Compensation for expropriated property: Exclusion of inflation adjustment and interest under special law governing state restitution titles

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata actualizării creanţei stabilite prin decizia civilă nr. 1481/20.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare începând cu data de 20.04.2012 sau în subsidiar începând cu data de 16.05.2013 sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 801 din 6 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 993 A din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 801 din 6 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 993 A din 22 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

După descrierea situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a respins apelul, reţinând o serie raţionamente eronate, fundamentate pe o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor normelor de drept material care reglementează regimul general al răspunderii civile pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, precum şi a principiilor generale de drept pentru rezolvarea conflictului de norme. De asemenea, prin hotărârea recurată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 430 şi urm. C. proc. civ.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a menţionat că instanţa de apel a preluat în mod eronat, în integralitate, raţionamentul primei instanţei în legătură cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, reţinând că prin această decizie s-a stabilit legislaţia aplicabilă procedurii de despăgubire, data exigibilităţii creanţei şi modul de stingere a acesteia, respectiv faptul că nu a existat culpa raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Din analiza atât a hotărârii instanţei de apel, cât şi a hotărârii primei instanţe, rezultă că ambele instanţe au realizat o calificare eronată situaţiei juridice analizate şi, în consecinţă, au stabilit în mod fundamental greşit obiectul propriei învestiri.

Despăgubirile solicitate nu sunt în legătură cu fapta culpabilă a CNCI sau ANRP de a fi emis cu întârziere (raportat la dispoziţiile Legii nr. 165/2013) titlul de despăgubire, astfel încât niciuna dintre dezlegările în acest sens din cuprinsul deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 nu poate fi reţinută ca având putere de lucru judecat în cauză, întrucât aceste dezlegări privesc chestiuni distincte de cele dezbătute în litigiu.

Concret, reclamantul a susţinut în prezenta cauză că prejudiciul în considerarea căruia sunt solicitate despăgubiri a fost creat, pe de o parte, prin neexecutarea imediată, la momentul pronunţării hotărârii care constituie titlu executoriu (2012), a obligaţiilor stabilite prin aceasta, iar pe de alta parte, prin aplicarea mecanismului de plată stabilit prin Legea nr. 165/2013, respectiv prin eşalonarea plăţii sumei individualizate prin titlul de despăgubire.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1005/15.03.2017, instanţa a stabilit că nu ar putea fi reţinută o culpa administrativă a CNCI în sensul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 prin emiterea titlului de despăgubire doar în data de 27.02.2014, la aproximativ un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ. Prin hotărârea amintită instanţa a reţinut, în consecinţă, că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, CNCI a procedat în conformitate cu dispoziţiile procedurale conţinute de acest act normativ, însă instanţa nu a analizat sub nicio formă dacă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a existat sau nu vreo culpă a autorităţii în sensul neemiterii titlului de despăgubire la momentul la care hotărârea judecătorească, prin care aceasta obligaţie a fost stabilită, a devenit definitivă. Prin urmare, culpa - fie ea administrativă şi/sau civilă delictuală - pentru neemiterea titlului de despăgubire la nivelul anului 2012 nu a fost niciodată analizată, iar respectarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 în emiterea titlului de despăgubire nu prezintă relevanţă din perspectiva unei obligaţii care preexista intrării în vigoare a acestui act normativ.

Precizează reclamantul că, ceea ce invocă în această cauză, nu se raportează la culpa pentru respectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 165/2013, ci că, pe de o parte, neemiterea la timp a titlului de despăgubire a condus la prelungirea soluţionării şi a atras, în acest mod, incidenţa Legii nr. 165/2013, iar pe de altă parte, că tocmai promulgarea Legii nr. 165/2013 prin care a fost stabilit un mecanism de plată eşalonată, se constituie în fapte culpabile ale autorităţii, care atrag dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor stabilite într-un titlu executoriu, inclusiv prin eşalonarea sumei la plată potrivit prevederilor Legii nr. 165/2013.

