate de apelant prin cererea şi motivele de apel, dublate de limitele iniţiale ale învestirii instanţei de judecată în primă instanţă, nefiind deci permisă depăşirea acestora în apel.

Prima instanţă, deşi a fost învestită să analizeze cererea reclamantei din două perspective, respectiv încălcarea dreptului de proprietate industrială anterior dobândit (numele comercial) şi înregistrarea cu rea-credinţă, a procedat doar la analizarea înregistrării cu rea-credinţă faţă de utilizarea semnului Siraj cu titlu de marcă (identificare servicii), consideraţiile privind riscul de confuzie fiind făcute doar în contextul motivării atitudinii subiective a titularului cererii faţă de situaţia de fapt.

Prin motivele de apel, apelantul chiar a atras atenţia asupra cadrului procesual stabilit de prima instanţă, subliniind faptul că prima instanţă prin modul în care a respins excepţia litispendenţei a trasat un cadru procesual pe care pârâtul în apel nu a înţeles sa îl conteste, limitat la "cercetarea modului în care s-a folosit numele comercial, pentru identificarea condiţiilor şi atitudinii, faţă de această împrejurare, chestiuni diferite faţă de aspectele referitoare la marca notorie şi la atitudinea faţă de existenţa acesteia".

Reclamanta nu a formulat nici cerere de completare a sentinţei prin pronunţarea unei soluţii asupra cererii sale întemeiate pe art. 47 lit. e) din Legea nr. 84/1998, nici apel incident prin care să critice modul în care prima instanţă a fixat cadrul procesual, restrângându-1 faţă de limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra nulităţii mărcii pentru motivul încălcării unui drept anterior căci prima instanţă nu-1 analizase.

Însă, prin decizia recurată, instanţa de apel a procedat la analiza valabilităţii mărcii recurentului din perspectiva încălcării unui drept anterior al reclamantei (oricum diferit de cel invocat), ceea ce a înrăutăţit situaţia pârâtului în propria cale de atac, cu încălcarea principiului stabilit de art. 481 C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia primei instanţe constata doar un motiv de nulitate a mărcii pârâtului, iar decizia din apel consideră că marca paratului ar fi nulă din două motive.

O altă depăşire a limitelor învestirii se raportează la cererea de chemare în judecată şi la cadrul procesual fixat de prima instanţă. Astfel, reclamanta a înţeles să formuleze două acţiuni în faţa instanţelor de judecată prin care a solicitat acelaşi lucru, respectiv anularea mărcii pârâtului, însă în temeiul unor cauze juridice diferite (în dosarul nr. x/2015 - raportat la dreptul său anterior cu privire la marca neînregistrată notorie Siraj; în dosarul de faţă - raportat la dreptul de proprietate industrială asupra numelui comercial A.).

Or, instanţa de apel (pagina 16 din decizia recurată) s-a raportat la utilizarea termenului Siraj de către reclamantă cu funcţia specifică mărcii de a identifica originea produselor şi serviciilor spre a deosebi produsele şi serviciile titularului mărcii de cele ale altor întreprinderi, iar nu cu funcţia de identificare a profesionistului, funcţie specifică numelui comercial.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, ceea ce înseamnă în concret că în prezenta pricină s-a analizat ceea ce era dedus judecăţii în dosarul nr. x/2015, schimbându-se nepermis cauza cererii de chemare în judecată, cauză înţeleasă ca fiind situaţia de fapt calificată juridic.

Este drept că ambele pricini se raportează Ia utilizarea de către reclamantă a termenului Siraj, însă din perspective diferite (ca nume/parte din numele comercial în prezenta cauză şi ca marcă notorie neînregistrată în cauza nr. x/2015). Tocmai din acest considerent prima instanţă a respins excepţia litispendenţei, soluţie rămasă definitivă prin neatacare, ceea ce nu permitea instanţei de apel ca prin decizia recurată să analizeze atitudinea subiectivă a pârâtului faţă de utilizarea cu funcţie de marcă a termenului Siraj.

În concluzie, recurentul susţine că decizia recurată încalcă normele de procedură privitoare la limitele învestirii instanţei, atât din perspectiva limitelor trasate de reclamant prin cererea de chemare în judecată (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), cât şi din perspectiva limitelor apelului (art. 477 C. proc. civ.), schimbând chiar cauza juridică a cererii, cu încălcarea art. 481 C. proc. civ.

Recurentul mai critică decizia recurată şi pentru faptul că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt în lipsa unui probatoriu adecvat care să fie apt a susţine concluziile reţinute. Nemotivarea raţionamentului care a condus la concluzia că semnul utilizat de reclamantă beneficia de o largă cunoaştere.

Prezenta critică nu tinde la reanalizarea în recurs a situaţiei de fapt, chestiune care nu este permisă în recurs, ci critică faptul că instanţa de apel a făcut constatări în lipsa unui probatoriu adecvat care să îi permită din punct de vedere tehnic procedural să ajungă la concluzia reţinută.

Instanţa de apel, raportându-se la folosirea termenului Siraj din numele comercial cu funcţia de marcă, a reţinut că acesta era bine cunoscut pe piaţa relevantă. Or, probatoriul administrat în cauză este apt să demonstreze o folosinţă/utilizare de către reclamantă a termenului C., iar nu o largă cunoaştere a acestuia pe piaţa relevantă.

În acest sens recurentul a invocat, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 284 din 4 februarie 2020 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în care s-a reţinut că simpla folosire nu poate face dovada unei largi cunoaşteri de către public.

De asemenea, s-a susţinut că în jurisprudenţă, chiar şi atunci când au fost prezentate sondaje/studii de piaţă sau dovezi a unor investiţii în publicitate şi marketing, s-a apreciat că nu este probat renumele mărcii dacă probatoriul administrat nu este unul de apt să justifice renumele mărcii. În acest sens s-a invocat decizia civilă nr. 543A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Recurentul-pârât a învederat că această critică nu vizează valoarea dată de instanţa de apel probatoriului administrat, ci emiterea unei concluzii în lipsa unui probatoriu care în sine să poată susţine concluzia că folosinţa de către reclamantă a numelui său comercial sub funcţia de marcă ar fi fost una care să confere semnului caracteristica de largă cunoaştere. Prin urmare, apreciază că este vorba de o greşeală de procedură, iar nu de temeinicie.

A mai susţinut că această critică este strâns legată şi de critica nemotivării concluziei privind larga cunoaştere a semnului, fiind cunoscut că pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, precum cea contestată (a largii cunoaşteri a semnului) era necesar să existe: o analiză a publicului relevant, o analiză a serviciilor puse pe piaţă de reclamantă sub semnul în cauză, a gradului de cunoaştere prin sondaje care să măsoare cunoaşterea spontană, întreaga analiză fiind raportată la data relevantă, respectiv data formulării cererii de înregistrare a mărcii de către recurent.

Or, în decizia recurată nu se regăseşte o asemenea analiză, astfel că hotărârea atacată este nemotivată. Din ansamblul probator nu rezultă cu claritate care anume servicii/produse au fost puse pe piaţă de reclamantă sub semnul Siraj şi nici nu este clar care era publicul relevant. Simplul fapt că reclamanta există înregistrată la Registrul Comerţului încă din 1994, că avea înregistrate în contabilitate anumite active de valori însemnate sau că era autorizată să funcţioneze în anumite spaţii la un moment dat nu reprezintă elemente suficiente şi apte să susţină concluzia reţinută în decizia recurată.

Aşadar, pentru a fi apt a reţine bine cunoaşterea pe piaţă a numelui comercial al reclamantei folosit cu funcţia de marcă nu era suficientă probarea utilizării de către reclamantă a semnului, ci a cunoaşterii de către publicul ţintă, anterior datei formulării cererii de înregistrare a mărcii. Un asemenea probatoriu presupunea prezentarea unor sondaje a publicului relevant, desigur după identificarea acestuia, sub aspectul cunoaşterii în mod spontan, iar nu sugerat, a semnului la data relevantă, respectiv la data formulării cererii de înregistrare a mărcii.

