State liability for judicial error: non-compliance with prerequisite disciplinary or criminal liability and finality of judicial fee decisions

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 24 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj sub dosar n. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 113.713,89 RON reprezentând prejudiciul cauzat prin eroare judiciară.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

La data de 17 februarie 2022, reclamantul A. a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în dosarul nr. x/2021, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub dosar asociat nr. x/2021, prin care reclamantul a solicitat ca instanţa să constate că taxa de timbru nu este datorată, întrucât cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 340 din 20 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 24 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 428 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 340 din 20 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare.

Prin decizia nr. 429 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu din 24 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 şi a deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

a) Recursul formulat împotriva deciziei nr. 429/2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă:

Recurentul-reclamant a arătat că, în condiţiile în care legea nu cuprinde dispoziţii speciale privind timbrarea acţiunilor în răspundere patrimonială a Statului pentru erori judiciare şi în condiţiile în care legea cuprinde prevederi speciale privind nedatorarea taxei de timbru pentru o categorie de acţiuni în care pot apărea erori judiciare, încadrarea acestor acţiuni la dispoziţiile generale privind timbrarea acţiunilor patrimoniale prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 excedează prevederilor legale.

Este necesar, aşadar, ca în contextul aceluiaşi act normativ, instituţia timbrării să se examineze inclusiv prin raportul normă generală-normă specială.

Cum, în orice situaţie, Statul Român nu datorează taxa de timbru ci, dimpotrivă, colectează asemenea taxe, principiul egalităţii părţilor în procesele civile nu operează.

Această situaţie în drept conturează ideea că Statul stă în judecată în procesul civil nu ca persoană juridică egală în drepturi procesuale, ci ca exponent al puterii publice. Răspunderea Statului se angajează pentru o eroare strecurată în activitatea organelor judiciare, dar aceste organe sunt parte componentă a Statului şi îşi execută atribuţiile constituţionale într-un anume segment al puterii de stat.

b) Recursul declarat împotriva deciziei nr. 428/2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă:

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel urma să se conformeze dispoziţiilor art, 479 alin. (1) teza a II-a şi următoarele din C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate si din oficiu."

Instanţa învestită cu judecarea apelului în cauză, ca de altfel şi celelalte instanţe (Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Argeş, Curtea de Apel Piteşti) nu au fost preocupate de stabilirea situaţiei de fapt în realizarea procesului devolutiv al apelului.

Situaţia premisă prevăzută de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 conturează două condiţii esenţiale - în primul rând, hotărârea judecătorească trebuie sâ cuprindă atât în dispozitiv şi în considerente prevederi contrare legii şi contrare situaţiei de fapt, iar o a doua condiţie presupune ca aceste prevederi să fie evidente pentru orice persoană mediu instruită şi pentru instanţa de judecată.

Apreciază că ambele condiţii sunt pe deplin îndeplinite.

Cum efectele unei hotărâri judecătoreşti derivă atât din dispozitivul acesteia, cât şi din considerente, menţionează care sunt considerentele care conturează nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii în întregime.

Astfel, instanţa de apel a reţinut (pag. 15 alin, 3) că "reclamantul, s-a rezumat la formulări cu caracter general şi imprecis privind încălcarea de către instanţe a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate reglementat de Protocolul 1 la Convenţia CEDO, la simpla indicare a unor dispoziţii legale fără a circumstanţia faptele ilicite ce au constituit erori judiciare în sensul legii."

Recurentul-reclamant a arătat că înţelege să invoce faptele circumstanţiate la pricina concretă ce a fost supusă judecăţii, fapte ce au conturat eroarea judiciară pentru care a înţeles să se îndrepte împotriva statului:

- Nu s-au respectat dispoziţiile procesuale prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ce consacră imperativ îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, nu a fost identificată situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care a invocat-o.

Deşi se reţine în cuprinsul deciziei că apărătorul reclamanţilor reia oral motivele de fapt invocate în scris, instanţa nu le nominalizează şi, cu atât mai puţin, nu le raportează la dispoziţiile legale.

- Au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6), iar conduita judecătorilor se subsumează condiţiilor prevăzute de art. 297 C. proc. civ., deoarece în exercitarea atribuţiilor de serviciu au încălcat normele de drept procesual civil şi normele de drept substanţial civil privind natura juridică a contractului de credit, contractului de schimb, natura juridică a nominalismului, riscul proprietăţii.

