Prescriptive starting point for state tort claims: objective knowledge vs. later formal notification of valuation discrepancies
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower courts' decisions that the plaintiff's claim was time-barred and thereby denying relief to the State's representative. The dispute concerned the State's action for damages against a public restitution authority, alleging that an undervalued property appraisal report from 2008 had led to excessive compensation payments, resulting in a financial loss for the State. The central legal issue was the determination of the starting point for the statute of limitations for tort claims; the court rejected the plaintiff's argument that the limitation period began only when the defendant formally notified the State of the valuation discrepancy in 2021. Relying on Article 8(1) of Decree No. 167/1958 and Article 2528 of the Civil Code, the court held that the objective standard for the commencement of the prescriptive period applied, finding that the State, as the subordinate supervisory body involved in the initial compensation decision, should have known of the damage and the liable party at the time the original appraisal was validated in 2008. Consequently, the three-year statute of limitations had expired well before the action was filed in 2021, making the claim prescribed.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 431 din C. proc. civ, art. 496 alin. (1) din C. proc. civ; Prescriptive starting point for state tort claims: objective knowledge vs. later formal notification of valuation discrepancies: The dispute concerned the State's action for damages against a public restitution authority, alleging that an undervalued property appraisal report from 2008 had led to excessive compensation payments, resulting in a financial loss for the State. The central legal issue was the determination of the starting point for the statute of limitations for tort claims; the court rejected the plaintiff's argument that the limitation period began only when the defendant formally notified the State of the valuation discrepancy in 2021. Relying on Article 8(1) of Decree No. 167/1958 and Article 2528 of the Civil Code, the court held that the objective standard for the commencement of the prescriptive period applied, finding that the State, as the subordinate supervisory body involved in the initial compensation decision, should have known of the damage and the liable party at the time the original appraisal was validated in 2008. Consequently, the three-year statute of limitations had expired well before the action was filed in 2021, making the claim prescribed.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for the final decision to dismiss the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023
În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 08 septembrie 2021 cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în comuna Letea Veche, judeţul Bacău, şi valoarea de 6.000.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/17.12.2008, adică suma de 5.794.966 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
La data de 04 martie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii A. S.A., precum şi a numiţilor B. şi C., solicitând introducerea în cauză a acestora, iar în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea chemaţilor în garanţie la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.
În şedinţa din data de 04.03.2022, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru motivele expuse.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 338/04.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, solicitând anularea hotărârii apelate şi judecarea cauzei cu evocarea fondului.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin decizia nr. 1346A/2022 din 03 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 338/04.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1346A/2022 din 03 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.
Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reclamant a criticat faptul că hotărârea, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii, ca fiind prescrisă, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data validării raportului de evaluare nr. x/17.12.2008, respectiv data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767/17.102014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. Recurentul reclamant a invocat în acest sens aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Recurentul reclamant a considerat că argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei respective, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind determinată, ca urmare a executării, de către Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".
Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării, sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunţării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit în cauză respectă rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, ca atare, la momentul pronunţării sentinţei civile nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu.
Nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu Standardele Internaţionale de Evaluare.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, efectuând un control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operaţiuni.
În concluzie, reclamantul - recurent era în imposibilitatea de a cunoaşte prejudiciul la momentul indicat de instanţa de apel.
Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 7.08.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/7.08.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
5. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării căii de atac, arătând că reclamantul înţelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat deja în mod definitiv. Într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)."
În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se relevă că pretinsul viciu de nelegalitate dedus judecăţii este acela că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.
Recurentul reclamant şi-a fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/7.08.2021 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care i s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari, precum şi titluri de plată.
Astfel, dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2008, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. Instanţa de apel a apreciat că în cauză este incident momentul obiectiv al începerii curgerii termenului de prescripţie, concluzie ce se întemeiază pe ideea culpei prezumate a părţii, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea. În acest sens, instanţa de apel a considerat că în mod corect a stabilit tribunalul momentul obiectiv al începutul termenului de prescripţie ca fiind data validării raportului de evaluare, întrucât, în urma evaluării elementelor de fapt ale speţei, a apreciat că de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa.
Nu poate fi reţinut motivul de recurs prin care recurentul reclamant a susţinut încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, norma de drept material stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata pârâtă a adresei nr. x/7.08.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008, recurentul reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului.
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări din decizia menţionată a instanţei supreme sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, întrucât ele conţin statuări cu valoare de principiu în materia prescripţiei dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită. Astfel, existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi, fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare.
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x/7.08.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2008.
Susţinând această teză, recurentul reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reclamant a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. În decizia menţionată, s-a statuat că soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripţie pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.
Considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Pe de altă parte, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte şi din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecăţii sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.
Pe de altă parte, aspectele invocate în cererea de recurs care reprezintă elemente ale situaţiei de fapt şi se apreciază potrivit probelor administrate, subsumate argumentelor referitoare la posibilitatea recurentului de a cunoaşte paguba şi pe cel responsabil de producerea sa, nu supuse cenzurii instanţei de recurs. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel a stabilit care este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă, apreciind că la data respectivă reclamantul putea şi trebuia să cunoască împrejurările relevante. Această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs, ea bazându-se pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces.
Reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserţiunilor de genul celor menţionate de recurentul reclamant în motivul său de recurs, pentru a conchide, în final, în sensul aplicării greşite în cauză a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, astfel cum doreşte recurentul reclamant, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.
Astfel, pentru a stabili momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
Examinând critica din perspectiva chestiunilor ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, care pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel prin care, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul reţinut de instanţă.
Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (1).
De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).
În ce priveşte intimata pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, astfel că instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, în şedinţa publică din 28 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.
Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.
Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.
Pentru aceste considerente, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1346A din 03 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1346A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.