Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2333/2023 AI generated

Prescription of state tort claim for overpayment due to real estate overvaluation: objective start date of limitation period under Decree No. 167/1958

Case Number Decizia nr. 2333/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed all appeals as unfounded, thereby upholding the lower courts' final decision that the state's claim for damages was time-barred and that the defendant authority remained liable for legal costs incurred by the parties called in guarantee. The dispute concerned the State's claim against the National Authority for Property Restitution (ANRP) for the difference between a disputed 2010 real estate valuation and a later market-value assessment, which resulted in overpaid compensation. The court ruled that the statute of limitations for tort claims began at the objective moment the injury occurred (the issuance of the compensation decision in 2010), not the subjective moment the State was notified of the discrepancy in 2021, because the State, as the superior administrative body controlling ANRP and the compensation process, had a duty of care to detect the illicit act earlier. Applying Article 8 of Decree No. 167/1958 and Article 6 of Civil Code No. 287/2009, the court held the action was filed after the three-year limitation period. Regarding costs, the court confirmed that ANRP's procedural fault in filing the guarantee claim in a time-barred main action justified its liability for the legal fees of the guaranteed parties, rejecting ANRP's argument that the State should bear the costs as the losing party on the merits.

Legislator headnote

AI generated

art. 451 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; Prescription of state tort claim for overpayment due to real estate overvaluation: objective start date of limitation period under Decree No. 167/1958: The dispute concerned the State's claim against the National Authority for Property Restitution (ANRP) for the difference between a disputed 2010 real estate valuation and a later market-value assessment, which resulted in overpaid compensation. The court ruled that the statute of limitations for tort claims began at the objective moment the injury occurred (the issuance of the compensation decision in 2010), not the subjective moment the State was notified of the discrepancy in 2021, because the State, as the superior administrative body controlling ANRP and the compensation process, had a duty of care to detect the illicit act earlier. Applying Article 8 of Decree No. 167/1958 and Article 6 of Civil Code No. 287/2009, the court held the action was filed after the three-year limitation period. Regarding costs, the court confirmed that ANRP's procedural fault in filing the guarantee claim in a time-barred main action justified its liability for the legal fees of the guaranteed parties, rejecting ANRP's argument that the State should bear the costs as the losing party on the merits.

Keywords

AI generated
statute of limitations tort damages restitution of real estate state property valuation date time of filing

Cited Legislation

AI generated
art. 451 alin. (2) C. proc. civ
suma de 3.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat stabilit conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.
art. 2528 C. civ
167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
art. 453 C. proc. civ
Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ.
art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin.
art. 73 alin. (1) C. proc. civ
Cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică reprezintă o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispoziţiile art. 73 alin.
art. 453 alin. (1) C. proc. civ
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată"

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeals as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 august 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.339.534 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.542.000 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.02.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC de către A. şi valoarea de 202.466 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 1506,75 mp situat în Târgu Jiu, str. x, jud. Gorj, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 588 din 20 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu persoanele chemate în garanţie S.C. A. S.R.L., B., C. şi D., ca tardiv formulată.

A obligat pe pârâtă să plătească persoanei chemate în garanţie A. S.R.L. suma de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată şi persoanei chemate în garanţie D. suma de 3.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat stabilit conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 643A din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, de apelanta-pârâtă Autoritatea Natională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de apelantul-chemat în garanţie D. împotriva sentinţei civile nr. 588 din 20 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie S.C. A. S.R.L., B. şi C..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 643A din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

a) Recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor:

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că momentul la care reclamantul ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este data emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Argumentele instanţei de control judiciar referitoare la controlul pe care Guvernul şi/sau Ministerul Finanţelor îl putea/puteau efectua asupra activităţii intimatei - pârâte, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat, nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea şi regularitatea întocmirii rapoartelor iniţiale de evaluare nu generază, per se, un prejudiciu.

Se constată că în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ca şi în sistemul C. civ. anterior4, începutul prescripţiei are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune."