- În hotărârea de modificare în tot a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, Tribunalul Vâlcea a invocat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, arătând că "soluţia pronunţată de instanţa de fond este greşită, întrucât prin art. 1578 din C. civ. din 1864 este consacrat în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită oricare ar fi variaţia acesteia."

Dacă instanţa ar fi examinat susţinerile reclamantului, ar fi observat că prevederile legale au fost pe deplin respectate, în sensul că a restituit suma numerică împrumutată în chiar specia aflată în curs în momentul plăţii. Nestudierea dosarului şi ignorarea susţinerilor privind restituirea valutei chiar în moneda ce circumstanţiază o asemenea valută s-a constituit în eroarea judiciară esenţială.

- Această eroare, pe de altă parte, a fost grefată şi pe insuficienţa cunoaştere a practicii judecătoreşti şi a doctrinei referitoare la principiul nominalismului.

În cursul procesului civil, a contestat susţinerile apelantei B. privind natura juridică legală a nominalismului, dar susţinerile acesteia au fost însuşite de către instanţa de apel, deşi banca însăşi a acţionat împotriva propriei susţineri atunci când a încercat încheierea unor acte adiţionale privind cotitatea percepută CHF-RON în condiţiile arbitrare pe care le impunea unilateral, condiţii pe care le-am apreciat la vremea respectiv ca fiind extrem de oneroase. Cu alte cuvinte, pentru bancă dispoziţiile privind nominalismul nu operau cu exigenţa unor norme legale, ci convenţional, prin acceptarea de către împrumutaţi a unei conduite unilaterale.

- Susţinerile reclamantului privind caracterul convenţional şi nu legal al nominalismului se regăsesc şi în doctrină şi în practica judecătorească, recurentul-reclamant reproducând parte din considerentele Deciziei nr. 3/15.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii.

În consecinţă, instanţa trebuia să ţină cont de actele, faptele şi împrejurările pe care le-a invocat în susţinerea ideii de nominalism-convenţionalism şi să nu achieseze la susţinerile unei părţi asupra unei instituţii de drept pe care nu o stăpâneşte.

Cu privire la cauza penală, instanţa a constatat că, în aplicarea principiului tempus regit actum, "cât timp nu este întrunită condiţia premisă pentru atragerea răspunderii pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, aceea a existenţei urni hotărâri definitive prin care să fi fost stabilită răspunderea disciplinară sau penală, după caz, a judecătorilor care au soluţionat cauza 3149/2016 înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, respectiv apelul împotriva sentinţei civile nr. 676/27.07.2016 pronunţată de Judecătoria Bălceşti, în mod corect a apreciat prima instanţă că reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri."

Crearea condiţiilor pentru răspunderea Statului pentru erori judiciare în alte cauze decât cele penale, potrivit prevederilor legale anterioare datei de 18.10.2018, nu era posibilă cât timp toate organele şi autorităţile penale nu şi-au însuşit susţinerile sale, contribuind astfel la o gravă eroare judiciară.

Acţiunea sa a fost şi este dependentă de acţiunea autorităţilor statului care îşi exercită puterea. Nicio autoritate nu a fost în măsură ca, în motivarea soluţiei penale pe considerentul că fapta nu există, să facă dovada contrară susţinerilor reclamantului.

În continuare, recurentul-reclamant a redat pasaje din cuprinusl plângerii împotriva ordonanţei de clasare nr. 262/P/201S din data de 19 octombrie 2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, adresată Procurorului General, arătând că propoziţiile enunţate nu au fost examinate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti pretins nelegale, astfel că plângerea penală, motivată detaliat în fapt şi în drept, nu a fost soluţionată favorabil.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că "din raţiuni ce ţin de respectarea autorităţii de lucru judecat şi asigurarea securităţii raporturilor juridice, art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 prevede ca formă de reparaţie, în caz de constatare a erorii judiciare sesizate de reclamant, doar plata de către Stat a unor sume de bani cu titlu de despăgubire, nefiind permisă reluarea judecăţii pe motiv că aceasta nu a fost corect făcută, sub acest aspect fiind întemeiate apărările formulate de intimat."

Recurentul-reclamant apreciază că se contestă astfel posibilitatea reinstaurării ordinii de drept la o situaţie de fapt concretă prin revizuire - cale de atac de reformare.