Un asemenea probatoriu nu a fost administrat în cauză, motiv pentru care soluţia recurată nu poate fi menţinută, impunându-se casarea şi trimiterea spre rejudecare.

În acest sens a dispus înalta Curte şi în alte cauze reţinând că "ceea ce este relevant în cauză (si ceea ce va trebui să lămurească instanţa de rejudecare) este modul concret în care terţul îşi foloseşte numele comercial, respectiv fie pentru individualizarea calităţii sale de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, fie cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor sale, servicii ce vor fi determinate şi ele în concret, iar nu in abstracto, prin simpla referire la obiectul de activitate al recurentei-pârâte şi care vor trebui comparate cu cele pentru care operează protecţia mărcii reclamantului ". Chiar dacă această decizie a fost pronunţată în materia contrafacerii, raţionamentul este aplicabil şi în cauza de faţă în condiţiile în care instanţele de fond au realizat o analiză a intenţiei subiective a pârâtului în raport de modul de folosire concret al semnului Siraj de către reclamantă.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, o primă critică subsumată acestui motiv este aceea că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de comparaţie a semnelor în conflict şi a stabilirii riscului de confuzie

La pag. 16 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că comparaţia dintre numele comercial şi marcă se face după criteriile privind distinctivitatea aplicabilă mărcilor. Or, această afirmaţie de la care pleacă analiza instanţei de apel în legătură cu incidenţa art. 47 lit. e) din Legea 84/1998 este greşită, fiind contrară dispoziţiilor art. 10 din Noul C. civ. privind interzicerea analogiei.

O altă greşeală a instanţei de apel priveşte modul în care a realizat comparaţia semnelor în conflict şi existenţa riscului de confuzie, reţinând că analiza se face raportat strict la elementul dominant Siraj (pag. 16), astfel că "apelanta nu se poate prevala de o comparaţie între numele comercial al intimatei reclamante în integralitatea sa şi marca pe care a înregistrat-o pentru a înlătura de plano posibilitatea unei comparaţii între drepturile opuse de părţile litigante" (pag. 16). în acest sens, recurentul-pârât a indicat, cu titlu de jurisprudenţă, deciziile nr. 2348/2015 şi nr. 2761/2021 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a stabilit greşit că elementul dominant al semnelor în conflict este identic. De fapt, analiza instanţei de apel s-a limitat doar la identificarea elementului dominant al numelui comercial al reclamantei, fără a realiza deloc şi o analiză a mărcii pârâtului. Dacă ar fi urmat regulile anterior expuse, ar fi constatat că marca pârâtului are mai multe componente, una grafică subliniată prin dimensiune, poziţionare şi prin colorit şi una verbală amplasată în planul doi. Lipsa acestei analize (care reprezintă totodată şi o critică de nemotivare) a condus la extragerea unei concluzii eronate care încalcă regula esenţială a stabilirii imaginii de ansamblu în percepţia publicului relevant asupra semnului privit global, în integralitatea sa.

Faţă de cele arătate, recurentul-pârât a apreciat că se impune casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare cu indicaţia de a se realiza o analiză riguroasă, având în vedere că instanţa de apel nu a verificat criteriile de realizare a analizei comparative prin raportare la semnul înregistrat ca marcă, ci numai raportat la numele comercial al reclamantei.

În ceea ce priveşte riscul de confuzie, instanţa de apel a reţinut că elementul grafic al mărcii nu ar fi suficient de puternic pentru a centra atenţia publicului asupra acestuia, fără a motiva care anume criterii de analiză ar fi fost aplicate pentru a ajunge la această concluzie. Or, dimensiunea elementului grafic, poziţionarea şi culoarea reprezintă elemente concrete care determină un aspect vizual care determină impresia de ansamblu a mărcii pârâtului şi conferă distinctivitate sporită menită a înlătura riscul de confuzie.

Aceste critici relevă pe de o parte greşita aplicare a regulilor de comparaţie a semnelor aflate în conflict, iar pe de altă parte o superficială analiză a riscului de confuzie, motiv pentru care se impune casarea şi trimiterea spre rejudecare cu indicaţia expresă de a se realiza o analiză riguroasă.

O a doua critică ce se subsumată motivului de recurs privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material este aceea că decizia recurată nu a ţinut cont de funcţiile distincte a semnelor în conflict, recurentul-pârât susţinând că instanţa de apel a făcut o confuzie între funcţiile mărcii şi ale numelui comercial, acestea fiind net diferite. Astfel, în timp ce numele comercial asigură identificarea comerciantului, marca asigură distingerea produselor/serviciilor unui comerciant ce cele ale altui comerciant, fiind un indicator de origine.

O a treia critică subsumată motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a învederat că instanţa de apela reţinut, în legătură cu elementul obiectiv ca şi condiţie de anulare pentru înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii, respectiv cunoaşterea de către pârât a folosirii de către reclamantă a semnului supus înregistrării, că din folosirea îndelungată, s-ar prezuma cunoaşterea de către pârât a acestui aspect. Or, proba simplei folosiri nu poate conduce la concluzia cunoaşterii de către pârât.

Potrivit art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 (în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată), "anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă".

Acest text de Lege reprezintă o transpunere în legislaţia naţională a art. 4 alin. (2) din Directiva UE 2015/2436 care prevede că "o marcă poate fi declarată nulă în cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea-credinţă de către solicitant. Orice stat membru poate să prevadă, de asemenea, că o astfel de marcă nu trebuie să fie înregistrată".

Potrivit jurisprudenţei CJUE în materie, pentru ca o marcă să poată fi anulată pentru înregistrare cu rea-credinţă, este necesar să fie îndeplinite două condiţii: un element obiectiv (al cunoaşterii utilizării semnului anterior şi un element subiectiv (al intenţiei neloiale urmărite la momentul înregistrării).

Astfel, chiar dacă ar fi considerat îndeplinit elementul cunoaşterii, instanţa de apel ar fi trebuit să explice de ce este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, cunoaşterea în sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe.

De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Ghidului EUIPO, la analiza îndeplinirii celei de a doua condiţii, instanţele naţionale trebuie să verifice următoarele elemente: dacă solicitantul are intenţia de a înregistra o marcă cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent; dacă există relaţii contractuale între părţi; dacă solicitantul are intenţia de a profita de reputaţia semnului; daca solicitantul are sau nu intenţia de a folosi semnul; dacă există o logică comercială a înregistrării semnului.

Or, raportând conduita recurentului-pârât la toate aceste elemente din jurisprudenţă se poate observa că toate acestea demonstrează că nu a existat o intenţie neloială la momentul înregistrării mărcii pârâtului.

Prin urmare, recurentul-pârât a susţinut că nu a înregistrat semul cu scopul de a bloca activitatea reclamantei sau a-i reduce profitul, ci cu scopul de a folosi semnul înregistrat, lucru care rezultă din faptul că reclamanta a folosit semnul ulterior înregistrării.

Acest lucru a fost reţinut de CJUE în cauza C-529/07, Lindt Goldhase (par. 43-44).

De asemenea, între părţi nu au existat relaţii contractuale anterior înregistrării semnului, ceea ce este un argument în plus în lipsa vreunei intenţii neloiale la momentul înregistrării (a se vedea TUE, cauza T-321/10, Gruppo Salini, par. 25-32). Conduita recurentului demonstrează lipsa unei intenţii neloiale a solicitantului, aspect care a fost reţinut în mai multe rânduri de către Tribunalul Uniunii Europene în următoarele cauze: T-136/11. Pelikan (par. 36 si urm.), T-33/11, Bigab (par. 20, 23)şi T-291109(par. 58,67).