Având în vedere că decizia civilă nr. 1005/15.03.2017 stabileşte faptul că, raportat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu a existat culpa administrativă pentru emiterea actului solicitat doar în data de 27.02.2014, iar reclamantul a avut în vedere, în prezentul litigiu, neexecutarea culpabilă în anul 2012 (anterior adoptării Legii nr. 165/2013), de către autoritate, a obligaţiei stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu (hotărâre judecătorească definitivă), este evident că instanţa a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate, întrucât nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia nu există neexecutare culpabilă în anul 2012, pentru că autoritatea a respectat, în 2014, prevederile unei norme adoptate în 2013. Hotărârea avută în vedere ca având putere de lucru judecat se referă la culpa administrativă a autorităţilor pentru neemiterea deciziei de compensare începând cu data de 16.05.2013 (a solicitat penalităţi pentru neemiterea titlului de despăgubire raportat la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, până la momentul emiterii titlului de despăgubire), în timp ce în prezenta acţiune, reclamantul solicită despăgubiri pentru neemiterea titlului de despăgubire de la data la care instanţa urmează a obliga pe pârâte.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au încălcat în această modalitate limitele stabilite prin lege autorităţii de lucru judecat, reţinând, practic, incidenţa în prezentul litigiu a unei dezlegări a unei probleme de drept care nu prezintă nicio relevanta în prezenta cauza.

Pentru a funcţiona puterea de lucru judecat cele două procese trebuie să aibă acelaşi obiect. Or, cele două litigii (cel care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 şi prezentul litigiu) nu au acelaşi obiect deoarece, în primul s-a urmărit sancţionarea paratei pentru neemiterea titlului de despăgubire începând cu data de 17.05.2013 până la emiterea titlului de despăgubire în luna februarie 2014, în timp ce în prezentul proces se solicită constatarea culpei pentru neemiterea titlului de despăgubire în anul 2012.

Astfel, faţă de izvorul distinct al culpei, puterea de lucru judecat nu există şi nu poate funcţiona în prezenta cauză, astfel încât s-a produs o aplicare greşită a art. 430 C. proc. civ., nefiind în prezenţa puterii de lucru judecat.

Instanţa de apel a respins puterea de lucru judecat a unei hotărâri care stabilea cu certitudine o dată a executării hotărârii judecătoreşti - hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Astfel, prin sentinţa civila nr. 10552/8.10.2014 pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/2013, s-a reţinut ca "instanţa nu poate retine susţinerile contestatoarei potrivit cărora s-a aflat în imposibilitatea punerii în aplicare a hotărârii judecătoreşti, cată vreme sentinţa civila nr. 4407/2011 a fost pronunţata la data de 24.06.2011 de Curtea de Apel Bucureşti, data de la care debitoarea trebuia sa-si execute de bunăvoie obligaţia stabilita în sarcina sa pe cale judecătoreasca".

În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că data de 24.06.2011 menţionată în sentinţa civilă nr. 10552/8.10.2017 pronunţată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr. x/2013 nu reprezintă temei pentru reţinerea cu autoritate de lucru judecat a datei respective, atâta vreme cât această dată nu reprezintă un considerent decizoriu, motivul pentru care nu s-a admis în tot contestaţia şi nu s-au anulat toate actele de executare fiind acela că intimata nu şi-a executat obligaţia de a face (emiterea titlului de despăgubire) nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, art. 430 alin. (2) C. proc. civ., reglementând că autoritatea de lucru judecat priveşte considerentele, nu stabileşte nicio altă condiţie pentru funcţionarea acesteia - art. 430 alin. (2) C. proc. civ. nu impune natura "decizorie" a considerentelor prin care a fost dezlegată o problema de drept cu relevanţă în cauza, ci, dimpotrivă, atribuie puterea lucrului judecat oricărei chestiuni litigioase care ar fi fost tranşată într-un litigiu anterior între aceleaşi părţi.

Astfel, singura condiţie necesară pentru invocarea autorităţii de lucru judecat este ca aceasta să dezlege o chestiune litigioasă. Ori, tocmai acest lucru a fost stabilit prin hotărârea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, respectiv faptul că hotărârea prin care se recunoaşte dreptul reclamantului la despăgubiri trebuia să fie executată încă din data de 24.06.2011.

Prin urmare, şi acest aspect reprezintă o aplicare greşita a prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin adăugarea unor condiţii inexistente în C. proc. civ.

De asemenea, contrar susţinerilor instanţei de apel, data de 24.06.2011 reprezintă un considerent decizoriu, acesta fiind reţinut de către instanţa pentru a fundamenta concluzia ca Autoritatea nu şi-a îndeplinit obligaţiile, instanţa stabilind data la care trebuia sa le execute.

Instanţa de apel a mai reţinut faptul ca Judecătoria Sector 2 Bucureşti nu a analizat incidenţa O.U.G. nr. 4/2012, astfel că nu s-ar aplica autoritatea de lucru judecat. Şi această constatare nu este legală deoarece instanţa de apel nu a observat faptul ca hotărârea menţionată a fost pronunţată cât timp dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012 erau în vigoare, astfel că evident Judecătoria Sector 2 Bucureşti a analizat deja implicaţiile suspendării asupra obligaţiei emiterii titlului de despăgubire, obligaţie stabilită prin hotărâre judecătoreasca şi a concluzionat că obligaţia stabilită prin hotărâre judecătoreasca trebuia să fie executată voluntar, la o dată anterioară celei de intrare în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, indiferent de existenţa acestui act normativ.

