State civil liability for court costs in penal proceedings dismissed for non-existent act under objective liability doctrine
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the appellant's appeal, dismissed the State's appeal, and quashed the appellate decision, remanding the case to the Cluj Court of Appeals for re-judgment on the merits while ordering the State to pay EUR 5,000 in appellate costs to the individual claimant. The dispute concerned the individual's claim for reimbursement of 227,094 RON in attorney's fees incurred during criminal proceedings that were definitively dismissed because the alleged acts did not exist; the lower courts had rejected the claim, arguing that the conditions for judicial error were not met and that specific criminal procedure provisions did not provide a basis for civil reimbursement. The ICCJ held that the State bears objective civil liability as the holder of the public action and guarantor of justice, and that the dismissal of the criminal case signifies that the State "lost" the action it initiated *ex officio*. Relying on Article 276(6) of the Code of Criminal Procedure and Article 453 of the Code of Civil Procedure, the court determined that in cases where no private victim or civil party exists, the obligation to reimburse the acquitted defendant's court costs is governed by civil law, specifically the principle that the party losing the action (here, the State) must bear the reasonable and necessary costs of the defense, irrespective of fault.
Legislator headnote
AI generatedart. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 276 alin. (6) C. proc. pen, art. 453 C. proc. civ, art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 16 alin. (1) C. proc. pen; State civil liability for court costs in penal proceedings dismissed for non-existent act under objective liability doctrine: , reclamantul a invocat răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român pentru fapta altuia, mai exact a comitentului pentru prepus, răspundere fundamentată pe obligaţia de garanţie obiectivă, arătând că raportul de prepuşenie dintre stat şi organele judiciare rezultă din art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocând în completare şi prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului material în cuantum de 227.094 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorarii avocaţiale suportate de reclamant pe parcursul derulării unor cauze penale finalizate cu soluţia de clasare pe motiv că fapta nu există.
În drept, reclamantul a invocat răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român pentru fapta altuia, mai exact a comitentului pentru prepus, răspundere fundamentată pe obligaţia de garanţie obiectivă, arătând că raportul de prepuşenie dintre stat şi organele judiciare rezultă din art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocând în completare şi prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ.
Ulterior, la 17 ianuarie 2022, reclamantul a precizat temeiul legal al cererii sale, prin completarea acestuia cu dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind existenţa unei erori judiciare şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1339 din 8 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-au respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 461/A din 14 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1339 din 8 iunie 2022 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 461/A din 14 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamantul A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor au declarat recurs.
a) Recursul declarat de reclamantul A.:
Invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea art. 96 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004.
Statul Român este garantul înfăptuirii justiţiei şi al legalităţii procesului penal, răspunderea acestuia pentru modul în care organele judiciare îşi îndeplinesc atribuţiile şi aplică normele legale fiind una obiectivă independentă de vinovăţie, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de apel la momentul analizării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, respectiv a inadmisibilităţii.
Reţinând acest lucru, practic, instanţa de apel a confirmat îndreptăţirea reclamantului de a pretinde recuperarea prejudiciului material creat de la Stat, indiferent de temeiul invocat.
În considerarea acestei calităţi de garant al înfăptuirii justiţiei, reclamantul a înţeles să promoveze împotriva intimatului demersul juridic ce face obiectul dosarului, prin intermediul căruia solicită repararea prejudiciului material ce i-a fost cauzat prin încălcarea vădită a normelor de drept procesual penal de către organele judiciare în cele două dosare penale (dosarul nr. x/2014 şi dosarul nr. x/2016).
Astfel cum a arătat atât în faţa primei instanţe de judecată, cât şi în faţa instanţei de apel, modul în care a fost exercitată urmărirea penală în cele două dosare penale atrage incidenţa erorii judiciare, întrucât au fost încălcate în mod evident dispoziţiile legale în materie de procedură penală anume:
- s-a emis ordonanţa de urmărire penală in personam, reclamantul dobândind calitatea de suspect, deşi exista unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. care impunea încetarea urmăririi penale şi închiderea dosarului în acel moment, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 305 alin. (3) C. proc. civ..pen.;
- a fost trimis în judecată cu încălcarea prevederilor art. 309 C. proc. pen. şi ale art. 327 C. proc. civ. pen, deşi ancheta penală nu ar fi putut continua prin trimiterea în judecată dacă procurorii ar fi constatat în mod corect că nu există probe din care să rezulte că ar fi săvârşit infracţiunile imputate şi că este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că nu există probe din care să rezultă ca faptele există şi că au fost săvârşite de reclamant;
- clasarea în mod greşit a celor două cauze penale pe motiv că fapta nu este prevăzuta de legea penală - infirmarea acestei încadrări greşite prin schimbarea de către Tribunalul Bucureşti a temeiului clasării, din cel prevăzut art. 16 alim (1) lit. c) C. proc. civ..pen., în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există.