Or instanţa de apel, atunci când a analizat îndeplinirea acestei condiţii a ignorat toate aceste elemente ce trebuiau analizate, conform jurisprudenţei în materie, aceasta concluzionând că îndeplinirea acestei condiţii ar rezulta din simpla folosinţă a semnului de către reclamantă, aspect care în realitate ar fi fost cel mult relevant doar cu privire la elementul obiectiv, respectiv existenţa cunoaşterii de către solicitant, iar nu cu privire la elementul subiectiv referitor la intenţia frauduloasă.

Practic, instanţa de apel, din simpla utilizare a semnului anterior cererii pârâtului de înregistrare a concluzionat că ambele condiţii (cea obiectivă şi subiectivă) ar fi îndeplinite, aspect care contravine chiar Hotărârii CJUE din cauza C-529/07 din data de 1 1.06.2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli (par. 40,48, 49) unde Curtea a reţinut că "cunoaşterea în sine nefiind suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe".

În plus, instanţa de apel ar mai fi trebuit să aibă în vedere că prezumţia de bună-credinţă este valabilă până în momentul furnizării unei dovezi contrarii directe (Hotărârea din 13 februarie 2012, T-136/11, "Pelikan", punctul 57), dovadă care nu a fost făcută în cauză de reclamantă.

Or procedând de această manieră, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi art. 4 alin. (2) din Directiva UE 2015/2436, deoarece: pârâtul nu a înregistrat marca cu scopul de a bloca înregistrarea semnului de către un concurent; între părţi nu au existat relaţii contractuale; pârâtul nu a intenţionat să profite de reputaţia semnului; pârâtul a înregistrat marca având intenţia de a folosi semnul, ceea ce a şi făcut; simpla cunoaştere a semnului nu este suficientă pentru a susţine o constatare a relei-credinţe, mai exact a intenţiei neloiale a înregistrării semnului.

Au fost invocate drept motive de casare dispoziţiile art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare la data de 20.10.2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează pretinsa înrăutăţire a situaţiei recurentului în propria cale de atac, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie mai nefavorabilă pârâtului comparativ cu cea pronunţată de către prima instanţă, ci s-a rezumat la a menţine soluţia primei instanţe. Or, în concret, efectele juridice ce urmează a se produce în temeiul deciziei recurate sunt identice cu cele ce s-ar fi produs în temeiul sentinţei pronunţate de către instanţa de fond: anularea mărcii recurentului,

Soluţia de menţinere a sentinţei pronunţate de către prima instanţă, inclusiv în lumina încălcării unui drept industrial anterior al reclamantei, nu a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii şi a cadrului procesual şi nu a condus la înrăutăţirea situaţiei lui B. în propria cale de atac.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a analizat reaua sa credinţă în înregistrarea mărcii prin raportare la existenţa şi folosirea "Siraj" ca marcă notorie, ci ca parte esenţială şi distinctivă din numele comercial al reclamantei.

Instanţa de apel s-a raportat la cunoaşterea "Siraj" în rândul publicului larg din Iaşi pentru a analiza dacă sunt întrunite condiţiile specifice pentru a putea reţine reaua-credinţă a lui B. prin raportare la numele comercial al reclamantei, nume comercial ce are ca parte dominantă şi distinctivă termenul "Siraj". Mai mult, instanţa de apel nu a folosit în niciun punct sintagma "marcă notorie" şi nu a analizat condiţiile specifice acestei instituţii distincte în considerentele citate de către recurent din decizie, şi, de altfel, în niciun alt considerent din decizia recurată.

Prin urmare, instanţa de apel nu a reţinut înregistrarea mărcii recurentului cu rea-credinţă prin raportare la existenţa unei mărci notorii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la nemotivarea deciziei recurate, intimata-reclamantă susţine că acest motiv este în principal inadmisibil, iar în subsidiar nefondat, criticile expuse vizând esenţialmente aspecte de fond, iar nu de nelegalitate. în realitate, respectivele critici vizează modul în care instanţa de control a înţeles să îşi formeze convingerea asupra situaţiei de fapt relevante în cauză.

În ceea ce priveşte caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, intimata-reclamantă a susţinut că simplul fapt că instanţa de apel nu a înţeles să se refere în mod expres la întregul probatoriu prin intermediul cărora şi-a format convingerea asupra aspectelor relevante pentru soluţionarea prezentei cauze nu echivalează în niciun caz cu faptul că un astfel de probatoriu nu ar fi fost administrat în cauză.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că este nefondat şi motivul de recurs referitor la pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în ceea ce priveşte critica subsumată acestui motiv, critică ce vizează încălcarea art. 10 C. civ. - interzicerea analogiei, intimata-reclamantă a învederat că, contrar susţinerilor recurentului-pârât, analogia în materia dreptului privat nu este interzisă de plano. Dispoziţiile legale de a căror încălcare s-a prevalat recurentul nu interzic analogia, ci prevăd în mod expres şi limitativ anumite ipoteze în care analogia n-ar putea opera, ipoteze ce nu sunt incidente în speţă. De asemenea, a susţinut că raţionamentul instanţei de apel nici măcar nu este fundamentat pe o veritabilă analogie, instanţa de apel rezumându-se la a arăta că analiza riscului de confuzie dintre un nume comercial şi o marcă are anumite criterii comune cu analiza riscului de confuzie dintre două mărci.

Sunt nefondate, în opinia intimatei-reclamante, şi criticile ce vizează încălcarea criteriilor de comparaţie între un nume comercial şi o marcă.

Jurisprudenţa naţională prin care recurentul a pretins că s-ar fi stabilit criterii de comparaţie contrare celor avute în vedere în pronunţarea deciziei recurate este complet irelevantă pentru soluţionarea prezentei cauze. Astfel, deşi recurentul a invocat în mod generic Jurisprudenţa constantă a înaltei Curţi", acesta a citat o singură hotărâre pronunţată într-o speţă complet diferită de prezenta cauză. Mai mult, respectiva hotărâre nu a fost pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel că nu poate produce niciun fel de efecte juridice în alte cauze, respectiv nu poate genera obligaţii pentru părţile sau instanţele din alte cauze.

Astfel, pretinsa nerespectare a unor criterii ce ar fi fost stabilite prin această hotărâre nu ar putea echivala cu o "încălcare a dispoziţiilor de drept material" şi nu ar putea fi invocată în niciun caz ca motiv de recurs, din moment ce nu erau obligatorii în niciun fel pentru instanţa de apel.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, jurisprudenţa naţională prin care recurentul a pretins că s-ar fi stabilit criterii de comparaţie contrare celor avute în vedere în pronunţarea deciziei recurate este complet irelevantă pentru soluţionarea prezentei cauze.

Analiza instanţei de apel nu a fost una superficială; aceasta s-a aplecat şi asupra celorlalte elemente ale mărcii recurentului, elemente despre care recurentul pretinde că ar conferi distinctivitate mărcii fată de numele comercial al reclamantei. Or, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că aceste elemente nu erau apte să confere distinctivitate mărcii recurentului, ci, din contră, elementele vizuale alături de care era folosită denumirea "Siraj" de către recurent erau de natură să susţină şi să alimenteze aceeaşi confuzie.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, analiza instanţei de apel este judicioasă şi amplă şi s-a aplecat şi asupra elementelor de care recurentul s-a prevalat, dar a reţinut în mod legal şi temeinic că aceste elemente nu erau apte să confere distinctivitate mărcii sale.

Intimata-reclamantă a susţinut că sunt nefondate şi criticile ce vizează funcţiile distincte ale semnelor aflate în conflict, acestea ignorând aspectele reţinute în mod constant în practica instanţelor şi în literatura de specialitate. Astfel, în doctrină s-a arătat că funcţiile pe care le îndeplineşte numele comercial determină importanţa sa ca element distinct al fondului de comerţ şi apropie regimul juridic al numelui comercial de regimul juridic şi de funcţiile îndeplinite de marcă.