Plângerea penală fost respinsă fără ca reclamantul să cunoască atitudinea procesuală a învinuiţilor, la dosarul penal neexistând înscrisuri în acest sens. Cum urmărirea penală a fost desfăşurată in rem, opinează că judecătorii învinuiţi nu au fost ascultaţi sau, dacă au fost ascultaţi, reclamantului nu i s-au adus la cunoştinţă apărările acestora, deşi o asemenea activitate procesuală se impunea legal. Organele penale nu au examinat latura obiectivă prin elementul material care, în condiţiile speţei, constă într-o inacţiune, respectiv de a nu face ceva ce legea ordonă să facă, aşa cum este cazul abuzului în serviciu care s-a realizat prin neîndeplinirea cu ştiinţă sau din culpă ori prin îndeplinirea defectuoasă a unui act în cadrul atribuţiilor de serviciu. Latura subiectivă, prin tot ceea ce presupune aceasta, vinovăţia, mobilul şi scopul activităţii pretins infracţionale, nu au fost examinate (sau nu există dovezi că au fost examinate), dar în schimb organele penale încadrează mobilul şi scopul demersului judiciar penal de a găsi posibilitatea unei căi de reformare a hotărârii nelegale, ca fiind unul injust, care face ca fapta să nu existe.

Recurentul-reclamant arată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ., întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În finalul cererii de recurs, recurentul a solicitat constituirea completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) C. proc. civ. şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi, apreciind a fi necesar ca instanţa supremă să se pronunţe asupra următoarei chestiuni de drept:

1) Dacă o acţiune formulată împotriva Statului în temeiul articolului 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, conform căruia "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzale prin erorile judiciare", în materie civilă este supusă timbrării în condiţiile în care acţiunea în care s-a produs pretinsa eroare judiciară este scutită de taxa de timbru (în speţă acţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013).

2) Dacă plângerea (denunţul) formulat de petent împotriva judecătorului în conformitate cu dispoziţiile art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 şi, ulterior, împotriva Statului, potrivit art. 98 şi urm. din Legea nr. 303/2004, cu scopul declarat, recunoscut sau presupus de a se crea condiţiile de promovare a unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pretins nelegale se constituie într-o conduită ilicită, cu repercusiuni asupra fondului civil sau penal şi, în caz afirmativ, care sunt criteriile care duc la o asemenea calificare.

Solicită să se constate admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi, în temeiul art. 519 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

- Litigiul se judecă de instanţa de recurs ca instanţă de ultim grad de jurisdicţie.

- Existenţa unui raport de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, cel puţin din perspectiva restituirii unei plăţi nedatorate, dat fiind că atât dispoziţiile C. pen. - art. 297 sau art. 244 - cât şi cele ale O.U.G. nr. 80/2013 se raportează la latura patrimonială a activităţii infracţionale.

- Problema de drept este nouă, dacă nu chiar singulară.

- Chestiunea în drept nu a făcut obiectul statuării a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova. Referitor la recursul declarat împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunţată de aceeaşi instanţă, a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor, solicitând în principal anularea, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În primul rând, Înalta Curte urmează a se pronunţa asupra recursului declarat împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Analizând recursul în raport de excepţia de inadmisibilitate, invocată prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară în considerarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 429 din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu din 24 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2021, încheiere prin care s-a respins cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

În conformitate cu dispziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "(1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

(2) Cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă."

Aşadar, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea interesată are deschisă o cale de atac specifică în această materie, respectiv cererea de reexaminare, cerere care se soluţionează printr-o încheiere definitivă.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului."

În cauză, recurentul-reclamant A. supune căii extraordinare de atac a recursului decizia prin care a fost soluţionată cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri definitive (încheiere pronunţată în soluţionarea unei cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru).

Cum în speţă recursul este exercitat împotriva unei hotărâri definitive, calea de atac apare ca fiind inadmisibilă.

Principiul legalităţii căilor de atac prevăzut de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de art. 129 din Constituţie, presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

În afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Revine, aşadar, persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit şi a căilor de atac.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă prin lege cenzurii acestei căi de atac, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca inadmisibil.

Asupra legalităţii recursului formulat împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se reţine că, deşi cererea de recurs a fost fundamentată în drept prin indicarea generică a dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., faţă de conţinutul criticilor formulate, se constată că recursul poate fi analizat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arătând, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând referire la prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Drept urmare, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrearea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. urmează a fi respinsă.

