State tax claim barred by priority of specialized fiscal procedure over general civil delictual liability

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul Statul Român reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să constate existenţa unui prejudiciu în cuantum de 1.623.775 RON, ce reprezintă TVA, impozit din activităţi independente şi contribuţie individuală la asigurările sociale de sănătate şi să instituie în sarcina pârâtului obligaţia de a achita această sumă de bani, cu titlu de obligaţii fiscale, la care urmează a fi adăugate dobânzi şi penalităţi, de la data săvârşirii faptei şi până la data plăţii integrale a prejudiciului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 120/S din 11 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 1847/Ap din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată convenţional prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu intimatul-pârât A. împotriva sentinţei nr. 120/S din 11 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1847/Ap din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 (instanţa a pronunţat hotărârea în raport cu prevederile art. 85 din Codul de procedură fiscală ce reglementează emiterea deciziei de impunere, neanalizând cererea în limitele învestirii şi a interpretat greşit normele prevăzute de art. 29 alin. (2) din C. proc. pen.) şi pct. 5 C. proc. civ. (lipsa antamării fondului cauzei - încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.)

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurentul-reclamant a arătat că, deşi a învederat în apel că prin soluţia dată prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a menţinut întocmai dispoziţiile instanţei de fond, pe care le-a criticat pentru lipsa antamării fondului cauzei.

Apreciază că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, argumentând soluţia dată prin interpretarea greşită a art. 27 alin. (2) C. proc. pen. şi reţinând aplicarea în cauză a prevederilor art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală, în conformitate cu care există în sarcina reclamantului abilitatea de a emite decizii de impunere fără a fi necesară intervenţia instanţei de judecată, prevederi ce nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, a subliniat că instanţa de fond a depăşit limitele investirii şi, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, în cauză lipsind antamarea fondului.

Instanţa de apel a reţinut că în virtutea art. 27 alin. (2) C. proc. pen. există numai o posibilitate de a te adresa instanţei civile, dacă în cadrul procesului penal acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată, anulând prin acest raţionament însuşi temeiul de drept aplicat de procuror pentru menţinerea în continuare a sechestrului asigurător, măsură aplicată de procuror pentru ca partea civilă să formuleze acţiune civilă în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare din 16.09.2021.

Aceste argumente nu pot fi reţinute ca legale, ele echivalând cu o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie, aspect care nu poate fi menţinut de instanţa de control judiciar.

Instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond argumentat de faptul că reclamantul, în calitate de creditor, are la îndemână o procedura specială -procedura fiscală de atragere a răspunderii fiscale a pârâtului, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanţa, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice.

Fără a nega aceasta posibilitate, recurentul-reclamant arată că a avut la îndemână şi calea constituirii de parte civilă în procesul penal, pe care a urmat-o, iar în ipoteza în care latura civilă este lăsată nesoluţionată de instanţa penală, dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen. prevăd ca cei îndreptăţiţi să se adreseze instanţei civile.

Prin această dispoziţie legală se stabileşte un drept de adresabilitate către instanţa civilă, această facultate fiind lăsată la latitudinea titularului dreptului, respectiv a creditorului.

Instanţa de apel în mod greşit a menţinut dispoziţiile instanţei de fond, simplul fapt că reclamantul ar avea la îndemână şi o procedura specială (o altă posibilitate), nefiind suficientă.

În mod greşit instanţa de apel a respins apelul, încălcând interesul reclamantului de a obţine mai rapid un titlu executoriu definitiv împotriva pârâtului, lăsând neantamat fondul cauzei.

Astfel, pe fondul cauzei recurentul-reclamant solicită a se constata că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul dispoziţiilor art. 1381 alin. (1), art. 1349 şi art. 1357 C. civ., acţiunea fiind formulată în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Concluzionând, solicită admiterea recursului, să casarea în tot a hotărârii recurate şi, reţinând greşita aplicare a normelor legale de către instanţa de apel şi la încălcarea regulilor de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, să fie trimisă cauza spre rejudecare pentru lipsa antamării fondului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (28 octombrie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Din circumstanţele factuale ale cauzei reiese că recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a învestit instanţa cu o acţiune având ca temei răspunderea civilă delictuală şi ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, reprezentând obligaţii fiscale ale pârâtului persoană fizică autorizată (TVA, impozit din activităţi independente şi contribuţie individuală la asigurările sociale de sănătate).

Totodată, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, reclamantul din speţă s-a constituit parte civilă în procesul penal, cauză penală în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată ca urmare a soluţiei de clasare pronunţată de procuror în dosarul penal.

