Revizuire petition over prescription for State debt claims: extra petita reasoning not amendable; one-month deadline runs from finality of last judgment

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

1. Circumstanţele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 17 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub dosar nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 34.389.000 RON.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1280 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 158A din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1280 din 20 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recurs - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 158A din 10 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C..

5. Cererea de revizuire:

La 11 octombrie 2023 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de revizuenta A..

Invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire şi desfiinţarea deciziei atacate, iar pe fondul cererii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Cu privire la motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuenta a arătat că instanţa de recurs a depăşit în mod flagrant limitele principiului disponibilităţii şi s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (extra petita), a modificat considerentele pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei şi a reţinut o pretinsă aplicare a Decretului Lege nr. 167/1958, omiţând să pună în discuţia părţilor această împrejurare ce nu a format obiectul judecăţii în recurs, dat fiind că niciuna dintre părţi nu şi-a întemeiat apărările cu referire la o eventuală aplicare a acestui Decret.

Instanţa de recurs nu a motivat în niciun sens faptul că în privinţa Obligaţiunii-Titlu nu ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 30 de ani, astfel încât aplicarea principiului non reformatio in pejus ar fi urmat să conducă la admiterea recursului prin validarea motivelor de recurs formulate de recurenţi şi, în niciun caz, al respingerea acestuia.

Invocarea aplicabilităţii art. 25 din Decretul Lege nr. 167/1958 de către instanţa de recurs direct în cadrul motivării, fără ca respectiva chestiune să fi fost pusă în discuţia părţilor, reflectă o gravă încălcare atât a principiului disponibilităţii, dar şi a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, câtă vreme părţile nu au cunoscut acest "extra petita" survenit prin interpretarea unilaterală a instanţei de judecată, ceea ce atrage aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sub aspectul pronunţării asupra unui lucru care nu s-a cerut, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire.

În motivarea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a expus o scurtă circumstanţiere a situaţiei de fapt, arătând că instanţa de recurs a reţinut o pretinsă inexistenţă a autorităţii de lucru judecat în raport cu decizia nr. 140/C din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, hotărâre ale cărei considerente erau pe deplin aplicabile cu autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 şi următoarele din C. proc. civ.

Revizuenta a arătat că este incident cazul de revizuire privind existenţa a două hotărâri definitive potrivnice, caracterul contradictoriu rezultând prin simpla comparare a celor două hotărâri, fapt ce îl susţine prin redarea unor pasaje din cuprinsul acestora.

6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prin rezoluţia completului de judecată, s-a stabilit termen de soluţionare a căii extraordinare de atac la 28 noiembrie 2023, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii cererii de revizuire vizând motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate asupra excepţiei tardivităţii, invocată din oficiu.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

a) Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

În verificarea cerinţelor de admisibilitate, se reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. reglementează un caz de reformare a hotărârii determinat de împrejurarea că instanţa de judecată "s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".

Legiuitorul a prefigurat cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru ipoteza în care instanţa s-a pronunţat plus, minus sau extra petita ca fiind o aplicare a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele fixate de cererile cu care a fost învestită.

Textul de lege se referă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa, deci la pretenţiile concrete formulate de părţi, având natura juridică a cererii de chemare în judecată (principală, reconvenţională sau incidentală) a cărei soluţionare pune capăt litigiului.

În jurisprudenţă s-a statuat că prin "lucru cerut", ipoteza invocată de revizuentă în cadrul cererii de revizuire, trebuie să se înţeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii, iar nu argumentele care susţin cererea, nefiind incident acest motiv de revizuire atunci când se invocă neanalizarea argumentelor invocate sau analizarea altor argumente decât cele invocate de către părţi.

În cauză, împrejurarea că instanţa de recurs a modificat considerentele pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei şi a reţinut o pretinsă aplicare a Decretului Lege nr. 167/1958 - astfel cum este formulată critica revizuentei - nu are semnificaţia unei situaţii de extra petita şi nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Susţinerile revizuentei privesc, de fapt, nemulţumiri de fond asupra soluţiei instanţei de recurs. Or, soluţia pronunţată în recurs, din perspectiva rezolvării date criticilor de nelegalitate, nu mai poate fi antamată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăţi. Prin limitarea câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 509 C. proc. civ. la cazurile expres prevăzute, legiuitorul a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare. Prin urmare, nu este permis a se repune în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă atunci când partea este nemulţumită de soluţia pronunţată, în caz contrar stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti rămânând fără niciun fel de eficienţă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică" implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52, Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24).

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

b) Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Deliberând asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a exercita calea de atac.

În speţă, hotărârile pretins potrivnice sunt decizia nr. 140 din 22 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi decizia nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, revizuenta susţinând că instanţa de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive anterioare pronunţate de Curtea de Apel Constanţa. Aşadar, ultima hotărâre, în sensul dispoziţiilor legale anterior redate, este decizia pronunţată de instanţa supremă, definitivă la data pronunţării.

Aplicând dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. privind calculul termenelor procedurale, reiese că termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se putea solicita revizuirea deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a împlinit la 25 iunie 2023.

Cererea de revizuire a fost transmisă prin email la 10 octombrie 2023, astfel încât, faţă de data la care a rămas definitivă ultima hotărâre, se constată că revizuirea a fost introdusă cu încălcarea termenului de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de revizuentă prin apărător, referitoare la momentul de început al termenului de revizuire, în sensul că termenul curge de la data comunicării hotărârii definitive, nu pot fi primite.

Căile de atac, termenele şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc judecata unui proces. În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Instanţa de contencios european a drepturilor omului a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial reglementat de lege nu este unul absolut, ci este supus, prin natura sa, unor limitări legale care însă trebuie să urmărească un scop legitim şi să fie necesare şi proporţionale, reţinând că, în cazul căilor extraordinare de atac de retractare, scopul reglementării unor termene îl reprezintă principiul securităţii raporturilor juridice.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care în cuprinsul deciziei nr. 545 din 10 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 110 din 8 februarie 2023, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a reţinut că "hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate. (...)"

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că "în ipoteza în care constată existenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă, se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie (...)

Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi dreptul la apărare şi nici nu contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită."

Prin urmare, astfel cum a statuat Curtea Constituţională, şi atunci când se invocă încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, termenul de revizuire nu începe să curgă de la comunicarea hotărârii, ci de la rămânerea definitivă a acesteia.

Având în vedere considerentele expuse, aplicând sancţiunea reglementată de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ. pentru neexercitarea în termenul legal a căii extraordinare de atac, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca fiind tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 957 din 25 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă cu privire la soluţia dată asupra cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare la Completul de 5 judecători, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.