Potrivit art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, temei în baza căruia reclamantul aa solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat, se constată existenţa unei erori judiciare atunci când:
- s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual;
- prin efectuarea actelor respective au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei în cauză;
- prin efectuarea actelor cu încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinara sau extraordinara.
Recurentul-reclamant a precizat că, deşi identifica în mod corect condiţiile erorii judiciare deduse din economia art. 96 alin. (3) Legea nr. 303/2004, instanţa de apel ajunge să le aplice în mod total eronat, făcând astfel o aplicare greşită a normelor de drept material.
Instanţa de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la ordonanţele, rechizitoriile, hotărârile penale pronunţate în cele două dosare şi să constate că există o încălcare vădită a normelor materiale şi procesuale care guvernează procesul penal.
Contrar opticii instanţei de apel, tocmai din soluţiile obţinute de reclamant în urma solicitării controlului jurisdicţional asupra acestor acte (clasare pe motiv că fapta nu există) rezultă că suntem în prezenţa unei erori judiciare în cauză, precum şi că organele de urmărire penală au pus în mişcare urmărirea penală şi ulterior trimiterea în judecată a reclamantului cu încălcarea evidentă a prevederilor legale.
Aceasta deoarece nu este posibil ca o faptă să existe în faza de urmărire penală şi să fie întemeiată acuzaţia pe probe suficiente şi concludente, pentru ca ulterior să se demonstreze că respectiva faptă nu există de fapt.
Instanţa de apel şi cea de fond nu au fost chemate în aceasta cauză să analizeze legalitatea actelor de urmărire penală efectuate în cele două dosare penale (nr. x/2014 şi nr. y/2016), ci doar dacă aceste acte au fost efectuate cu respectarea normelor legale (ori dimpotrivă cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale), având în vedere că ambele dosare au încetat pe motiv că faptele nu există şi reclamantul putea fi trimis în judecată doar pentru fapte care există şi care sunt întemeiate pe probe.
În mod paradoxal şi contradictoriu, instanţa reţine în pagina 21 din decizia recurată, ultimul paragraf, că:
"criticile de nelegalitate ale actelor emise de Parchet ar putea fi apreciate drept încălcări evidente ale normelor de drept material". Totuşi, reţine apoi că aceste critici au fost supuse controlului judiciar.
În primul rând, "criticile" referite de instanţa de apel sunt veritabile susţineri la procurorilor care au instrumentat dosarele penale, menţionate în hotărârile penale depuse în în probaţiune şi concluziile instanţelor de drept penal.
Chiar şi paragraful citat de către instanţa de apel din hotărârea judecătorului de drepturi şi libertăţi nu face decât să confirme prezenţa erorii judiciare, iar simpla dispunere a măsurii controlului judiciar pe o perioada de 60 de zile - de altfel, singurul argument pe baza căruia ambele instanţe au reţinut că nu este vorba de eroare judiciară în sensul art. 96 - măsură ridicată la scurt timp, nu este suficient de caracterizată pentru a se reţine contrariul.
În al doilea rând, faptul că într-un final soluţiile definitive ce au fost pronunţate în cele două cauze penale au fost cele corecte din punct de vedere juridic nu poate fi interpretat, aşa cum a făcut-o instanţa de apel, ca fiind o acoperite a nelegalităţii actelor efectuate de organele de urmărire penală cu încălcarea normelor legale ori o remediere a acestei erori în urma controlului jurisdicţional din punct de vedere al reţinerii cazului de eroare judiciară.
Faptul că reclamantul nu a fost condamnat denotă într-adevăr aplicarea corectă a normelor legale de către instanţele de judecată care au sesizat organelor de urmărire penală neregularităţile actelor întocmite, însă nu poate fi sub nici o formă interpretat ca fiind o aplicare corectă a normelor legale şi de către organele de urmărire penală, întrucât prin actele de inculpare şi trimitere în judecată pentru fapte care nu existau, reclamantul a fost prejudiciat atât moral, cât mai ales pecuniar, nici unul dintre aceste prejudicii nefiind acoperit până în prezent.
Ori, prejudiciul provocat ca urmare a acestor erori judiciare nu putea fi reparat prin nicio altă cale extraordinară sau ordinară de atac. În aceste căi de care a uzat se puteau reţine greşelile evidente de pe parcursul celor doua dosare penale şi să se dispună achitarea în sensul (ne)stabilirii răspunderii penale, fără a exista posibilitatea legală de a obţine şi repararea prejudiciului material pe care incontestabil 1-a suferit.