Sunt nefondate şi criticile ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, având în vedere că, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că recurentul cunoştea existenţa şi folosirea numelui comercial al reclamantei, nume comercial în care elementul "Siraj" este dominant şi distinctiv.

Concluzia că recurentul a cunoscut existenţa şi folosirea numelui comercial "Siraj" este legală şi temeinică şi nu a fost fundamentată pe "simpla folosire" a numelui comercial, ci rezultă fără putinţă de tăgadă din probatoriul amplu administrat în cauză.

De asemenea, s-a mai susţinut de către intimata-reclamantă că instanţa de apel a reţinut în mod judicios intenţia frauduloasă a recurentului, respectiv că acesta a intenţionat să profite de dificultăţile pe care se aştepta să le traverseze reclamanta după incendiul din anul 2012 şi să acapareze clientela acesteia.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut intenţia frauduloasă a recurentului în înregistrarea mărcii în lumina unui probatoriu amplu şi grăitor administrat în acest sens. De altfel, modul şi gradul în care recurentul pretinde că reclamantei i-ar fi revenit sarcina de a proba intenţia sa frauduloasă n-ar putea fi acceptate pentru ca ar conduce la imposibilitatea probării acestor aspecte, respectiv la o veritabilă probatio diabolica.

Sub acest aspect, la nivelul instanţelor române competente în materiei s-a statuat că intenţia frauduloasă este conturată prin gândurile şi dorinţele unei persoane, respectiv aspecte esenţialmente intrinseci ce pot fi dovedite numai prin probe indirecte. De altfel, nici jurisprudenţa citată de recurent nu susţine o altă concluzie.

S-a mai susţinut de către intimata-reclamantă că este corectă concluzia că alegerea de către pârâtă a aceluiaşi semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice şi similare nu poate fi rodul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credinţă să profite de cunoaşterea acestuia în

Răspunsul la întâmpinare:

În cauză, recurentul-pârât şi intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1003A din 23 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, ora 1000, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., valorifică o pretinsă încălcare de către instanţa de apel atât a limitelor învestirii, cât şi a principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus), normele procedurale a căror încălcare se impune a fi verificată în analiza acestor critici fiind, deci, prevederile art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) şi la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 481 C. proc. civ.

În esenţă, acest motiv susţine că, deşi reclamanta a invocat prin acţiune două cauze pentru care marca atacată este lovită de nulitate (art. 47 alin. (1) lit. c) şi respectiv e) din Legea nr. 84/1998 în forma aplicabilă la data înregistrării mărcii), iar prima instanţă a examinat în considerentele sentinţei pronunţate numai cazul de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din lege - înregistrarea cu rea-credinţă - şi totodată a limitat expres judecata la cazul de anulare pentru rea-credinţă atunci când a respins excepţia litispendenţei, Curtea de apel a devoluat pricina prin prisma ambelor motive de nulitate, în absenţa unei căi de atac din partea reclamantei care să deducă judecăţii în apel absenţa unei dezlegări cu privire la cazul de anulare constând în înregistrarea mărcii cu încălcarea unui drept anterior şi în prezenţa numai a apelului pârâtei, care nu critica această chestiune.

Cu privire la aceste susţineri, instanţa de recurs observă că, într-adevăr, prin acţiunea sa reclamanta a invocat că înregistrarea mărcii a cărei anulare se cere a fost realizată cu încălcarea dreptului său anterior asupra numelui comercial şi totodată cu rea-credinţă, întemeind astfel în drept cererea de chemare în judecată pe cele două cazuri de anulare mai sus evocate, reglementate de art. 47 alin. (1) lit. e) şi c) din Legea nr. 84/1998 - în forma în vigoare la data depozitului mărcii, în anul 2012.

Prin încheierea din 5.07.2018, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia litispendenţei, invocată de pârât, faţă de dosarul nr. x/2015.

Ulterior, în argumentarea soluţiei de admitere a acţiunii (în tot) şi de anulare a mărcii înregistrate de pârâtul recurent, prima instanţă a consemnat, între altele, că reclamanta a folosit semnul SIRAJ în cadrul numelui său comercial, A. S.R.L., din anul 1994, dar şi că această folosire a fost realizată cu funcţie de marcă, pentru că a îmbrăcat forma ataşării semnului/numelui comercial serviciilor pe care reclamanta le-a prestat publicului în tot acest timp. Totodată, s-a reţinut că în speţă conduita pârâtului de a înregistra marca SIRAJ nr. x a îmbrăcat forma relei-credinţe, pentru că pârâtul a cunoscut utilizarea legitimă a semnului de către reclamantă şi a urmărit prin înregistrare aproprierea beneficiilor rezultate din folosirea îndelungată şi consistentă de către reclamantă a semnului în planul cunoaşterii de către public.

Soluţionând apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului, Curtea de apel a consemnat în decizia recurată că "Instanţa a admis în integralitate acţiunea, deşi nu a analizat distinct fiecare ipoteză, astfel că şi criticile din apel vizează considerentele punctuale ale instanţei de fond fără a fi sistematizate în funcţie de ipoteza normativă incidentă."

În continuare, considerentele deciziei instanţei de apel se referă la toate criticile apelantului pârât, văzute din perspectiva ambelor cazuri de anulare invocate în privinţa mărcii sale.

Recurentul pârât pretinde, prin recursul declarat, că o atare măsură contravine principiului disponibilităţii, pentru că prima instanţă a stabilit concret limitele judecăţii numai la anularea pentru rea-credinţă atunci când a respins excepţia litispendenţei, iar reclamanta nu a atacat cu apel hotărârea Tribunalului sau încheierea respectivă. Prin urmare, consideră că instanţele de fond nu au fost învestite cu o cerere vizând anularea înregistrării pentru motivul de refuz relativ al existenţei unui drept anterior, conform art. 47 alin. (1) lit. e) din legea mărcilor.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, care prezintă în mod trunchiat în cererea de recurs argumentele ce au susţinut soluţia asupra litispendenţei, Înalta Curte observă că prima instanţă a consemnat în considerentele încheierii evocate următoarele:

"Deliberând, reţine lipsa identităţii de cauză. Acţiunea anterioară are drept temei atitudinea pârâtului faţă de existenţa unei mărci, despre care reclamanta susţine că este notorie. Acţiunea de faţă presupune verificarea atitudinii subiective a pârâtului, faţă de existenţa protecţiei asupra numelui comercial. Acţiunea de faţă presupune cercetarea modului în care s-a folosit numele comercial, pentru identificarea condiţiilor şi atitudinea pârâtului faţă de această împrejurare, chestiune diferită faţă de aspectele referitoare la marca notorie şi atitudinea faţă de evidenţa acesteia.

Tribunalul, reţine că excepţia se pune în discuţie doar în legătura cu cererea de anulare a mărcii Siraj pentru motivul relei-credinţe. In rest acţiunea petentă, având o cauză diferită, motivul subsidiar de anulare."

Din lucrările dosarului a rezultat că în cauza cu numărul x/2015, reclamanta din cauza de faţă a solicitat anularea aceleiaşi mărci ce face obiectul judecăţii în prezenta cauză - SIRAJ nr. x - pentru motivul existenţei unui drept anterior asupra unei mărci notorii, neînregistrate.

Faţă de această împrejurare, Tribunalul a respins excepţia litispendenţei, apreciind că nu există identitate de cauză între cele două dosare, deoarece în primul dosar s-a invocat existenţa anterioară înregistrării mărcii pârâtului a unei mărci notorii a reclamantei, iar în cauza de faţă s-a invocat existenţa unei protecţii legale a numelui comercial (cele două chestiuni reprezintând motive distincte de anulare pentru cauze relative, reglementate de lit. b), respectiv lit. e) din art. 47 alin. (1) al legii mărcilor, n.red.) şi totodată se impune cercetarea modului de folosire a acestui nume comercial şi atitudinea pârâtului faţă de aceste împrejurări (respectiv motivul de anulare pentru rea-credinţă, art. 47 alin. (1) lit. c) din lege, n.red).

