State wins retrial in illegal timber harvest tort claim; seed reserve classification ruling quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020 din data de 18.03.2020, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., obligarea acestora în solidar la plata sumei de 448.750,00 RON reprezentând valoarea totală a pagubelor aduse vegetaţiei forestiere prin exploatarea ilegală a unei cantităţi de masă lemnoasă de 1795 mc, precum şi a dobânzii legale aferente sumei de 448.750,00 RON pentru perioada cuprinsă între momentul introducerii acţiunii şi până la achitarea în integralitate a debitului. Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 292/26.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamantul la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtul B. şi la plata sumei de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale către pârâtul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1830A, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 292/26.02.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât A. şi cu intimaţii-pârâţi C. şi B., ca nefondat.

Curtea a respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul-pârât A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi împotriva încheierii de la data de 27.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1830A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca nefondat şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sub acest aspect.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 20, art. 22 şi art. 59 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, art. 1357 şi art. 1358 din C. civ., precum şi art. 28 din C. proc. pen.

Recurentul reclamant a considerat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, instanţa de apel a reţinut în mod greşit reţine că niciuna dintre unităţile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetaţia forestieră să fie considerată rezervaţie de semintiş.

Recurentul reclamant a expus dispoziţiile art. 1 alin. (1) art. 2 şi 3 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic şi a arătat că dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu prevederile codului silvic, art. 10 alin. (1) teza I din Codul Silvic stabilind că este obligatorie administrarea sau, după caz, asigurarea serviciilor silvice pentru întreg fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice. În continuare, recurentul reclamant a expus dispoziţiile art. 13 alin. (1), art. 15 alin. (2), art. 17, art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul Silvic şi a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile din Codul Silvic, în forma în vigoare la momentul de referinţă al exploatării masei lemnoase, amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de producţie şi/sau de protecţie, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, norme tehnice care se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În aliniatul (3) al aceluiaşi articol se arată că "Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic este de 10 ani, cu excepţia amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plop, salcie şi alte specii repede crescătoare, la care perioada de valabilitate este de 5 sau de 10 ani", iar la aliniatul (4) se statuează că "Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepţia cazurilor prevăzute în normele tehnice".

De asemenea, recurentul reclamant a expus prevederile art. 22 alin. (1) din Codul silvic conform cărora amenajamentele silvice şi modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi a precizat că normele tehnice la care face trimitere textul art. 20 alin. (2) din Codul Silvic, în forma în vigoare la momentul de referinţă, sunt reprezentate de Anexa 1 la Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3814/2012 pentru aprobarea Normelor tehnice privind modificarea prevederilor amenajamentelor silvice şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din fondul forestier.

Recurentul reclamant a arătat că suprafeţele cu vegetaţie forestieră cuprinse în Unitatea de Producţie VII Pripor - Tătaru, unităţile amenajistice 4B-C, 3A, 6B şi 5A, din care a fost exploatată masa lemnoasă în litigiu, aveau în aplicare, la momentul exploatării, amenajamentul silvic întocmit la data de 18.02.2011, cu o valabilitate de 10 ani, potrivit căruia vegetaţia forestieră era încadrată în grupa I funcţională ca rezervaţie de seminţe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă (9,87 mc/ha/an).

Recurentul reclamant a susţinut că modificările prevederilor amenajamentului erau permise, doar cu titlu de excepţie, în situaţiile limitativ prevăzute de Normele tehnice din Anexa 1 la Ordinul nr. 3814/2012, ca urmare a parcurgerii procedurii statuate de aceste norme (art. 1 alin. (1)-(5) din Anexa 1) şi numai ulterior aprobării prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, conform art. 22 alin. (1) din Codul Silvic.

În această situaţie, recurentul reclamant a apreciat că în mod greşit s-a reţinut că, prin dispoziţiile Ordinului nr. 945/2012 pentru aprobarea Catalogului naţional al resurselor genetice forestiere şi a Instrucţiunilor tehnice privind managementul durabil al resurselor genetice forestiere s-a atras caducitatea prevederilor amenajamentului silvic din 18.02.2011 privind UP. VII Pripor - Tătaru, unităţile amenajistice 4B-C, 3A, 6B şi 5A, în condiţiile în care în ordinul referit nu se statuează în sensul modificării amenajamentului şi/sau abrogării dispoziţiilor Ordinului nr. 3814/2012. De asemenea, în faţa primei instanţe nu a fost făcută probaţiunea în sensul incidenţei uneia din situaţiile de excepţie prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-d) din Anexa 1 la Ordinul nr. 3814/2012, respectiv al parcurgerii procedurii de modificare a amenajamentului în limitele prevăzute de art. 20 alin. (1)-(4) şi art. 22 alin. (1) din Codul Silvic.