Aşadar, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu este incidentă eroarea judiciară în cauză, deoarece instanţele de judecată au validat în penal criticile de nelegalitate pe care reclamantul le-a adus actelor întocmite de organele de urmărire penală, întrucât prejudiciul material ce i-a fost cauzat în mod nelegal prin încălcarea normelor legale nu a fost nicicând analizat în vreo cale ordinară ori extraordinară de atac, pentru a aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 96 alin. (3) pct. 4 din Legea nr. 303/2004, soluţiile de clasare vizând strict garantarea dreptul la apărare.
O a doua critică inserată în cererea de recurs, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea art. 276 C. proc. pen., coroborat cu art. 453 C. proc. civ.
Instanţa de apel a apreciat, în mod complet eronat, că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu 453 C. proc. civ. nu ar putea constitui temei pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cauzele penale.
Dreptul inculpatului de a-si recupera cheltuielile de judecată pe care le-a înregistrat într-un proces penal, în care nu i s-a putut reţine nicio culpă pentru faptele ce îi erau imputate, este stipulat de alin. (5) al art. 276 C. proc. pen., iar faptul că situaţia reclamantului se circumscrie "celorlalte cazuri" referite de alin. (6) al aceluiaşi articol rezultă din faptul că legea procesual penală nu prevede expres situaţia în care procesul penal a încetat pe motiv de clasare deoarece fapta nu există, ci face trimitere, în schimb, la legea civilă pentru toate celelalte situaţii pe care nu le-a reglementat expres.
Ori, reclamantul tocmai acest fapt a solicitat instanţelor de judecată - să analizeze incidenţa legii civile din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la prevederile alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., cu aplicarea art. 453 C. civ. civ.
Pentru considerentele prezentate, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care solicită instanţei de recurs să reţină nelegalitatea hotărârii recurate, să admită recursul astfel cum acesta a fost formulat, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
b) Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor:
Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dat fiind că instanţa de apel nu a dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Prin acţiunea adresată instanţei, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 227.094 RON, reprezentând cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal. Aşadar, reclamantul a solicitat despăgubiri materiale (cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal) şi nu eventuale despăgubiri morale pentru vreo pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil sub aspectul termenului rezonabil.
Cu privire la justificarea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, instanţa de apel în mod nelegal s-a raportat la nerespectarea termenului rezonabil şi în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea atât pe prevederile art. 1349 şi următoarele din C. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
În acest context, fiind o acţiune întemeiată şi pe dispoziţiile din C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii şi prin urmare, prevalente, în virtutea principiului "specialia derogant generalibus".
Dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Aşadar, pornind de la acest concept şi prin raportare la acţiunea dedusă judecăţii, este evident că în speţă nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât şi cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii apreciază, de asemenea, că instanţa de apel în mod greşit a soluţionat această excepţie.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamant (dispoziţiile din C. civ.), raportat la faptul că prin cererea de chemare în judecată acesta a arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu şi trafic de influenţă, iar demersurile judiciare s-au finalizat prin clasarea cauzei.
Astfel, răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen., iar dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Prin urmare, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, apreciază că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
5. Apărările formulate în cauză:
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus înâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, în raport de conţinutul criticilor formulate şi a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că următoarele:
a) Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care vizează greşita respingere a excepţiei calităţii sale procesuale pasive, respectiv a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, are caracter nefondat.
În ceea ce priveşte soluţionarea acestor două excepţii, recurentul a susţinut, în esenţă, că angajarea răspunderii sale obiective şi, prin urmare, legitimare procesuală în cauză, poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârşirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situaţii, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, este consacrată o astfel de răspundere în sarcina statului. Întrucât reclamantul şi-a întemeiat acţiunea atât pe prevederile art. 1349 şi următoarele din C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, cât şi pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii.
Susţinerea recurentului este una care ignoră temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale suportate de reclamant pe parcursul derulării unor cauze penale finalizate cu soluţia de clasare, fapta ilicită reclamată constând în efectuarea de acte procesuale penale, în etapa urmăririi penale, cu încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, reclamantul fundamentându-şi acţiunea atât pe norma specială - existenţa unei erori judiciare (art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004), cât şi pe răspunderea delictuală (art. 1349 şi art. 1373 din C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ.).
Faptul că reclamantul a indicat ca temei de drept al cererii sale atât dispoziţiile de drept comun, cât şi cele prevăzute de norma specială nu atrage lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român şi nici inadmisibilitatea.
Astfel cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se aduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.
În calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, Statul Român este cel care răspunde pentru consecinţele prejudiciabile al propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, respectiv pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, fiind entitatea care stă în procesul de recunoaştere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cauză.