De asemenea, se impune a se evidenţia faptul că, în ceea ce priveşte persoana fizică autorizată A. (pârâtul din cauză), s-a realizat în perioada 2009-2014 o activitate de inspecţie fiscală, finalizată cu întocmirea de către DRAF Sibiu şi AJFP Braşov a proceselor-verbale prin care s-a stabilit suma datorată bugetului consolidat al Statului, pe numele pârâtului fiind emisă decizia de impunere nr. x/31.01.2019.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, soluţie validată de instanţa de apel, reţinându-se în esenţă că angajarea răspunderii civile delictuale potrivit dreptului comun poate avea loc numai în situaţia în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile. Cum în speţă obligaţiile la care partea reclamantă s-a referit în cererea de chemare în judecată izvorăsc dintr-un raport juridic de drept fiscal, executarea acestora nu poate fi obţinută decât în cadrul procedurii speciale, instituită şi reglementată de Codul de procedură fiscală, procedură de care reclamantul a şi uzat, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanţă, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice şi poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ.

Prin motivele de recurs, criticând ambele dezlegări date de instanţele de fond, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că în mod greşit atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respins acţiunea, argumentând soluţia prin interpretarea greşită a art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. şi reţinând aplicarea în cauză a prevederilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţele de fond în mod legal au determinat cadrul normativ aplicabil speţei, astfel încât, corect s-au raportat la prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., ce dispun că "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile" şi ale art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dreptul de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Se reţine că reclamantul însuşi a calificat pretenţiile formulate ca fiind obligaţii fiscale constând în TVA, impozit din activităţi independente şi contribuţie individuală la asigurările sociale de sănătate, datorate la bugetul consolidat al statului, scopul declarat al formulării cererii de chemare în judecată fiind obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanţe fiscale al cărui titular este reclamantul, în condiţiile în care instanţa penală, dispunând clasarea cauzei penale, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Cu toate că reclamantul a iniţiat cererea de chemare în judecată solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, întreaga argumentaţie în fapt şi în drept pe care a făcut-o este ancorată în prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, argumentare generată, de altfel, de natura juridică a debitului restant pretins de la pârât.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii (la care a făcut trimitere şi instanţa de apel), părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ. Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în baza dispoziţiilor pe care reclamantul a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, reţinând că sunt corecte constatările primei instanţe referitoare la calificarea raportului dedus judecăţii ca fiind un raport fiscal pentru care a fost urmată procedura administrativă specială de angajare a răspunderii contribuabilului (pârâtul din cauză), răspundere instituită de Codul de procedură fiscală.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obţinerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuşi, o faptă ilicită s-a săvârşit (sub nivelul de gravitate al unei fapte penale care să fi atras condamnarea), iar fapta este a produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin soluţia pronunţată în dosarul penal (clasare, în cauză) nu s-a soluţionat şi acţiunea civilă (pretenţiile părţii civile din procesul penal) pentru a fi ea însăşi titlu executoriu şi sub aspectul laturii civile.

Art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu constituie o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea normei din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acţiune la instanţa civilă".

Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenţiei formulate în faţa instanţei civile, astfel încât, în contextul acestei norme, "instanţa civilă" poate avea semnificaţia oricărei alte instanţe decât cea penală, având, potrivit legii, o altă competenţă procesuală decât soluţionarea cauzelor în materie penală.

Pe de altă parte, se apreciază că trimiterea din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. la posibilitatea formulării unei acţiuni în faţa instanţei civile nu constituie numai un indiciu de ordin voliţional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opţiune, de a acţiona sau nu, nu este subordonată voinţei persoanei vătămate, precum în speţă, întrucât obligaţiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanţelor fiscale sunt obligaţii legale imperative, stabilite prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condiţiile legii, impozitele şi taxele prevăzute în sarcina contribuabililor de normele fiscale.

Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât şi în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravenţională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancţionare a ilicitului juridic.

Constatarea anterioară antrenează aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate şi exclusivitate în aplicare pentru soluţionarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluţionarea unor aspecte litigioase în acelaşi conflict juridic pentru care legea specială nu dispune altfel sau nu oferă o soluţie proprie.

Regula priorităţii legii speciale în concurs cu legea generală atrage şi consecinţa că, odată epuizată aplicarea normei speciale, nu se va putea recurge la reluarea soluţionării raportului juridic litigios, de această dată, în condiţiile dreptului comun, astfel cum recurentul tinde a argumenta prin motivele de recurs.

Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă şi nici nu indică instituţia juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluţionată latura civilă a procesului penal lăsată nesoluţionată de instanţa penală, rămâne de analizat dacă instanţa de apel în mod legal a determinat normele de drept material care erau direct incidente pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii ori dacă reclamantului îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale de drept comun.

Astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul de la pârât, constă în TVA, impozit din activităţi independente şi contribuţie individuală la asigurările sociale de sănătate, datorate şi neachitate de către pârât, în calitate de contribuabil.

Prin interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal şi de procedură fiscală, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligaţia imperativă de administrare a creanţelor fiscale, în condiţiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum şi de alte reglementări date în aplicarea acestora, astfel cum dispune art. 2 din O.G. nr. 92/2003.

Ca atare, aceste atribuţii legale ale reclamantului nu pot fi îndeplinite în temeiul dispoziţiilor C. civ., astfel cum a procedat în cauza de faţă, în care s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, persoană pe care o indică drept debitor al obligaţiilor fiscale menţionate, întrucât această opţiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, Codul de procedură fiscală fiind indicat drept procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidate, concluzie stabilită în mod corect şi de instanţa de apel, care a reţinut că: "Iniţiind însă, anterior urmăririi penale, soldate cu soluţia de clasare, procedura specială de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenţei daunei, acţionând deci în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, procedura fiind finalizată prin emiterea titlului de creanţă, ce reprezintă titlu executoriu, apelanta nu mai are posibilitatea de a obţine un titlu executoriu suplimentar, aşa cum tinde prin demersul actual."

Concluzionând asupra inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 1386 alin. (1), art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. în scopul obţinerii unui titlu executoriu împotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reţine că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. reprezintă o normă dispozitivă, iar nu imperativă, care nu indică persoanei vătămate constituite parte civilă într-un proces penal în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidenţa în cauză a prevederilor Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuşi, în exercitarea competenţelor sale legale, cu privire la stabilirea TVA, impozit din activităţi independente şi contribuţie individuală la asigurările sociale de sănătate datorate de pârât în calitate de contribuabil (debitor al obligaţiei fiscale).

În plus, se reţine că art. 1 din Codul fiscal stabileşte prevalenţa dispoziţiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru administrarea creanţelor fiscale şi bugetare, stabileşte exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum şi a altor reglementări date în aplicarea acestora. Aşadar, dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ.

Ca argument suplimentar faţă de cele reţinute şi de instanţa de apel, trebuie menţionat că aspectele anterior reţinute sunt în concordanţă cu consecinţele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, prin care s-a stabilit astfel: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:

În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe că, în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reţinut (par. 18 din aceeaşi Decizie) că textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Totodată, prin paragrafele 21.23 şi 21.24, s-a apreciat că:

"21.23. Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanţa penală atunci când pronunţă condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală şi, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acţiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluţionează în mod obligatoriu şi acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: "instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile."

Din considerentele menţionate se desprinde concluzia că nici pentru instanţa penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluţionarea acţiunii civile accesorii celei penale în procesele penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unui inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în pofida menţionării explicite la art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea ca normă cu caracter general a textului menţionat, dar şi regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal şi din Codul de procedură fiscală.

În considerentele deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, instanţa supremă a conchis că, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

Aşadar, raţionamentul anterior este aplicabil mutatis mutandis şi pentru situaţia din speţă, în care instanţa civilă a fost învestită cu o acţiune civilă, separată şi ulterioară, având un obiect similar acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul unui proces penal.

În materie fiscală, organul fiscal are atribuţii speciale şi extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuşi titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere şi împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenţia instanţei de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului. Intervenţia instanţei este provocată într-o fază ulterioară a procedurii, pe calea acţiunii în contencios fiscal.

Pe cale de consecinţă, şi în prezenta cauză, caracterul special şi derogatoriu al procedurii de executare fiscală determină aplicarea acesteia cu prioritate faţă de procedura de drept comun.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, prin decizia recurată, în mod legal a identificat prioritatea şi exclusivitatea aplicării reglementărilor legislaţiei fiscale pentru soluţionarea raportului juridic litigios, dispoziţiile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală devenind aplicabile după epuizarea raportului juridic de drept penal, organele fiscale având plenitudinea exercitării atribuţiilor lor legale imperative.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant din perspectiva încălcării prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că lipsa antamării fondului cauzei a fost determinată de soluţia pronunţată pe fond, ce relevă caracterul inadmisibil al demersului judiciar al reclamantului, astfel încât apar ca lipsite de obiect criticile privind neverificarea de către instanţele de fond a condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei nr. 1847/Ap din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.