Tort liability for public statements and protests: balancing freedom of expression against reputation and privacy rights under ECHR Articles 8 and 10

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să:

1. constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâtă, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale de afirmaţii calomnioase şi acuzaţii nesusţinute factual şi care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale;

2. oblige pe pârâtă la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (Facebook), presei scrise sau audiovizuale, respectiv prin afirmaţiile calomnioase şi acuzaţiile nesusţinute factual pe care le întreprinde întrucât tulburarea pe care a produs-o subzistă şi în prezent;

3. oblige pe pârâtă la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţiile mass-media prin intermediul cărora pârâta a săvârşit faptele ilicite, respectiv C., D., E., F., G., H., I.;

4. oblige pe pârâtă la plata sumei de 220.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 429 din 25 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 7A din 9 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 429 din 25 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 7A din 9 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a situaţiei de fapt, indicând dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a limitelor învestirii - art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului - art. 476 C. proc. civ. şi a limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat - art. 477 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii.

În ceea ce priveşte cererea precizatoare formulată de reclamantă şi depusă la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond la termenul din 23 iulie 2020, deşi în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, curtea de apel a considerat corectă sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, în acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, iar potrivit art. 204 alin. (1) din acelaşi cod, "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei".

Deşi la termenul de judecată din 23 iulie 2020 reclamanta a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea ei, instanţa, dispunând amânarea judecăţii în vederea comunicării către pârâtă, a omis a analiza conţinutul acesteia, atât cu privire la faptele ilicite săvârşite de pârât ce fac obiectul cererii precizatoare, cât şi cu privire la probele ce au fost încuviinţate în dovedire.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt din cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, aspecte care sunt dovedite de probatoriul administrat în cauză şi conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

Menţionează că faptele ilicite săvârşite de pârât, aşa cum a arătat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare, privesc mai multe categorii de acţiuni ale pârâtei, respectiv afirmaţii ale acestuia făcute pe reţeaua de socializare Facebook, afirmaţii pe care le-a făcut aceasta în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, pe de o parte, cât şi acţiuni concrete, respectiv organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Precizările făcute la cererea de chemare în judecată se referă la fapte şi acţiuni săvârşite de pârâtă, chiar dacă la unele întâlniri a participat alături de alte persoane, afirmaţiile acesteia sunt individuale.

Invocă cu titlu de practică judiciară decizia nr. 2381/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt, instanţa de apel făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi a cererii precizatoare în care era prezentată întreaga situaţie de fapt şi fără a analiza toate motivele de apel invocate de reclamantă.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării situaţiei de fapt în normele de drept intern care au format convingerea instanţei de apel, precum şi fără arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului. Mai mult, deşi au fost administrate probe noi în apel, respectiv proba cu înscrisuri, instanţa de apel nu le-a analizat, considerând în mod eronat şi contrar probelor din dosar că terenul ce a fost restituit reclamantei este în fapt un parc, ce poartă denumirea de "Parcul Constantin Brâncuşi".

Din înscrisurile depuse de reclamantă rezultă în mod clar faptul că terenul restituit este proprietate privată, înscris în cartea funciara curţi-construcţii iar în Planul Urbanistic General ca teren construibil, că acest teren nu a avut niciodată statut de parc, că nu există Parcul Constantin Brâncuşi la această adresă.

În soluţionarea cauzei ambele instanţe nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate pe terenul proprietatea reclamantei, din 21.04.2019 şi 19.05.2019, în care pârâta apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai J..

Curtea de Apel omite a analiza înscrisurile emise de la autorităţi, motivându-şi soluţia pe baza unor informaţii preluate de pe internet şi a unei adrese emise de Primăria Municipiului Bucureşti în care se arată că acel teren a fost identificat în Registrul spaţiilor verzi, fără a ţine seama de faptul că acel Registru nu are nicio valoare juridică sau administrativă, după cum rezultă chiar din adresa menţionată, nefiind aprobat printr-o hotărâre a Consiliului Municipal.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aprecierea greşită a probelor administrate, încălcând dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Mai susţine că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute - că terenul este un parc, că este spaţiu verde, că s-a dat autorizaţie de construire etc.