Recursul are însă caracter nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru argumentele ce succed:

Cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanţele fondului şi care nu a fost contestat de părţi, relevă faptul că prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanţelor, solicitând ca pârâtul să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin pretinsele erori judiciare săvârşite de Tribunalul Vâlcea prin decizia civilă nr. 186/A din 16 februarie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 (care ar fi încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2), art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.) şi de Curtea de Apel Piteşti prin încheierea penală definifivă nr. 7/F din 4 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 (care ar fi încălcat normele de drept procesual şi de drept substanţial civil în exercitarea atribuţiilor de serviciu), ceea ce a apreciat reclamantul că se subsumează condiţiilor prevăzute de art. 297 C. pen.

Temeiul de drept indicat a fost art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Tribunalul Dolj a respins acţiunea, iar Curtea de Apel Craiova a menţinut soluţia pronunţată de prima instanţă, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.. În motivare, instanţele au reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamantul le-a invocat prin raportare la hotărârile anterior evidenţiate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.

În aplicarea principiului tempus regit actum, instanţa a analizat condiţiile impuse de art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la momentul pronunţării fiecărei hotărâri judecătoreşti menţionate în cererea de chemare în judecată şi a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, s-a reţinut că, în forma iniţială (anterior adoptării Legii nr. 242/2018), art. 96 din Legea nr. 303/2004 avea următorul conţinut:

"(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

Constatând că decizia civilă nr. 186/A a Tribunalului Vâlcea, cu privire la care reclamantul a susţinut că reprezintă o eroare judiciară, a fost pronunţată la data de 16 februarie 2017, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (4) anterior redate, în forma în vigoare la data de referinţă (înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2008 intrată în vigoare la 18 octombrie 2018), dreptul unei persoane vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speţă, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei anterior menţionate, referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Realizând o corectă interpretare şi aplicare a art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod legal instanţa de apel a respins criticile formulate de reclamant vizând petitul privind atragerea răspunderii Statului ca urmare a pretinselor erori judiciare săvârşite de magistraţii care au pronunţat decizia civilă nr. 186/A din 16 februarie 2017.

De atlfel, se constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant nu formulează critici concrete care să vizeze considerentele instanţei de apel care au determinat soluţia de respingere a acestui capăt de cerere, argumente care, aşa cum anterior s-a evidenţiat, au avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraţilor.

Prin cererea de recurs, referitor la hotărârea pronunţată de instanţa civilă, recurentul-reclamant a arătat că înţelege să invoce faptele circumstanţiate la pricina concretă ce a fost supusă judecăţii, fapte ce au conturat eroarea judiciară pentru care s-a îndreptat împotriva statului, precizând că nu s-au respectat dispoziţiile procesuale prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. (ce consacră imperativ îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului) şi că judecătorii au încălcat normele de drept procesual civil şi normele de drept substanţial civil privind natura juridică a contractului de credit, contractului de schimb, natura juridică a nominalismului, riscul proprietăţii.

În primul rând, se constată că susţinerile recurentului-reclamant nu reprezintă critici de nelegalitate care să vizeze decizia recurată prin prisma considerentelor concrete reţinute de instanţa de apel, care, astfel cum anterior s-a arătat, referitor la capătul de cerere ce reclamă pretinsa eroare judiciară produsă prin decizia civilă pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraţilor, de natură să determine o eroare judiciară.

De asemenea, se reţine că evidenţierea unora dintre aceste critici direct în calea de atac a recursului este supusă sancţiunii prevăzute de dispziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, pentru a aduce critici vizând nerespectarea normelor de drept procesual civil şi normelor de drept substanţial civil reclamantul avea la dispoziţie exercitarea în cauza respectivă a căilor de atac ordinare şi extraordinare, astfel cum prevede expres art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Or, în condiţiile în care nerespectarea normelor procedurale sau a normelor de drept substanţial putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei hotărâri judecătoreşti vătămătoare.