Din interpretarea normei antereferite rezultă, aşadar, că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă:

"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sâ cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

Deci, chiar dacă pârâta intimată s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Apreciază că recurenţii nu aveau cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD. Intimata-pârâta este o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor Publice şi ANRP.

Suplimentar, recurentul-reclamant arată că nu poate fi reţinut ca moment de început al termenului de prescripţie data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, deoarece la acel moment se cunoştea numai valorea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptăţite, iar nu existenţa unei pagube. Or, cunoaşterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoaşterea existenţei pagubei.

În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenţii să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Deci, recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor considerente din Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, având în vedere că argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţă, ne aflăm în materia dreptului comun.

b) Recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor:

În temeiul dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 RON reprezentând onorariu de avocat.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

Pârâta arată că a formulat cerere de chemare în garanţie ca urmare a acţiunii formulată de Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, astfel că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că pârâta este în culpă şi a obligat-o la plata de cheltuieli de judecată.

Instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei cererii de chemare în judecată şi în mod corect a reţinut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi este prescrisă.

Astfel reclamanţii sunt cei în culpă, fără cererea formulată de reclamanţi nu ar fi existat cererea de chemare în garanţie.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o legătură de dependenţă şi subordonare în sensul că soluţia cererii principale influenţează şi soluţia cererii de chemare în garanţie.

Astfel având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în garanţie indiferent dacă a fost tardiv sau nu formulată tot ar fi fost respinsă.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-pârât apreciază în mod neîntemeiat instanţa a obligat-o la suportarea acestora, făcând abstracţie de situaţia de fapt şi de drept existentă în speţă.

Deşi cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar în prezenţa unor înscrisuri probante, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită si să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum si de obiectul si complexitatea cauzei.

La momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, instanţa s-a raportat la suma solicitată de chemaţii în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Având în vedere obiectul dosarului, lipsa noutăţii şi faptul că acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, apreciază că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

În susţinere, invocă aspectele reţinute în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "prerogativele instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil."

În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, apreciază că, prin analogie, în speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-chemat în garanţie D. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, comunicată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimaţii-chemaţi în garanţie D., C. şi B. au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se foloseşte de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a recursului, invocată de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în sensul că în acest gen de litigii au fost pronunţate soluţii similare, se reţine că aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanţa de recurs nu este ţinută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudenţă, astfel încât exerciţiul căii de atac nu poate fi restricţionat din perspectiva invocată de către aceasta.

Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată de Intimatul-chemat în garanţie D., se reţine că susţinerile recurentei din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:

Recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor face referire la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Decizia de despăgubiri nr. 9318/2011 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010) recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa raportului de evaluare întocmit în 2010.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituire a Proprietăţilor se reţine că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate privesc regimul juridic al cererii de chemare în garanţie, raportat la aplicarea dispoziţiilor art. 451 şi prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-pârâtă pretinde că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Criticile nu pot fi validate.

Cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică reprezintă o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispoziţiile art. 73 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea va fi făcută în forma prevăzută cererea de chemare în judecată."

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată"

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa de apel (formularea unei pretenţii împotriva chemaţilor în garanţie C., B., D. şi S.C. A. S.R.L., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii cererii de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale), raportul juridic de drept procesual s-a născut doar între pârâtă şi terţele persoane chemate în garanţie, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemaţii în garanţie C., B., D. şi S.C. A. S.R.L., întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemaţii în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de aceştia.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală (în cauză, iniţiativa atragerii terţilor în proces aparţinând pârâtului), astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care, acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Criticile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost acordate chemaţilor în garanţie C., B., D. şi S.C. A. S.R.L., constituie argumente care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, -obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37).

Prin urmare, critica recurentei referitoare la cuantum, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare şi aplicare a textului de lege unei situaţii de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 643A din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocată de intimatul-chemat în garanţie D..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 643A din 3 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.