Deşi în motivele de apel a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizării materialului probator administrat în cauză şi greşitei aprecieri a probelor, instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

În ceea ce priveşte aprecierea probatoriului, în mod eronat instanţa de apel a considerat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă.

Arată că instanţa de apel nu a luat în considerare toate acţiunile pârâtei, aspect ce conduce la concluzia unei activităţi susţinute a acesteia de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat, aşa cum rezultă din înregistrările video, fapt recunoscut de acesta şi în interogatoriu, cât şi din afirmaţiile acestuia referitoare la dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor terenuri din sectorul 3.

Mai mult, instanţa de apel nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video, din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie, cât şi înscrisurile care se coroborează cu acestea.

Totodată, conţinutul afirmaţiilor pârâtei trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce priveşte veridicitatea susţinerilor acesteia.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată e pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale care protejează dreptul la demnitate, art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8 şi art. 10 din CEDO, art. 44 din Constituţie, precum şi art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Arată că instanţa de apel, în mod eronat, reţine raţionamentul primei instanţe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viată privată.

Astfel, deşi constată că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, face o aplicabilitate greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtei, pe care le consideră ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi că nu aduc atingere dreptului la viaţă privată.

În mod greşit consideră instanţa că acţiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia cu privire la subiectul în discuţie, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuşi.

Faptele pârâtei nu se înscriu însă în sfera intersului public, în speţă nefiind vorba despre un spaţiu verde, ci despre o proprietate privată care nu a fost niciodată spaţiu verde, acţiunile pârâtei având conotaţie personală.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar consideraţiilor primei instanţe şi instanţei de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din CEDO, recurenta consideră că acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de art. 11 din CEDO privind libertatea de întrunire ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea atât a art. 11 din CEDO, cât şi a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţia României.

În continuare, reclamanta dezvoltă, pe larg, istoricul situaţiei de fapt şi a afirmaţiilor pretins denigratoare, pentru a concluziona, contrar consideraţiilor primei instanţe si instanţei de apel, că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului reclamantei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ., prin raportare la art. 75 C. civ., având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Susţine că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au analizat şi nu au luat în considerare faptul că prejudiciul suferit ca urmare a faptelor pârâtei a constat şi în afectarea stării reclamantei de sănătate, dreptul la sănătate făcând parte din drepturile protejate şi de art. 2, dar şi de art. 8 din CEDO.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care sunt întrunite cumulativ toate cerinţele prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei: existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

Concluzionând, pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei de apel sau instanţei de fond - Tribunalul Bucureşti, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în cauză

La 27 noiembrie 2023 intimata-pârâtă a transmis prin email întâmpinare, cu nerespectarea termenului legal, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (28 octombrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită. De asemenea, nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere cu prilejul aplicării legii de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Cu privire la criticile din cuprinsul cererii de recurs, instanţa constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii vizând neanalizarea unora dintre faptele ilicite reclamate, recurenta apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 476 şi 477 din acelaşi act normativ, instanţa de apel nepronunţându-se asupra tuturor criticilor din apel cu care a fost învestită şi asupra cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată şi precizată.

Se susţine că prin cererea precizatoare depusă la 23 iulie 2020 reclamanta a invocat şi alte fapte ilicite săvârşite de pârâtă până la data formulării acţiunii introductive şi mijloace de probă în dovedirea acestora, fapte pe care nici tribunalul şi nici instanţa de apel nu le-au analizat.

Criticile sunt nefondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte remarcă faptul că în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat aspectele cu care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi care au făcut obiectul criticii în apel, respectând atât principiul tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat), cât şi principiul tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat), respectând dispoziţiile art. 477-479 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii depuse în data de 22.09.2020. Cu privire la omisiunea primei instanţe şi a instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii depuse de reclamantă la 23 iulie 2020, se reţinute că această omisiune nu are semnificaţia încălcării principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care prin cererea în discuţie s-au reiterat faptele imputate pârâtei prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind circumstanţiate prin indicarea datelor la care au fost săvârşite şi a canalelor media prin care au fost aduse la cunoştinţă publică.

În conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) este permisă în cazurile expres prevăzute la alin. (2) punctele 1-4 sau "numai cu acordul expres al tuturor părţilor", conform alin. (3) al aceluiaşi articol.

Potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

Or, faţă de conţinutul cererii introductive şi de precizările făcute în cererea depusă la termenul din 23 iulie 2020, reclamanta nu şi-a modificat pretenţiile, ci doar a precizat elementele de fapt ale acţiunilor pretins ilicite ale pârâtei, din modul de formulare a acţiunii şi a cererii precizatoare nerezultând că reclamanta a sesizat instanţa cu analiza unor fapte ilicite distincte, asupra cărora aceasta nu s-ar fi pronunţat.

De altfel, Înalta Curte constată că prin motivele de apel nu s-a criticat calificarea dată de prima instanţă cererii depuse la termenul din 23 iulie 2020, ci faptul că nu au fost analizate aspectele de fapt invocate prin cererea precizatoare, astfel că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la calificarea cererii, şi, prin urmare, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu mai poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului.

Faptul că instanţa de apel a procedat la analizarea invocate de reclamantă prin cererea precizatoare, în baza efectului devolutiv al apelului, nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 480 C. proc. civ. atunci când nu a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe. Aceasta întrucât textul menţionat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care "în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Or, în speţă, tribunalul nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale ci, aşa cum reţine şi instanţa de apel în decizia sa, a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a respins motivat.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, astfel încât critica sub acest aspect nu este fondată.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată. Motivarea poate fi apreciată ca fiind contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ţinând cont de dispoziţiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia de respingere a apelului.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile sau criticile formulate în apel.

Hotărârea curţii de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situaţia de fapt şi probele de care reclamanta a înţeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reţinerii caracterului nefondat al acţiunii reclamantei.

Se arată, în esenţă, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane, că în speţă nu s-a probat existenţa încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că nu se poate reţine ca dovedită condiţia existenţei faptei ilicite.

De asemenea, se învederează că nu se poate reţine în sarcina intimatei săvârşirea unei fapte ilicite, în cauză Curtea de Apel apreciind că este respectat principiul existenţei unui just echilibru între protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, şi cea a dreptului la reputaţie al persoanei care, constituind un element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte critica că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut că prima instanţă şi-a motivat corespunzător hotărârea, respingând criticile sub acest aspect ale apelantei-reclamante, totuşi a constatat că aceasta nu a analizat anumite aspecte invocate prin cererea precizatoare, aceasta nu poate fi reţinută, eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării primei instanţe putând fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, astfel cum s-a statuat în cadrul analizei primului motiv de recurs.

Critica recurentei că instanţa de apel nu a analizat nici ea aspectele de fapt precizate prin cererea depusă la termenul din 23 iulie 2020 este nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat argumentele pentru care faptele reclamate ce vizează afirmaţiile pârâtei făcute pe reţeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Consiliului Local al Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acestuia în strângerea de bani de la diverşi donatori şi în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spaţiilor verzi şi la păstrarea parcurilor, nu au caracterul unei fapte ilicite, fiind analizate atât aspectele invocate prin acţiunea introductivă, cât şi cele din cererea precizatoare.

Astfel, în cuprinsul considerentelor ce constituie motivarea curţii de apel, au fost analizate, în mod detaliat, criticile formulate de apelanta-reclamantă.

Se mai susţine în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greşita apreciere a probelor şi nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că nu se poate reţine în sarcina intimatei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea pe care instanţa anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunţată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute, nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO invocate de recurentă, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile reclamantei, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse anterior se reţine că susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin criticile formulate, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin prisma aplicării greşite a dispoziţiilor art. 72, 75, 1349 şi urm. din C. civ. şi ale art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanţă, reclamanta A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viaţă privată, a dreptului la demnitate, onoare şi reputaţie.

Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în afirmaţiile acesteia făcute pe reţeaua de socializare Facebook, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti şi ai Primăriei Sectorului 3, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei, implicarea acesteia în strângerea de bani de la diverşi donatori şi în imprimarea unor "bannere" ale căror mesaje se referă la oprirea distrugerii spaţiilor verzi şi la păstrarea parcurilor.

S-a impus primei instanţe şi de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă a dreptului reclamantei la protecţia reputaţiei sale, ca element constitutiv al dreptului la viaţă privată şi a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, şi a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susţinut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite.

În speţă, instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne şi a jurisprudenţei CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantei.

O atare abordare în soluţionarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcţiile semantice din cadrul postărilor, interviurilor televizate şi afirmaţiilor din cadrul mitingurilor şi adunărilor la care a participat, pârâta s-ar fi plasat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depăşirii limitelor acestuia şi respectării dreptului la viaţă privată, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care această normă le impune în privinţa lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

În speţă, însă, date fiind condiţiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudenţe, se reţine că subiectul supus dezbaterii era unul de interes public, vizând situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti, astfel încât limitarea libertăţii de exprimare a pârâtei s-ar dovedi excesivă.

Examinând fapta imputată pârâtei prin folosirea afirmaţiilor incriminate din cuprinsul postărilor pe reţeaua socială, în şedinţele Consiliului Local Sector 3 şi Primăriei Municipiului Bucureşti, în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate sau întâlniri cu cetăţenii, organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii, instanţa de apel le-a evaluat în mod corect şi a stabilit că toate afirmaţiile intimatei-pârâte au fost făcute în vederea protejării unui spaţiu verde, care este, într-adevăr, amplasat pe proprietatea reclamantei, însă intimata-pârâtă nu a contestat niciodată acest aspect.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că niciuna dintre acţ iunie întreprinse de pârâtă nu poate fi considerată ca având caracter ilicit, susţinerile reclamantei neavând suport factual-juridic.

Ca urmare, instanţa de recurs reţine că exercitarea libertăţii de exprimare a pârâtei nu a depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - protejarea spaţiilor verzi şi conservarea patrimoniului urban, afirmaţiile acesteia referitoare la proprietatea reclamantei făcând parte dintr-o campanie amplă ce a vizat şi alte imobile, fără însă a avea un caracter ofensator ori agresiv.

În consecinţă, concluzia care se impune este aceea că afirmaţiile pârâtei, raportate la contextul real în care au fost făcute, se circumscrie exerciţiului normal al libertăţii de exprimare cu privire la o problemă de interes general - situaţia spaţiilor verzi din Bucureşti.

În acest context, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna - credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).

Ca atare, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtei, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că aceasta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.

Or, în cauză, aşa cum a demonstrat, în mod legal, instanţa de apel, scopul în care au fost făcute afirmaţiile imputate pârâtei servesc unui interes public - acela de a evidenţia chestiuni legate de protecţia mediului şi patrimoniului urban, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa.

Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmaţiile incriminate i-ar fi defavorabile acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâta, prin exprimarea opiniei sale în chestiuni ce ţin de mediul înconjurător şi de patrimoniul urban, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acţionat cu rea-credinţă.

Ca urmare, nu se poate reţine nici reaua-credinţă a pârâtei în susţinerea afirmaţiilor incriminate, deoarece aceasta nu a acţionat în scopul prejudicierii reclamantei.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că fapta imputată pârâtei nu depăşeşte limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Or, în acest context, aspectele susţinute de recurentă relative la reevaluarea probelor, apreciate de parte ca edificatoare în dovedirea faptei ilicite, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 C. proc. civ.

Cum îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciu şi vinovăţia - trebuie să fie cumulativă, constatându-se inexistenţa faptei ilicite, în mod legal, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte susţineri ale reclamantei care vizau prejudiciul, inclusiv cele legate de afectarea stării de sănătate, precum şi legătura de cauzalitate.

Prin urmare, în absenţa unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, cum nu pot fi întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerinţă disproporţionată şi a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecăţii.

Faţă de cele ce preced, instanţa de recurs apreciază că normele interne şi cele convenţionale au fost corect interpretate şi aplicate în litigiul dedus judecăţii, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 7A din 9 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.