Recurentul reclamant a mai arătat că, deşi la întocmirea actelor de punere în valoare, vegetaţia forestieră este încadrată în grupa de produse accidentale I ca urmare a acţiunii unor factori biotici care ar fi afectat-o, iar consemnarea de către personalul Ocolului silvic în rapoartele de semnalare a acestei situaţii era obligatorie, o asemenea raportare nu a fost făcută către Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Dâmboviţa - Unitatea Fitosanitară. Prin răspunsul comunicat la solicitarea organelor de cercetare penală, în dosarul nr. x/2017, Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Dâmboviţa - Unitatea Fitosanitară a arătat că, în cursul anului 2013, Ocolul Silvic Codrii Verzi ai Argeşului nu au adus la cunoştinţă existenţa unor factori biotici care să fi produs daune vegetaţiei forestiere de natură să justifice dispunerea unor măsuri de combatere. Aceste aspecte au făcut obiectul controlului efectuat de către Departamentul pentru Ape Păduri şi Piscicultura din cadrul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, concretizat în notele de constatare nr. 525 şi nr. 527/08.11.2013, prin care s-a reţinut că, în unităţile amenajistice în discuţie, a fost exploatată masă lemnoasă, însă arborii găsiţi pe picior, marcaţi pentru exploatare, nu prezentau caracteristicile unor arbori care ar trebui extraşi ca produse accidentale.

Recurentul reclamant a considerat că încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 20, art. 22 şi art. 59 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic de către instanţa de apel au atras încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., în sensul că s-a considerat că extragerea cantităţii de masă lemnoasă din unităţile amenajistice s-a încadrat în limita de 20% stabilită prin amenajamentul silvic întocmit în anul 2010 şi nu permite calificarea faptelor ca fiind fapte cu caracter ilicit.

Recurentul reclamant a arătat că amenajamentul silvic în discuţie permitea doar tăieri de igienă, modificarea acestuia nefiind posibilă pe perioada valabilităţii, iar exploatarea unei cantităţi maximale de 20% din volum era posibilă, cu titlu de excepţie, doar cu respectarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic şi ale Ordinului 454/2003, în condiţiile în care vegetaţia forestieră din cele 4 APV-uri a fost încadrată în categoria produselor accidentale, situaţie care însă nu corespunde realităţii, fiind susţinută în acest sens de probatoriul administrat, inclusiv în faţa organelor de cercetare penală.

Recurentul reclamant a apreciat că instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. reţinând, contrar celor statuate prin Ordonanţa de clasare dată în dosarul nr. x/2017 la data de 24.07.2017 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa, că faptele ilicite ale intimaţilor pârâţi nu există în condiţiile afirmatei caducităţi a amenajamentului silvic. Recurentul reclamant a arătat că, prin soluţia de clasare s-a stabilit de către organul de cercetare penală că "există probe cu privire la tăierea ilegală de arbori" iar "cele 4 acte de punere în valoarea au fost întocmite în aşa manieră încât să permită aprobarea lor, dar şi extragerea unei cantităţi maximale de lemn" cu "încălcarea regulilor privind normele de autorizare a partizilor şi exploatarea acestora cu depăşirea posibilităţii, fără existenţa aprobărilor legale". De asemenea, organul de cercetare penală a stabilit că "la dosarele partizilor nu există rapoarte de semnalare tipizate conform normelor de protecţie aprobate prin OM 454/2003, iar majoritatea arborilor marcaţi nu se încadrează în categoria produselor accidentale în care amendamentul a prevăzut doar tăieri de igienă, arbori încadrându-se în grupa l funcţională ca rezervaţie de seminţe."