În ceea ce priveşte pretinsa eroare judiciară săvârşită de Curtea de Apel Piteşti prin încheierea penală definifivă nr. 7/F/CC/CP din dosarul nr. x/2019, având în vedere data pronunţării acestei hotărâri (4 februarie 2020), în mod legal instanţa de apel a analizat acest capăt de cerere prin prisma aceluiaşi art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă în forma în vigoare la momentul pronunţării încheierii anteror menţionate, respectiv astfel cum a fost modificat la 18 octombrie 2018 prin adoptarea Legii nr. 242/2018, dată la care alin. (3) al aceluiaşi articol avea următorul conţinut:

" Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Având în vedere dispoziţiile legale anterior redate, cu referire la hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa penală, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a fost în măsură să particularizeze eroarea judiciară imputată instantei penale, astfel cum apare definită de textul legal, cu alte cuvinte, nu a circumstanţiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce a urmărit reclamantul a fost, în fapt, reanalizarea elementelor infracţiunii de abuz în serviciu, fără a preciza în concret care sunt normele încălcate de magistraţii cărora li se impută săvârşirea de erori judiciare.

Soluţia de clasare a plângerii dispusă prin ordonanţă de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti, a făcut obiect al examinării în cadrul dosarului penal nr. x/2019, Curtea de Apel Piteşti reţinând că nu există niciun indiciu care să releve faptul că decizia pronunţată de magistraţi ar încălca prevederile legale sau că ar fi existat intenţia intimaţilor de a-l vătăma pe reclamant, în sensul dispoziţiilor art. 297 C. pen.

Referindu-se la noţiunea de "eroare judiciară", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea corectării sale în alt fel.

De asemenea, nu orice greşeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, indubitabile, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice ori iraţionale. Simplele interpretări judiciare eronate pot fi corectate doar prin intermediul căilor de atac. Curtea europeană a precizat, totodată, că eroarea judiciară, ca o veritabilă noţiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, provenite din dezlegarea unor situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi din neregularitatea manifestă de desfăşurare a procedurii.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a chestiunii de drept ce se solicită a fi dezlegată, instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) C. proc. civ. şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi, ar fi necesar ca instanţa supremă să se pronunţe asupra următoarelor chestiuni de drept:

1) Dacă o acţiune formulată împotriva Statului în temeiul articolului 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, conform căruia "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzale prin erorile judiciare", în materie civilă este supusă timbrării în condiţiile în care acţiunea în care s-a produs pretinsa eroare judiciară este scutită de taxa de timbru (în speţă acţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013).

2) Dacă plângerea (denunţul) formulat de petent împotriva judecătorului în conformitate cu dispoziţiile art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 şi, ulterior, împotriva Statului, potrivit art. 98 şi urm. din Legea nr. 303/2004, cu scopul declarat, recunoscut sau presupus de a se crea condiţiile de promovare a unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pretins nelegale se constituie într-o conduită ilicită, cu repercusiuni asupra fondului civil sau penal şi, în caz afirmativ, care sunt criteriile care duc la o asemenea calificare.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ. "dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar potrivit art. 520 din acelaşi Cod, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 anterior menţionat.

Aşadar, legiuitorul a instituit o serie de condiţii pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la aceste cerinţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu caracter de principiu (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 393 din 23 mai 2016) că scopul procedurii este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere - pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii - raţiunea şi fundamentul său. Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

Altfel spus, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziţii legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, astfel că instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea sau aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

Problema de drept care necesită a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a acesteia şi a "înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte în procedura hotărârii preliminare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 820 din 4 noiembrie 2015).

În cauza pendinte, se constată că nu este îndeplinită condiţia ca problema de drept să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare.

În plus, instanţa constată că nu este îndeplinită nici condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, având în vedere împrejurarea că solicitarea de la pct. 1 vizează o chestiune legată de timbraj, de care însă nu este ţinută instanţa de recurs în soluţionarea căii de atac (recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost respins ca inadmisibil, fără a se impune analiza/aplicarea textelor legale privitoare la timbrarea cererii având ca obiect eroare judiciară - a căror lămurire se solicită), iar aspectele prezentate la pct. 2 din cuprinsul cererii de sesizare nu antamează o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei - eventuala examinare a conduitei petentului care formulează plângere/denunţ împotriva judecătorului nu formează obiect al analizei în cadul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În plus, considerentele pentru care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant au constat în necircumstanţierea faptelor pretinse a fi fost săvârşite de magistraţi, ce ar constitui erori judiciare în sensul prevăzut de lege.

Prin prisma considerentelor prezentate, Înalta Curte urmează a respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de reclamantul A..

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 428 din 9 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 429 din 9 decembrie 2022 pronunţată de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.