Începând cu data de 24.06.2011 pârâta ar fi avut obligaţia să emită titlul de despăgubire. Pentru a determina momentul de la care curge dreptul reclamantului la accesorii, trebuie avute în vedere dispoziţiile aplicabile plăţii titlurilor prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Având în vedere cuantumul creanţei stabilit prin sinteza evaluării în dosarul nr. x, reclamantul avea dreptul la despăgubiri prin conversia în acţiuni la Fondul Proprietatea începând cu data de 20.04.2012, cel mai târziu.

Prin O.U.G. nr. 4/2012 emiterea titlurile de despăgubire a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, iar la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

Recurentul-reclamant arată, în continuare, că măsurile dispuse prin O.G. nr. 4/2012 şi prin Legea nr. 165/2013 au natura unei suspendări legale a executării titlurilor executorii (în cazul de faţă hotărârea judecătorească) şi nu se poate reţine neexigibilitatea creanţelor. Având în vedere ca instanţa de judecată a stabilit suma datorata reclamantului cu titlu de despăgubire, creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Ceea ce se amâna este punerea în executare (fie voluntar, fie prin executare silită) a creanţei consfinţite prin titlul executoriu, iar nu existenţa ori întinderea şi nici exigibilitatea ei ca atare. Prin urmare, pentru o creanţă stabilită prin hotărâre judecătorească dobânda legală curge de la momentul exigibilităţii, suspendarea neavând niciun impact asupra dreptului de a primi dobânda legală şi actualizarea sumei.

Prin sentinţa civilă nr. 10552/8.10.2014 s-a stabilit faptul că pârâtele trebuiau sa îşi execute obligaţia începând cu data de 24.06.2011, dată la care se constata exigibilitatea creanţei reclamantului, însă a înţeles să solicite acest drept începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, astfel că cererea sa a vizat perioada începând cu data de 20.04.2012.

Consideră că în mod eronat instanţa nu a luat act de puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 10552/8.10.2014 şi nu avut în vedere drept dată a exigibilităţii creanţei data de 24.06.2011 sau data de 20.04.2012 (dată la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă, plus 30 de zile).

În mod eronat prima instanţa a prorogat termenul pentru executarea obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească până la data de 16.06.2013, considerând că efectele hotărârii judecătoreşti nu puteau supravieţui O.U.G. nr. 4/2012 - în acest sens, reţinând, de altfel, puterea lucrului judecat a chestiunilor dezlegate prin decizia Înaltei Curţi nr. 1005/15.03.2017 pronunţată în recurs, în dosarul nr. x/2014.

Complementar încălcării în acest mod a limitelor autorităţii de lucru judecat, acest artificiu este în neconcordanţă atât cu jurisprudenţa CEDO, cât şi cu jurisprudenţa constituţională, care au stabilit ca efectele hotărârii judecătoreşti nu pot fi suspendate nici măcar prin proces legislativ.

Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO, autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea. Recurentul-reclamant arată că trebuie a fi avute în vedere hotărârile de condamnare pronunţate de către instanţa europeana respectiv în cauza Nitescu c. României, Chibulcutean c. României, Sabau-Popescu c. României, Dragne şi a.c. României, unde Curtea a apreciat ca statul prin organele de specialitate nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârile judecătoreşti, fiind încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile privind principiul legii speciale, prin care se deroga de la legea generala.

Astfel, cu titlu preliminar, menţionează că regula de principiu potrivit căreia norma specială se aplică în mod prioritar faţă de norma generală, prezintă aplicabilitate pentru rezolvarea conflictului de norme şi, în consecinţă, presupune ca aceeaşi problemă juridică să fie susceptibilă de a fi rezolvată prin cel puţin două seturi de norme cu aplicabilitate simultană, situaţie în care este necesar a se determina care este gradul de specializare al fiecăreia dintre norme, pentru ca, mai apoi, să se determine norma aplicabilă conform regulii specialia generalibus derrogant. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabil acest principiu, trebuie ca legea specială să conţină o dispoziţie expresă, derogatorie de la regimul instituit prin norma de drept comun.