Recurentul reclamant a considerat că aspectele statuate prin Ordonanţa de clasare se impun în faţa instanţei civile cu autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul - pârât B. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1830A/16.12.2021 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut că, indiferent de modul cum au fost înscrise în amenajamentul silvic unităţile amenajistice în discuţie, caracterul ilicit al faptei este antrenat doar dacă acestea reprezintă rezervaţii de seminţiş. Or, la momentul pretiselor tăieri, aceste unităţi amenajistice nu erau rezervaţii de seminţiş astfel cum rezultă din adresa nr. x/16.09.2014 emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. - Administraţia Parcului Natural Bucegi RA, astfel încât nu există o faptă delictuală.

Intimatul pârât a arătat că "rezervaţia de seminţe" reprezintă, în fapt, o categorie specială de arbori. Pentru "măsurile referitoare la producerea, comercializarea şi importul materialelor forestiere de reproducere" este emisă o lege specială - Legea nr. 107/2011. Din punct de vedere juridic, Codul Silvic reprezintă dreptul comun în materie, iar Legea nr. 107/2011, care se referă doar la materialele forestiere de reproducere, reprezintă legislaţie specială, care se aplică prioritar.

Intimatul pârât a arătat că Ordinul nr. 945/2012 a fost emis în baza art. 45 alin. (2) şi art. 46 din Legea nr. 107/2011, astfel încât, în ceea ce priveşte legislaţia "rezervaţiilor de seminţe", aceasta se aplică cu precădere faţă de Codul Silvic şi Ordinul nr. 3814/2012. De asemenea, intimatul pârât a arătat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, astfel încât nu este necesar a se dovedi legalitatea Ordinului nr. 945/2012.

Intimatul pârât a arătat că, în cazul rezervaţiilor de seminţe sunt permise doar tăieri de igienă de max. 0,87mc/ha/an, însă nu există nicio probă a faptului că aceste terenuri cu vegetaţie forestieră ar fi fost incluse în grupa I funcţională ca rezervaţie de seminţe. În realitate, potrivit anexei nr. 1 a Ordinului nr. 945/01.03.2012 pentru aprobarea Catalogului Naţional al Resurselor Genetice Forestiere şi a Instrucţiunilor tehnice privind managementul durabil al resurselor genetice forestiere, emis de Ministerul Mediului şi Pădurilor, valabil la data emiterii celor patru APV, vegetaţia forestieră de pe terenurile în cauză nu mai este listată ca fiind "rezervaţie de seminţe". În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că se putea exploata o cantitate de 20 % din masa lemnoasă, cantitate respectată.

În ceea ce priveşte calificarea masei lemnoase tăiate ca "produse accidentale I", intimatul pârât a arătat că în mod greşit recurentul a considerat că această categorie se referă la produse afectate de factori biotici, ceea ce nu este adevărat sau legal. Pe parcursul întregului proces, ca şi în memoriul de recurs, se face referire la "produse accidentale afectate de factori biotici (insecte, agenţi fitopatogeni)", inducându-se ideea că doar materialul lemnos afectat de factori biotici intră în categoria "produse accidentale". În realitate, chiar art. 59 alin. (5) din Codul Silvic arată faptul că, la determinarea acestora, se iau în considerare atât factori biotici, cât şi cei abiotici.

Intimatul pârât a arătat că este neîntemeiat motivul de recurs privind nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor nr. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., precum şi cel referitor la încălcarea art. 1357 si 1358 din C. civ.

Intimatul - pârât A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat şi obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimatul pârât a arătat că Ordinul nr. 945/2012 nu a fost contestat sau anulat până în prezent astfel că acesta se bucură de prezumţia de legalitate atât la data tăierilor pretins nelegale cât şi în prezent. Chiar presupunând că Ordinul nr. 945/2012 ar fi fost nelegal, această împrejurare nu poate atrage răspunderea delictuală a intimaţilor pârâţi, aceştia încrezându-se cu bună-credinţă într-un act administrativ presupus emis cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale.

Intimatul pârât a arătat că, din punct de vedere juridic, Codul Silvic reprezintă dreptul comun în materie, iar Legea nr. 107/2011 care se referă doar la materialele forestiere de reproducere este lege specială care derogă de la dreptul comun. Ordinul nr. 945/2012 a fost emis în baza art. 45 alin. (2) şi art. 46 din Legea nr. 107/2011, aşadar în baza legii speciale, care se aplică cu prioritate faţă de legea de drept comun - Codul Silvic. Rezervaţia de seminţe reprezintă o categorie specială de arbori, ocrotiţi pentru reproducere, iar Legea specială nr. 107/2011 stabileşte tocmai măsurile referitoare la producerea, comercializarea şi importul materialelor forestiere de reproducere.