În speţă, cadrul judecăţii a fost corect determinat, atât în privinţa aprecierii admisibilităţii demersului reclamantului, cât şi din punct de vedere al părţii procesuale pasive căreia i se pot opune pretenţiile formulate, aşa încât soluţia instanţelor fondului pe cele două excepţii invocate a fost corectă.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor fiind lipsite de fundament, recursul declarat de acesta urmează a fi respins ca nefondat.
b) Recursul declarat de reclamantul A. este însă fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
Pretenţia reclamantului, vizând recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale suportate pe parcursul derulării unor cauze penale, a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului, care intervine ori de câte ori soluţia din procesul penal lasă partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut în cele două proceduri judiciare finalizate prin pronunţarea unor soluţii de clasare pentru motivul că faptele nu există.
Or, în speţă, instanţa de apel - validând sentinţa tribunalului, de respingere a cererii referitoare la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal - a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 pentru a constata existenţa unei erori judiciare şi, totodată, că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu pot constitui temei legal pentru obligarea Statului la suportarea cheltuielilor de judecată din procesul penal.
Practic, instanţa de apel a stabilit că obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale plătite de cel cercetat în calitate de inculpat în procesul penal, finalizat printr-o soluţie de clasare, nu îşi poate găsi un temei legal nici în dispoziţiile art. 276 C. proc. civ..pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1349 şi următoarele din C. civ.), dar nici în răspunderea obiectivă ce revine statului pe tărâmul dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.
Statuările instanţei de apel sunt eronate, în contextul în care reclamantul şi-a fundamentat cererea de despăgubiri materiale (cheltuieli de judecată din procesul penal finalizat cu achitarea) pe răspunderea obiectivă a statului, adică acea răspundere care, derivând din obligaţia de garanţie pentru buna organizare a activităţii judiciare şi a serviciului public al justiţiei, nu presupune existenţa unei culpe şi nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului şi trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive.
De aceea, faţă de soluţia de clasare care a finalizat procesul penal, reclamantul nu trebuia să demonstreze existenţa unor acţiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeţei pretenţiilor acestuia.
Cu atât mai mult, se are în vedere că, în conformitate cu jurisprudenţa recentă şi având în vedere chestiunile dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie inclusiv prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023 (care se aplică prin analogie în speţă), soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (pct. 50 şi 51).
Însă, neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.
Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de clasare pronunţată la finalul demersului judiciar are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.
Aşadar, în calitate de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi faţă de care s-a pronunţat o soluţie de clasare/achitare definitivă, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. pen., dar şi cele ale art. 451 - 455 din C. proc. civ. dau cadrul general de soluţionare pe cale separată, în faţa instanţei civile, a pretenţiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzaţie penală şi faţă de care s-a dispus ulterior soluţia de clasare, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificată în obligaţia de garanţie care revine acestuia, ca titular al acţiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni - care, finalizată fiind printr-o soluţie de clasare pentru motiv că fapta nu există, are semnificaţia pierderii procesului de către cel ce l-a iniţiat (Statul Român).
În acest sens trebuie văzut înţelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia "în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile". Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost pretinse ca fiind nesocotite la momentul declanşării urmăririi penale şi trimiterii în judecată, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate (finalizată cu soluţia de clasare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspunderea penală şi care a demonstrat netemeinicia acuzaţiei.
În consecinţă, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal.
Statuând în sens contrar, reţinând că prin dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. "nu a fost intenţia legiuitorului a lăsa în seama procesului civil şi a legii civile raportul juridic dintre stat şi inculpat, sub aspectul întinderii cheltuielilor de judecată suportate de inculpat în procesul penal", sugerând că reclamantul ar fi putut să solicite acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal doar în considerarea dispoziţiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanţa de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretenţiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă independentă a statului şi, pe de altă parte, nu a avut în vedere că în situaţia în care acţiunea penală s-a pus în mişcare din oficiu nu se regăseşte ipoteza în care inculpatul achitat să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă.
Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.
În alţi termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.
O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii faţă de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală.
Îndreptând acţiunea împotriva statului, reclamanttul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective a Statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, în calitatea acestuia de garant al legalităţii, căruia îi incumbă şi riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţie, cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Aşadar, revenind la situaţia din speţă, în dezacord cu cele reţinute de instanţa de apel referitor sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de clasare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.
Art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă.
În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.
Mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale.
În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.
Pentru argumentele expuse, constatând caracterul fondat al recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, constând în cheltuielile de judecată indicate ca fiind efectuate în procesul penal.
La reluarea judecăţii vor fi avute în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu fundamentul juridic al solicitării având ca obiect despăgubiri reprezentând cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal.
Având în vedere soluţia de respingere a recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pentru apărările formulate de recurentul-reclamant A., urmează a fi admisă în parte cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, în limita sumei de 5.000 RON.
Cum la acest moment nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să analizeze cererea formulată de către reclamant având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitoare la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 461/A din 14 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul că obligă pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.