Deşi motivarea măsurii de respingere a excepţiei de litispendenţă este formulată în termeni eliptici şi ermetici, citirea celor două paragrafe mai sus reproduse relevă că prima instanţă a decelat în argumentarea sa ambele motive de anulare a mărcii invocate în cauza de faţă - atât existenţa numelui comercial anterior, cât şi reaua-credinţă, ce are la bază în speţă folosirea respectivului nume comercial cu funcţie de marcă, alături de cunoaşterea faptului respectiv de către titularul mărcii atacate şi intenţia sa frauduloasă la momentul depozitului mărcii - şi le-a distins de motivul invocat în primul dosar, apreciind că aceste împrejurări echivalează cu lipsa identităţii de cauză între cele două pricini.

Mai mult, chiar dacă cel de-al doilea paragraf al considerentelor încheierii din 05.07.2018 subliniază că existenţa litispendenţei s-a putea pune în discuţie numai pentru motivul anulării pentru rea-credinţă (statuare neclară pentru instanţa de recurs, dar această chestiune rămâne fără relevanţă în contextul analizat şi în absenţa unor critici referitoare la legalitatea respingerii litispendenţei), aceeaşi frază cuprinde şi observaţia că există şi un motiv subsidiar de anulare, diferit de reaua-credinţă - care nu poate fi decât cel privind existenţa numelui comercial anterior.

Din aceste constatări rezultă că nu poate fi citită motivarea respingerii excepţiei de litispendenţă în cheia propusă de recurentul pârât, iar susţinerea că obiectul judecăţii a fost limitat la anularea pentru rea-credinţă prin încheierea menţionată este nefondată.

În al doilea plan al criticilor privind încălcarea limitelor învestirii - cu referire la limitele apelului, stabilite de calea de atac declarată şi motivată de pârât - Înalta Curte observă că dezlegarea Curţii de apel cu privire la argumentarea de către Tribunal în mod global a celor două motive de anulare este judicioasă şi nu suferă de vicii de nelegalitate.

Astfel, pe de-o parte, cum s-a arătat în cele ce preced, prima instanţă s-a referit expres atât la existenţa dreptului la nume comercial al reclamantei datând din 1994 - anterior depozitului mărcii atacate - cât şi la modul concret de folosire a numelui comercial - cu titlu de marcă - şi, consecutiv, la determinarea consecinţelor înregistrării mărcii SIRAJ în aceste condiţii.

Pe de altă parte, acţiunea bazată pe două cauze de anulare a mărcii a fost admisă în tot, astfel încât teza reţinerii ambelor motive de nulitate este susţinută de dispozitivul sentinţei.

Împrejurarea motivării lapidare şi ermetice a hotărârii, la limita maximei conciziuni, nu este prin ea însăşi motiv a aprecia în mod contrar, mai ales că apelul pârâtului nu a valorificat o eventuală nemotivare a sentinţei, iar în calea de atac devolutivă a apelului ambele cauze de anulare au fost analizate în fapt şi în drept în mod complet şi argumentat, astfel că această chestiune nu necesită o analiză suplimentară din partea instanţei de recurs.

Rezultă, deci, că nu se poate reproşa instanţei de apel nesocotirea nici a prevederilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar nici a art. 477 alin. (1) sau art. 478 alin. (2) C. proc. civ., deoarece au fost examinate în soluţionarea apelului pârâtului toate aspectele de fapt şi de drept relevante pentru cele două cazuri de anulare invocate de reclamantă şi reţinute de prima instanţă, contestate prin calea de atac formulată de cel interesat.

Este nefondată şi critica - subsumată tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, reglementat de art. 481 C. proc. civ.

Presupunând că ar fi primite susţinerile recurentului pârât în sensul că instanţa de apel ar fi analizat un caz de anulare a mărcii sale pe care prima instanţă nu l-ar fi reţinut (premisă greşită, cum s-a arătat, dar de la care pleacă critica analizată), anularea mărcii pentru două motive în loc de unul nu constituie o înrăutăţire a situaţiei titularului în cauza pendinte.

Astfel, în speţă anularea operează la fel indiferent de numărul motivelor de nulitate invocate şi reţinute, în limitele în care a fost dispusă - în cazul de faţă în tot - şi efectele hotărârii sunt aceleaşi, chiar dacă sunt reţinute unul sau mai multe motive de anulare.

Situaţia ar fi putut fi diferită dacă, spre exemplu, se punea problema anulării parţiale a mărcii - pentru anumite clase de produse sau servicii pentru care s-a dispus înregistrarea, dar nu pentru toate - iar instanţa de apel ar fi extins efectele anulării la toate clasele, în absenţa unui apel declarat de reclamant, dar o atare ipoteză sau una similară nu se identifică în cauza de faţă.

Nu în ultimul rând, nu poate conduce la o altă concluzie nici o eventuală perspectivă de schimbare a soluţiei pentru motivul de nulitate apreciat ca fiind reţinut de Tribunal şi combătut în principal în cererea de apel (reaua-credinţă); după cum se va argumenta, recursul este nefondat şi în privinţa celorlalte critici formulate, hotărârea de anulare a mărcii urmând a fi menţinută, astfel încât situaţia legală a mărcii recurentului pârât este aceeaşi indiferent dacă s-ar reţine şi motivul de anulare al existenţei numelui comercial anterior sau doar motivul înregistrării pentru rea-credinţă.

În cadrul unui motiv de recurs subsumat de recurentul-pârât tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reproşează instanţei de apel reţinerea unei situaţii de fapt în absenţa unui probatoriu adecvat care să fie apt a susţine concluziile reţinute. Conex, se invocă şi nemotivarea hotărârii atacate referitor la larga cunoaştere a semnului utilizat de reclamantă.

Înalta Curte observă, cu caracter prealabil, că în cuprinsul cererii de recurs criticile formulate sunt însoţite de afirmaţia repetată că motivele recursului nu tind la a supune instanţei de recurs reaprecierea probatoriului administrat sau reexaminarea faptelor relevante.

Deşi recurentul afirmă că motivele recursului nu privesc modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probelor - date fiind limitele căii de atac a recursului, astfel cum sunt determinate limitativ de cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - susţinerea în sensul că hotărârea este pronunţată în absenţa probelor relevante pentru faptele deduse judecăţii are aceleaşi valenţe ca o susţinere în sensul greşitei aprecieri a probelor administrate în cauză.

Aceasta întrucât nu ne găsim într-o situaţie în care instanţele de fond să fi statuat asupra unor fapte fără să se refere la probatoriul administrat sau în absenţa totală a unor probe; dimpotrivă, decizia instanţei de apel cuprinde referiri concrete la dovezile cauzei, la caracterul neconcludent al unora dintre ele şi la modul în care convingerea instanţei s-a format pe baza dovezilor la care considerentele deciziei fac trimitere expresă.

De aceea, apreciind că în cauză lipsesc probe apte a dovedi susţinerile părţii care a câştigat procesul, în realitate pârâtul recurent supune instanţei de recurs solicitarea de a examina concludenţa şi valoarea probatorie a dovezilor administrate.

De altfel, dezvoltarea motivului de recurs mai sus evocat confirmă această teză, pentru că se expun susţineri referitoare la absenţa valorii probatorii a unor elemente de dovadă avute în vedere de instanţa de apel, precum şi la greşita valorificare a unor probatorii de care reclamanta intimată s-a folosit.

Or, este, fără îndoială, cunoscut că o atare solicitare scapă controlului instanţei de recurs, după cum rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac şi din reglementarea expresă şi limitativă a motivelor de casare, între care nu se regăseşte unul care să permită examinarea temeiniciei reţinerilor în fapt ale instanţelor şi nici a temeiniciei modului în care probatoriul a fost examinat.