Intimatul pârât a susţinut că, indiferent de modul cum au fost înscrise în amenajamentul silvic unităţile amenajistice de mai sus, caracterul ilicit al faptei este antrenat doar dacă acestea reprezintă rezervaţii de seminţiş. Or, la momentul pretiselor tăieri, aceste unităţi amenajistice nu erau rezervaţii de semintiş, aşa cum dovedeşte şi adresa nr. x/16.09.2014 emisa de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva S.A. - Administraţia Parcului Natural Bucegi R.A.; în condiţiile în care zonele respective nu erau înscrise, în anul 2013, ca fiind rezervaţie de seminţe, intimaţii nu erau ţinuţi de restricţiile aplicabile acestor rezervaţii.

Intimatul pârât a susţinut că, şi în ipoteza în care se admite că ar fi valide susţinerile reclamantului în sensul că cele patru amplasamente se încadrau în categoria rezervaţiilor de seminţe, volumul de masă lemnoasă exploatat din acestea s-a încadrat în limitele legale.

Intimatul pârât a arătat că este neîntemeiat motivul de recurs privind nesocotirea de către instanţa de apel a prevederilor nr. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., precum şi cel referitor la încălcarea art. 1357 şi 1358 din C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul că aspectele statuate prin ordonanţa de clasare emisă în cauza penală se impun în faţa instanţei civile cu autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu este întemeiat. Acest motiv de recurs urmează a fi examinat prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează o instituţie de drept procesual.

Conform art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., invocat de recurentul reclamant, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

În cauză, autoritatea de lucru judecat a fost invocată de parte prin raportare la soluţia dată prin Ordonanţa de clasare din dosarul nr. x/2017 emisă la data de 24.07.2017 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa, arătându-se că soluţia de clasare a cauzei penale este întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) astfel încât procurorul a reţinut că fapta există, că a fost rezultatul activităţilor intimaţilor - pârâţi, dar că aceasta nu intră în sfera ilicitului penal.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, faptele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată au făcut anterior obiectul cercetării organelor penale, fiind începută urmărirea penală faţă de toţi pârâţii, prin Ordonanţa nr. 556/P/2013 din data de 22.04.2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa; dosarul penal a fost declinat către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti în ce-l priveşte pe C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, iar pentru ceilalţi s-a dispus continuarea urmăririi penale.

Prin Ordonanţa din data de 17.01.2017, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus clasarea cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu presupus săvârşită de C. şi a declinat competenţa către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, care, la rândul său, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa pentru efectuarea de cercetări cu privire la infracţiunea de tăiere fără drept de arbori prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, efectuarea de cercetări privind infracţiunea de abuz în serviciu în ce îl priveşte pe intimatul-pârât sub aspectul instigării la infracţiunea de abuz în serviciu pretins săvârşită de A., precum şi cu privire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, pretins comisă de C..

Prin Ordonanţa din data de 24.07.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa în dosarul nr. x/2017, s-a dispus clasarea cauzei pentru toate infracţiunile arătate mai sus, iar în ce priveşte infracţiunea de tăiere fără drept de arbori, clasarea fost dată în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv "nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea".

Astfel, din cele expuse mai sus, rezultă că, în privinţa faptelor deduse judecăţii nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească penală definitivă, or autoritatea de lucru judecat vizează hotărârile judecatoreşti definitive pronunţate în urma unei judecăţi pe fond şi nu soluţiile emise în cursul urmăririi penale, cum este ordonanţa procurorului.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, în care s-a reţinut că soluţiile de clasare sunt date atunci când procurorul nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.. Însă este evident că numai hotărârile judecătoreşti se pot bucura de autoritate de lucru judecat, nu şi actele emise de Ministerul Public. Instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33).

De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", ceea ce înseamnă că dintre cele trei entităţi cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituţie, numai instanţele judecătoreşti fac parte din puterea judecătorească. Or, Ministerul Public nu judecă, ci contribuie la activitatea judiciară desfăşurată de instanţele judecătoreşti

Totuşi, existenţa ordonanţei de clasare nu împiedică antrenarea, în condiţiile legii, a altor forme ale răspunderii de natură extrapenală - civilă, patrimonială, disciplinară.

