Romanian State’s damages claim against property authority remains time-barred as appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31 august 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 794.484 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.150.243 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/03.06.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 352.759 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului - teren agricol extravilan în suprafaţă de 27.500 mp, situat în comuna Şoimuş, jud. Hunedoara, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1412 din 28 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A obligat pe pârâtă să achite chematei în garanţie S.C. A. S.R.L. suma de 1.766,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 427 A din 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L..

A obligat pe apelanta-pârâtă să plătească intimatei A. S.R.L. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 427 A din 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În aplicarea acestor norme de drept material, Curtea a reţinut că: " într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este cel la care a fost emis titlul de conversie (18.06.2011), aşa cum a reţinut tribunalul, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate."

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că "Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi (chiar dacă nu i se comunică în mod direct, cum este situaţia angajatorului, la care s-a făcut referire în decizia în interesul legii), de vreme ce aceasta prezintă şi un raport anual Parlamentului (art. 140 alin. (2) din Constituţie), astfel că poate fi constatat ca moment de la care curge prescripţia data la care s-a finalizat raportul cu relevanţă în cauză, nr. 25394/26.04.2013 (întocmit în termenul de 3 ani de la producerea pagubei)."

Argumentele instanţei de control judiciar, ce stabilesc momentul obiectiv al începutului curgerii prescripţiei în raport de controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl puteau efectua asupra activităţii intimatei-pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013, nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 şi nici la data prezentării raportului anual al Curţii de Conturi, nu se putea stabili nici măcar de existenţa prejudiciului.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni:

- verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare;

- reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

În cauză se disting următoarele raporturi de prepuşenie:

- raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză;

- raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurentul era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. B. lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acestuia.

Prin urmare, recurentul era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

De asemenea, chiar dacă pârâta s-a aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite şi, pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

În concluzie, reclamantul din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

Raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Înalta Curte a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii, consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă.

Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.

În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.

Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei şi s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.

Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţă, ne aflăm în materia dreptului comun.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-chemată în garanţie a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu a devenit parte în dosar, precizând că în apel a fost parte doar prin raportare la cererea de apel formulată de pârâtă, ce viza cheltuielile de judecată. A invocat, de asemenea, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, solicitând anularea cererii de recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.764,65 RON, în a căror dovedire a depus înscrisuri.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se foloseşte de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară. În finalul întâmpinării formulează critici referitoare la soluţia pronunţată cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prealabil, în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă, în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, se reţine că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către aceasta.

Referitor la excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimata-chemată în garanţie, se reţine că susţinerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce face referire la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Decizia de despăgubiri (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 427 A din 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată. Respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chematul în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Se reţine că, în cauză, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (partea care a atras în proces pe chemata în garanţie S.C. A. SRL) nu a declarat recurs, astfel încât soluţia de respingere a apelului declarat de această parte şi de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către intimata-chemată în garanţie, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a rămas definitivă.

Prin urmare, cum prin recursul declarat reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu a formulat critici care să vizeze soluţia pronunţată în raport cu chemata în garanţie, reţinând că între recurent şi chemata în garanţie nu există un raport juridic procesual direct, Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanţie S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 427 A din 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.