În acelaşi timp, parcurgerea considerentelor deciziei atacate cu recurs relevă că instanţa de apel şi-a fundamentat concluzia în fapt pe analiza probelor administrate, iar împrejurarea că rezultatul acestei analize este contrar punctului de vedere adoptat în proces de recurent nu poate îmbrăca forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece acesta se referă la o eventuală nesocotire a unor reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

De altfel, parcurgerea cererii de recurs relevă în speţă că în cadrul dezvoltării acestui motiv nu s-a indicat în concret care sunt normele procedurale încălcate de instanţa de apel, valorificându-se exclusiv critici în sensul insuficienţei sau inadecvării probatoriului administrat şi, consecutiv, al reţinerii greşite a unor împrejurări de fapt.

În ceea ce priveşte susţinerea în sensul greşitei reţineri a unei largi cunoaşteri de către public a semnului SIRAJ astfel cum a fost folosit de reclamantă anterior depunerii spre înregistrare a mărcii de către pârât, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa uniformă a instanţei supreme în cauzele având ca obiect anularea mărcii pentru înregistrare cu rea-credinţă, condiţia gradului de cunoaştere de către public a semnului utilizat anterior nu este echivalentă cu situaţia existenţei unei mărci notorii.

Instanţele naţionale au dedus necesitatea analizei gradului de cunoaştere a semnului litigios din jurisprudenţa CJUE, cu referire specială la Cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG, hotărârea din 11 iunie 2009.

Or, în dispozitivul acestei hotărâri s-a arătat că "(…) pentru aprecierea existenţei relei-credinţe a solicitantului, în sensul articolului 51 alin. (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94, instanţa naţională trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă comunitară şi, în special:

- împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere;

- intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi

- nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită."

Referitor la ultima cerinţă, în par. 51-52 din considerente s-a arătat:

"51 În sfârşit, pentru aprecierea existenţei relei-credinţe a solicitantului, poate fi luat în considerare nivelul de notorietate de care se bucură un semn la momentul depunerii cererii prezentate în vederea înregistrării ca marcă comunitară.

52 Într-adevăr, un astfel de nivel de notorietate ar putea justifica în mod clar interesul solicitantului de a asigura protecţia juridică mai extinsă a semnului său."

Rezultă din aceste aprecieri ale instanţei europene că pentru a se reţine înregistrarea cu rea-credinţă a unei mărci nu este impusă cerinţa ca semnul anterior utilizat de cel care invocă anularea să se bucure de notorietatea care poate conduce la recunoaşterea unui drept anterior, ci că acesta este un element de fapt necesar a fi analizat în contextul evaluării conduitei titularului mărcii, respectiv a intenţiei sale la momentul depunerii cererii de înregistrare (intenţie frauduloasă sau, dimpotrivă, onestă).

Astfel, se impune a se face distincţia cuvenită între gradul de notorietate a semnului analizat în hotărârea din cauza C-529/07 şi marca ce a devenit notorie şi astfel este recunoscută independent de înregistrare (menţionată expres în enumerarea noţiunii de marcă anterioară de reglementarea art. 8 alin. (2) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, dar şi în Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară ce a abrogat Regulamentul nr. 40/94, precum şi în prezent în Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene, tot în art. 8 alin. (2) lit. c).

Dacă reclamantul ar fi invocat existenţa unei mărci notorii (neînregistrate) în cauza de faţă, s-ar fi putut prevala de un alt caz de anulare - art. 47 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 cu trimitere la art. 6 alin. (2) lit. f) din aceeaşi lege, ce se referă în dreptul intern la marca notorie - dar nu este acesta cazul în speţă, mai ales că, după cum s-a arătat mai sus, acel caz de anulare a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

În schimb, pentru a cere anularea mărcii înregistrate cu rea-credinţă, reclamantul nu este ţinut a face dovada existenţei unui drept anterior de proprietate intelectuală sau a unui alt drept recunoscut legal - pentru aceste ipoteze fiind prevăzute expres alte cazuri de anulare, cum s-a subliniat - ci trebuie să dovedească împrejurarea că a folosit semnul litigios - sau unul similar, pentru produse identice sau similare, cu corolarul riscului de confuzie - în mod legitim şi totodată că solicitantul mărcii a cunoscut folosirea acestui semn şi că, din varii motive ilegitime, a înregistrat marca cu intenţie frauduloasă.

În concluzie, instanţele de faţă nu au fost învestite cu o solicitare de a se constata că reclamanta are o marcă notorie protejată independent de înregistrare - o atare pretenţie fiind supusă exigenţelor probatorii prevăzute de art. 3 lit. d) şi art. 24 din legea în forma aplicabilă cauzei, cu trimitere la art. 6 bis din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale.

În schimb, cerinţa analizei gradului de cunoaştere a semnului utilizat în acţiunea în anularea mărcii pentru rea-credinţă, astfel cum rezultă ea din jurisprudenţa CJUE şi din cea naţională, priveşte măsura concretă în care actele de folosire a semnului de către solicitant şi respectiv de către terţ au condus la cunoaşterea de către publicul relevant a semnului, iar importanţa în cauză a acestor împrejurări este aceea că gradul de cunoaştere sau de notorietate a semnului poate fi un element în analiza intenţiei frauduloase a terţului.

În acest sens, CJUE a arătat, exemplificativ, că dacă titularul mărcii folosise la rândul său semnul anterior depozitului, un grad de cunoaştere ridicat a semnului folosit de el ar putea configura absenţa intenţiei frauduloase (şi respectiv o intenţie onestă de a-şi asigura protecţie legală pentru acel semn).

Dimpotrivă, un grad semnificativ de cunoaştere a semnului utilizat de terţul care cere anularea mărcii poate releva o intenţie de apropriere a acestui beneficiu pe piaţă prin înregistrarea unui semn identic sau similar (par. 46, respectiv 51 din hotărârea Lindt, evocată deja).

În concluzia expunerii ce precedă, se impune a arăta că, deşi motivele recursului nu o arată expres, se poate deduce că scopul motivului de critică ce se referă la analiza gradului de cunoaştere este acela de a se reţine că pentru constatarea notorietăţii semnului era necesar a fi îndeplinit un standard superior de probaţiune, ce nu a fost atins în cauza de faţă - şi o atare susţinere putea fi sprijinită de elementele la care se referă legea naţională, în art. 24.

Nu este însă cazul unei asemenea analize, pentru că, aşa cum s-a subliniat deja, în cauză nu se discută despre o marcă notorie a reclamantei.

În consecinţă, motivele de recurs care privesc insuficienta argumentare cu privire la larga cunoaştere a semnului nu pot fi primite, fie pentru că ele sunt susţinute de evocarea jurisprudenţei naţionale din cauze având ca obiect notorietatea unei mărci şi sunt străine limitelor judecăţii din cauza de faţă, fie pentru că ele nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat - şi nici în alt caz de casare, după cum s-a arătat în cele ce preced.

Totodată, s-a evocat în cadrul dezvoltării acestui motiv de recurs şi o altă decizie a instanţei supreme, care se referă la necesitatea verificării modului concret de utilizare a unui nume comercial - cu funcţie de identificare sau cu funcţie de marcă - într-o cauză de contrafacere a unei mărci, instanţa de recurs făcând referire în pasajul evocat la folosirea de către un terţ a unui semn înregistrat ca marcă în beneficiul reclamantului.

Or, o asemenea omisiune nu poate fi imputată instanţei de apel în cauza de faţă, chiar lăsând deoparte împrejurarea că împrejurările folosirii de către reclamantă a numelui său comercial au cu totul alte valenţe în cauza de faţă decât în jurisprudenţa evocată inadecvat de recurent; în considerentele deciziei recurate, dar şi în motivarea sentinţei primei instanţe s-a arătat cu claritate că reclamanta şi-a folosit numele comercial în mod îndelungat şi consistent, cu funcţie de marcă, ataşând semnul SIRAJ serviciilor pe care le-a prestat publicului relevant.