În acest sens, în decizia recurată, instanţa de apel a expus dispoziţiile legale incidente în speţă, în raport cu care trebuia analizat pretinsul caracter ilicit al faptelor reclamante prin cererea dedusă judecăţii. În forma în vigoare la data săvârşirii faptelor în discuţie, Codul silvic prevedea, în art. 3, că fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată, şi constituie bun de interes naţional, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile acestui cod.

Astfel, după forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi proprietate privată a persoanelor fizice conform art. 7 alin. (1) lit. c) din Codul silvic. Art. 10 din acelaşi cod stabileşte că "sunt obligatorii administrarea, precum şi asigurarea serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice" iar pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, administrarea şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice, conform art. 13 din acelaşi cod.

Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond forestier, astfel cum prevede art. 17 alin. (1) din Codul silvic, alin. (2) al aceluiaşi aricol stabilind obligaţiile proprietarilor fondului forestier, în aplicarea regimului silvic, printre care, să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice (lit. a) şi să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor şi eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat (lit. g).

În cauză, a fost invocată încălcarea acestor obligaţii, reclamantul susţinând că, în perioada septembrie - octombrie 2013, pârâţii B., şeful Ocolului Silvic privat Codrii Verzi ai Argeşului, C., organ de control în cadrul Inspectoratului Teritorial de regim silvic şi vânătoare Ploieşti, de conivenţă cu pârâtul A., proprietar de fond forestier, nu au respectat, prin acţiunile concrete descrise în cererea de chemare în judecată, amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni judeţul Dâmboviţa, care nu permitea tăieri de produse principale din vegetaţia forestieră, ci doar tăieri de igienă, acestea fiind încadrate în grupa I funcţională ca rezervaţie de seminţe. Reclamantul a mai susţinut că, prin actele de punere în valoare, s-a procedat la încadrarea contrară realităţii a vegetaţiei forestiere, identificate prin amenajamentul silvic în grupa I funcţională - rezervaţie de seminţe, ca produse accidentale afectate de factori biotici.

În privinţa modului de elaborare a amenajamentului silvic, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul Silvic (în forma în vigoare la momentul exploatării masei lemnoase), amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de producţie şi/sau de protecţie, cu respectarea normelor tehnice de amenajare, norme tehnice care se elaborează de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar în aliniatul (3) al aceluiaşi articol se arată că "Perioada de valabilitate a amenajamentului silvic este de 10 ani, cu excepţia amenajamentelor întocmite pentru pădurile de plop, salcie şi alte specii repede crescătoare, la care perioada de valabilitate este de 5 sau de 10 ani".

De asememenea, potrivit art. 20 alin. (4), "Pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepţia cazurilor prevăzute în normele tehnice" iar art. 22 alin. (1) din Codul silvic prevede că "amenajamentele silvice şi modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură".

Sub aceste aspecte, instanţa de apel a avut în vedere situaţia de fapt reţinută de prima instanţă în sensul că, prin amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni, judeţul Dâmboviţa, terenurile situate în UP VII Pripor-Tătaru u.a. 4B-C, 3A, 6B şi 5A, proprietatea privată a lui A. erau încadrate în grupa I funcţională ca rezervaţie de seminţe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă (0,87 mc/ha/an).

Instanţa de apel a considerat că acest pretins caracter ilegal care ar putea determina calificarea faptelor reclamate ca reprezentând delicte civile pe care s-ar putea fundamenta răspunderea civilă a pârâţilor derivă din împrejurarea că unităţile amenajistice 4B şi 6 B ar fi fost rezervaţii de seminţiş, includerea acestora în grupa I funcţională nepermiţând decât tăieri de igienă obişnuite de 9,87mc/ha/an sau o cantitate de 20% din volumul prevăzut de amenajament, exclusiv pentru produse accidentale afectate de factori biotici (insecte, agenţi patogeni).

Pentru a combate împrejurarea arătată care, în raţionamentul logico-juridic expus în decizia recurată, ar fi determinat caracterul ilicit al faptelor, instanţa de apel a reţinut adresa nr. x/16.09.2014 emisă de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva S.A. - Administraţia Parcului Natural Bucegi RA care confirmă cele reţinute de prima instanţă pe baza verificării Catalogului Naţional al Resurselor Genetice cu rezervaţii de seminţiş, Anexa la Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 945/01.03.2012 (în vigoare în perioada relevantă, septembrie- octombrie 2013), privitor la faptul că niciuna dintre unităţile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetaţia forestieră să fie considerată rezervaţie de seminţiş.

În consecinţă, instanţa de apel a considerat că nu poate fi primită critica apelantului-reclamant referitoare la încălcarea limitărilor trasate prin amenajamentul întocmit în anul 2010 sub aspectul tăierilor prevăzute pentru categoria rezervaţiilor de seminţiş, aceste limitări nemaifiind aplicabile.

Raţionamentul expus nu este de natură a lămuri aspectele legale relevante în privinţa elaborării sau modificării amenajamentului silvic valabil la data săvârşirii faptelor, aspecte care reprezintă elemente necesare pentru calificarea faptelor reclamate ca reprezentând delicte civile. Astfel, instanţa de apel a precizat că avut în vedere situaţia de fapt reţinută de prima instanţă în sensul că, prin amenajamentul silvic constituit la data de 18.02.2011 la nivelul comunei Moroieni, judeţul Dâmboviţa, terenurile în discuţie erau încadrate în grupa I funcţională ca rezervaţie de seminţe, stare de fapt care permitea efectuarea doar a unor tăieri de igienă. Printr-un considerent ulterior, instanţa de apel a confirmat cele reţinute de prima instanţă pe baza verificării Catalogului Naţional al Resurselor Genetice cu rezervaţii de seminţiş, Anexa la Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor nr. 945/01.03.2012, în vigoare în perioada relevantă, septembrie - octombrie 2013, privitor la faptul că niciuna dintre unităţile amenajistice pentru care au fost emise cele patru APV-uri nu era inclusă în categoria terenurilor în care vegetaţia forestieră să fie considerată rezervaţie de seminţiş.

Lipsa corelării aspectelor de fapt reţinute cu dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Codul silvic, de asemenea reţinute de instanţa de apel, conform cărora, pe perioada de valabilitate a unui amenajament silvic este interzisă elaborarea altui amenajament silvic pentru pădurea respectivă sau pentru o parte din aceasta, cu excepţia cazurilor prevăzute în normele tehnice, precum şi cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Codul silvic care prevăd că amenajamentele silvice şi modificările acestora sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, nu permite stabilirea elementelor care, în contextul specific al cauzei, conturează premisele faptei ilicite.

Astfel, deşi a reţinut lipsa caracterului ilicit al faptei, reţinând că nu poate fi primită critica reclamantului referitoare la încălcarea limitărilor trasate prin amenajamentul întocmit în anul 2010 sub aspectul tăierilor prevăzute pentru categoria rezervaţiilor de seminţiş, aceste limitări nemaifiind aplicabile, instanţa de apel nu a stabilit toate elementele care justificau această concluzie, deşi caracterul ilicit al faptelor reclamate trebuia stabilit prin raportare la valabilitatea, la data săvârşirii faptelor, a unui anumit amenajament silvic şi, eventual, la modificările acestui amenajament, cu luarea în considerare a dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Subsecvent acestei etape a analizei însă tot pentru a contura existenţa unei fapte ilicite, este necesară examinarea apărărilor intimaţilor pârâţi care au invocat prezumţia de legalitate a actului administrativ, susţinând şi că nu poate fi atrasă răspunderea lor delictuală, ei încrezându-se cu bună-credinţă într-un act administrativ presupus emis cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale. De asemenea, argumentele invocate de părţi privind cantitatea de masă lemnoasă care putea fi exploatată ca urmare a calificării acesteia ca "produse accidentale I" şi modul în care s-a făcut această calificare reprezintă un element necesar al raţionamentului logico-juridic, subsecvent însă etapelor analizei expuse mai sus.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este fondat motivul de recurs care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit inexistenţa faptei ilicite, nerespectarea cerinţelor legale care trebuie avute în vedere în realizarea acestei analize, expuse mai sus, concretizându-se într-o încălcare a normelor de drept material întrucât stabilirea caracterului ilicit al faptelor reclamate, condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, faţă de prevederile art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 alin. (1) din C. civ., presupune ca etapă iniţială identificarea în concret, în circumstanţele specifice ale prezentei cauze, a normei pretins încălcate prin conduita pârâţilor.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1830A din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1830A din 16 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A., B., C..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2023.