Prin urmare, nu este fondată nici susţinerea în sensul absenţei unei motivări a instanţei de apel cu privire la modalitatea concretă de folosire de către reclamantă a numelui său comercial anterior depozitului mărcii a cărei anulare se cere.

În cadrul motivelor de critică întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în primul rând, că aprecierea instanţei de apel în sensul că comparaţia între semnele în conflict trebuie să se facă în speţă după regulile specifice conflictului între mărci încalcă dispoziţiile art. 10 C. civ. privitor la interzicerea analogiei.

Înalta Curte observă, în absenţa altui argument concret care să susţină această argumentaţie, că invocarea încălcării art. 10 C. civ. este străină speţei.

Astfel, potrivit normei pretins încălcate, ce poartă denumirea marginală "Interzicerea analogiei":

"Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Or, un silogism juridic complet şi care să poată constitui o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate trebuia să cuprindă şi argumentarea motivului pentru care raţionamentul indicat al Curţii de apel contrazice norma citată; în absenţa unor chestiuni concrete, Înalta Curte se mărgineşte să observe că în speţă nu se discută aplicarea unor prevederi derogatorii şi nici a unora care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, ci domeniul relevant este cel al examinării modalităţii concrete în care se poate produce riscul de confuzie în ipoteza unui conflict dintre două drepturi - dreptul la nume comercial şi dreptul la marcă.

De aceea, acest motiv de recurs apare ca fiind invocat formal şi lipsit de substanţă şi va fi înlăturat.

În continuare, expunerea acestui motiv de recurs se referă la greşita determinare de către Curtea de apel (în cadrul analizei similarităţii semnelor în conflict) a elementului dominant al acestora, recurentul criticând în acest sens concluzia instanţei de apel în sensul că elementul dominant şi distinctiv, care este cel mai relevant în impresia creată publicului ţintă, este sintagma SIRAJ.

Din toată această argumentare se poate decela o singură critică de nelegalitate, cea care se referă la aplicarea de către instanţa de apel a unor reguli de comparaţie (de analiză a conflictului) greşite, din perspectiva faptului că aceste reguli sunt dezvoltate în jurisprudenţa CJUE referitoare la mărcile comunitare (respectiv la mărcile UE) în cadrul unor trimiteri preliminare şi se impun instanţelor naţionale cu forţa legii, permiţând astfel încadrarea criticilor în cazul de casare referitor la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial.

Citând din nou o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul pârât susţine că instanţa de apel nu a urmat regulile de comparaţie evocate în cuprinsul fragmentului reprodus în cererea de recurs (par. 50), dar instanţa de recurs observă că în decizia citată s-a arătat doar că analiza similarităţii trebuie să fie precedată de determinarea elementului dominant al fiecărui semn în conflict, iar natura de element dominant este legată de criterii cum sunt mărimea, poziţia, culorile folosite, care pot avea efecte asupra impactului vizual.

Or, considerentele deciziei recurate relevă că instanţa de apel s-a raportat la regulile de analiză rezultate din jurisprudenţa evocată, întrucât a stabilit cu prioritate care este elementul dominant al ambelor semne aflate în conflict (respectiv sintagma SIRAJ), apreciind atât cu privire la prezenţa acesteia în numele comercial al reclamantei (cu privire la care a apreciat că a fost folosit cu funcţia unei mărci verbale) cât şi cu privire la marca combinată înregistrată de recurentul pârât, în cadrul căreia au fost examinate atât componenta verbală, cât şi cea figurativă, dar şi ansamblul mărcii.

Aceste considerente relevă că nu se poate identifica o eroare în analiza instanţei de apel din perspectiva criteriilor de examinare comparativă astfel cum rezultă ele din jurisprudenţă, cum nefondat susţine recurentul.

De asemenea, nu se poate reproşa nici o analiză superficială instanţei de apel, pentru că această afirmaţie nu este susţinută de argumentele dezvoltate; decizia arată în concret care sunt elementele avute în vedere şi care sunt motivele ce susţin concluzia instanţei de apel, argumentarea este lămuritoare şi nu apare ca fiind insuficientă, iar criticile privind superficialitatea nu pot fi primite în absenţa unor argumente concrete.

Jurisprudenţa evocată la paragraful 54 de recurent (aparent în susţinerea afirmaţiei privind superficialitatea motivării instanţei de apel) nu conduce la o altă concluzie.

Astfel, se arată în fragmentul citat că preluarea întocmai a semnului anterior în marca înregistrată ulterior nu conduce la identitate între semnele aflate în conflict dacă marca ulterioară conţine şi alte elemente care nu sunt nesemnificative.

Or, în speţă Curtea de apel nu a reţinut teza identităţii între semnele aflate în conflict, deci aceste argumente nu sunt relevante; deşi nu a statuat expres în sensul similarităţii, raţionamentul expus de instanţa de apel conţine analiza riscului de confuzie, precum şi operaţiunea determinării elementului dominant, specific situaţiei de similaritate între semne; riscul de confuzie nu este o condiţie a încălcării decât în ipoteza în care nu este întrunită identitatea de semne şi de produse sau servicii, ci numai similaritatea, după cum rezultă din economia art. 6 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere că instanţa de apel a examinat în ansamblu şi în detaliu compunerea mărcii pârâtului, conchizând că celelalte elemente în afara celui verbal SIRAJ nu sunt suficient de distinctive pentru a fi considerate ca elemente dominante, rezultă cu suficientă claritate că ceea ce s-a reţinut este existenţa unei similarităţi, deci regula evocată la paragraful 54 al motivelor recursului nu a fost încălcată.

În privinţa concluziilor analizei instanţei de apel - în sensul că elementul dominant în ambele semne este sintagma SIRAJ, precum şi că semnele sunt similare în ansamblul lor, pentru că marca pârâtului nu conţine suficiente elemente distinctive care să contureze o imagine de ansamblu care să nu fie similară cu semnul folosit de reclamantă - acestea reprezintă aprecieri ce privesc faptele relevante cauzei şi sunt lăsate în sarcina instanţelor de fond.

Cu alte cuvinte, cercetarea similarităţii semnelor şi produselor sau serviciilor - şi totodată şi a riscului de confuzie, dacă este cazul - este o operaţiune ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului exclusiv prin prisma criteriilor efectiv aplicate şi a regulilor de apreciere ce se pot decela din jurisprudenţă, ori, dacă este cazul, prin prisma absenţei aplicării unor astfel de criterii, care să contureze o carenţă a motivării hotărârii.

În schimb, rezultatul unei astfel de cercetări desfăşurate cu respectarea regulilor de principiu la care ea se poate raporta scapă controlului instanţei de recurs, care nu este îndreptăţită a realiza o evaluare proprie a similarităţii, ci numai a cenzura din perspectiva legalităţii această operaţiune.

De aceea, nu pot fi primite criticile dezvoltate care combat pentru netemeinicie concluzia instanţei de apel referitoare la elementul dominant al semnelor şi la existenţa similarităţii şi a riscului de confuzie, deoarece aceste critici nu pot fi încadrate în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 84/1998, care defineşte funcţia esenţială a mărcii, eroare cuprinsă în statuarea Curţii de apel în sensul că:

"Chiar dacă au şi funcţii diferite, numele comercial şi marca au în comun calitatea de a fi semne utilizate în cadrul comerţului în scopul individualizării pe piaţă a comercianţilor producători sau furnizori de servicii."

Nu se poate deduce din acest paragraf al motivării deciziei recurate că instanţa ar fi aplicat greşit art. 2 lit. a) din legea mărcilor, deoarece, contrar susţinerilor recurentului, fragmentul evocat nu relevă o confuzie în privinţa funcţiei mărcii.

Dimpotrivă, Curtea de apel pleacă de la premisa - corectă - că marca şi numele comercial au funcţii diferite, dar observă că ambele sunt folosite în cadrul comerţului pentru a individualiza comercianţii producători sau furnizori de servicii.

Chiar dacă afirmaţia poate primi nuanţări, ea este principial corectă, pentru că, într-adevăr, atunci când marca îşi îndeplineşte funcţia legală, ea distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de produsele sau serviciile altei întreprinderi; concomitent, numele comercial distinge o întreprindere de alta.

Prin urmare, în contextul mai larg al activităţii profesionistului, ambele elemente - marca şi numele comercial - contribuie la caracterizarea individualităţii unui profesionist care prestează servicii sau vinde bunuri şi la posibilitatea destinatarului acestor bunuri sau servicii de a face distincţia între actorii de pe aceeaşi piaţă.

Mai mult decât atât, afirmaţia în sine nu contrazice norma evocată, pentru că statuarea include şi modul concret în care operează marca, având caracter mai larg.

Cu privire la anularea mărcii pentru motivul înregistrării sale cu rea-credinţă, se susţine în cererea de recurs că cerinţa cunoaşterii semnului relevant folosit de terţ nu poate fi reţinută pe baza împrejurării folosirii sale îndelungate.

Primo, în privinţa faptelor ce intră în compunerea cerinţelor relei-credinţe (cum este cazul cunoaşterii faptului relevant) legea nu impune vreo restricţie probatorie; această critică nu poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - dar nici în cazul de la pct. 5, unde s-ar fi putut verifica existenţa unui standard legal de probaţiune sau o normă procedurală care să limiteze modul de a dovedi respectivele fapte.

În absenţa unei dispoziţii legale contrare, faptele se dovedesc cu orice mijloc de dovadă, inclusiv cu prezumţii.

De altfel, în hotărârea Lindt anterior evocată se arată, în par. 39:

"Trebuie menţionat, în ceea ce priveşte termenii "trebuie să aibă cunoştinţă" din cuprinsul textului celei de a doua întrebări preliminare, că o prezumţie de cunoaştere de către solicitant a utilizării de către un terţ a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere poate rezulta, printre altele, din împrejurarea că, în sectorul economic vizat, o astfel de utilizare este îndeobşte cunoscută, această cunoaştere putând fi dedusă, în special, din durata unei astfel de utilizări. Într-adevăr, cu cât este mai îndelungată această utilizare, cu atât este mai probabil ca solicitantul să fi avut cunoştinţă de ea la momentul depunerii cererii de înregistrare."

Prin urmare, însăşi CJUE, exemplificând reperele ce pot fundamenta reţinerea faptelor în materie, se referă la prezumţia de cunoaştere rezultată din faptul folosirii îndelungate a semnului de către terţ pe piaţă, Înalta Curte constatând că afirmaţia ce susţine acest motiv de recurs este contrazisă chiar de jurisprudenţa obligatorie pentru instanţele naţionale.

Secundo, rezultă cu claritate din modul în care este formulată critica analizată că în realitate se contestă rezultatul raţionamentului logic realizat de instanţa de apel când a coroborat probatoriile administrate şi a dat valoare unora dintre acestea, înlăturându-le pe altele, ceea ce echivalează cu solicitarea de a reface procesul de analizare a probelor şi de a se trage o concluzie contrară, solicitare ce nu poate fi primită în contextul analizei de legalitate specifice căii de atac a recursului.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, se susţine că, chiar dacă s-ar reţine faptul obiectiv al cunoaşterii (contestat), nu se explică în decizia recurată de ce se consideră îndeplinită cerinţa subiectivă a intenţiei neloiale, pentru că, dacă se au în vedere elementele a căror verificare se impune conform jurisprudenţei CJUE, rezultă că recurentul nu a intenţionat a bloca activitatea reclamantei sau a-şi apropria semnul acesteia, deci nu a existat intenţia neloială.

Această susţinere nu poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. astfel cum este ea formulată, pentru că nu se învederează aplicarea greşită a unei prevederi de drept material, putând cel mult să îmbrace (parţial) forma unei critici privind nemotivarea deciziei atacate.

Verificarea considerentelor relevante sub acest aspect ale deciziei relevă că instanţa de apel a reţinut:

"Reaua credinţă acoperă sfera acelor acţiuni care nu sunt conforme unor practici corecte, oneste.

Prin urmare, nu doar un interes stringent poate justifica reaua credinţă (cum ar fi situaţia unei acaparări a semnului), ci şi un interes de perspectivă (cum ar situaţia parazitării semnului, respectiv a folosirii cunoaşterii lui pe piaţă în scopul obţinerii de beneficii pentru sine cu posibile urmări negative pentru titularul iniţial, cum ar fi confuzia în rândul publicului, pierderea caracterului distinctiv, etc).

Chiar dacă apelantul avea clienţii săi, faptul că şi-a schimbat denumirea comercială din D. în E., că şi-a făcut reclamă făcând trimitere la fostul SIRAJ, precum şi faptul că şi-a înregistrat o marcă folosind elementul verbal C., arată că a urmărit să profite de cunoaşterea acestui semn pe piaţă şi să profite de potenţialul de încredere pe care acesta îl avea.

Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa celorlalte argumente ale apelantului. Faptul că spaţiile comerciale deţinute de către apelant şi de către intimata reclamantă sunt situate la distanţă sau că locaţia actuală a complexului apelantului este bine situată şi are un vad comercial bun, nu sunt suficiente pentru a înlătura intenţia menţionată.

Sunt pertinente susţinerile intimatei reclamante în sensul că alegerea elementului verbal SIRAJ nu este întâmplătoare, în condiţiile în care nu este uzuală, iar apelantul nu a putut oferi o explicaţie rezonabilă şi pertinentă cu privire la înregistrarea ca marcă a semnului SIRAJ şi nu a mărcii F. (cum denumeşte acesta actualul complex pe care îl deţine).

Chiar şi conceptual, marca apelantului poate trimite cu gândul la renaşterea fostului complex Siraj, sau la naşterea unuia nou. Asocierea poate determina concluzia că noul complex se află într-o legătură de afaceri sau de interese cu vechiul complex SIRAJ."

Instanţa de recurs observă, astfel, că s-a arătat argumentat şi clar care sunt motivele pentru care se reţine existenţa intenţiei frauduloase, precum şi reperele faptice la care instanţa s-a raportat în acest demers, fiind utilizate criterii de evaluare a intenţiei frauduloase care coincid cu cele avute în vedere şi în jurisprudenţa CJUE în materie.

Prin urmare, chiar apreciind că s-a invocat motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, critica nu este fondată, iar concluzia motivului de recurs - în sensul greşitei reţineri a intenţiei frauduloase - este una specifică controlului de temeinicie şi nu celui de legalitate din recurs, cum s-a arătat argumentat în cele ce preced.

În fine, înlăturând susţinerile faptice expuse în această secţiune a cererii de recurs, Înalta Curte mai observă că nu se poate reţine încălcarea invocată a art. 47 din Legea nr. 84/1998 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva UE 2015/2436, deoarece sub acest motiv de recurs se aduc în discuţie în realitate afirmaţii în sensul neîndeplinirii cerinţelor necesare pentru a se dispune anularea mărcii înregistrate cu rea-credinţă, fără a se putea decela critici de nelegalitate, ci numai chestiuni care privesc temeinicia hotărârii.

În schimb, observând că decizia recurată cuprinde argumentat şi lămuritor toate elementele de fapt şi de drept care susţin concluzia instanţelor de fond de anulare a mărcii şi văzând caracterul nefondat sau, după caz, inadmisibil, al motivelor de recurs dezvoltate şi mai sus analizate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul căzut în pretenţii, potrivit cererii intimatei, la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de apărarea desfăşurată în recurs, respectiv la suma de 8833,25 RON reprezentând onorariu avocaţial achitat conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1003A din 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. şi cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

Obligă recurentul-pârât B. la plata sumei de 8833,25 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.