Concret, în privinţa normelor de drept material incidente în prezenta cauză, Legea nr. 165/2013 reprezintă legea specială, însă nu conţine nicio dispoziţie prin care este înlăturat dreptul titularului dreptului la despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de a pretinde reparaţia integrală a prejudiciului ce i-a fost cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plata a despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale.

Faptul ca în privinţa Legii nr. 165/2013 nu a fost admisa nicio excepţie de neconstituţionalitate, nu exclude dreptul reclamantului la accesorii. Faptul ca jurisprudenţa CEDO conferă Statului dreptul de a eşalona debitele, nu exclude dreptul cetăţeanului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin faptul eşalonării.

Obligaţia de plată a despăgubirilor cuvenite potrivit Legii nr. 165/2013 (sau oricărei legi anterioare de reparaţie) este şi rămâne o obligaţie supusă regimului general aplicabil obligaţiilor civile, inclusiv din perspectiva posibilităţii ca executarea cu întârziere a acesteia să cauzeze un prejudiciu creditorului, pentru a cărui reparaţie integrală se impune, pe de o parte, actualizarea valorii creanţei cu indicele de inflaţie, pe de alta parte, aplicarea dobânzii legale, de la momentul exigibilităţii, pana la momentul plăţii integrale.

Faptul ca norma specială de reparaţie nu conţine nicio dispoziţie expresă referitoare la accesoriile creanţei şi la actualizarea acesteia, impune cu necesitate completarea sa cu dispoziţiile legii generale.

În lipsa unei dispoziţii exprese a Legii nr. 165/2013, prin care ar fi prevăzută interdicţia actualizării valorii sumelor acordate cu titlu de despăgubiri sau a calculării dobânzii legale - penalizatoare sau remuneratorie, după caz - este evident ca această situaţie, nefiind reglementată de legea specială, rămâne guvernată de dispoziţiile normei generale, în speţă, de dispoziţiile C. civ., referitoare la modalitatea de reparare integrală a prejudiciului.

Legea nr. 165/2013 reprezintă doar o lege de finalizare a procesului de despăgubire, iar cererea subsemnatului nu a fost soluţionată în fond pe baza acesteia, ci pe baza prevederilor Legii nr. 247/2005, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 fiind parcursă în întregime. Prin urmare, doar plata despăgubirilor este supusă prevederilor Legii nr. 165/2013, drepturile reclamantului fiind reglementate de Legea nr. 247/2005.

Or, prin normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 247/2005 s-a prevăzut dreptul reclamantului la actualizarea sumei reprezentând despăgubirea, iar titlul de despăgubire nu ia în considerare acest drept.

Măsura suspendării legale a executării hotărârii judecătoreşti nu provine de la un terţ cu care debitorul să nu aibă legătura, ci măsura a fost impusă, unilateral, de stat în legătura cu creanţe asupra sa sau asupra instituţiilor din sistemul bugetar.

Prin urmare, s-a produs o depăşire a exigibilităţii creanţei, depăşire pentru care Statul trebuie să acopere prejudiciul încercat de reclamant prin stabilirea unei suspendări legale în ceea ce priveşte emiterea titlului de despăgubire şi stabilirea unei eşalonări la plata debitului.

Cumulul dobânzii cu rata inflaţiei este recunoscut atât de literatura juridica, cat şi de practica judiciară, iar prin actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperită de dobândă.

De asemenea, problema cumulului a fost rezolvata prin art. 1535 din C. civ. care prevede la alin. (3) că dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Solicitarea reclamantului este justificată şi de existenta art. 44 alin. (1) din Constituţia României conform căruia "dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate".

Prin suspendarea emiterii titlului de plata şi eşalonarea creanţei pe o perioada de 5 ani se aduce atingere dreptului de proprietate (dreptul la despăgubire fiind considerat un bun în sensul Protocolului 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului).

În cauza lmmobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 29 iulie 1999 - paragraful 74) s-a arătat ca o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Ori, prin amânarea executării pe o perioada de 8 ani de zile se aduce atingere dreptului de proprietate, reclamantului nepredându-i-se valoarea actuală a dreptului de proprietate exprimată în bani, ci doar o sumă de bani, mult diminuată prin erodarea valorii reale a despăgubirii.

În aplicarea prevederilor legii speciale, instanţa a considerat că absenţa dobânzii legale şi a actualizării reprezintă simple modalităţi de a plafona o creanţa. Acesta raţionament este nelegal aceasta deoarece orice exerciţiu al unui drept poate fi implementat strict, potrivit art. 10 din C. civ.

Mai mult decât atât, instanţa de apel face confuzia între despăgubire, care evident poate fi plafonată şi daune interese pentru neexecutare. Având în vedere natura diferită a acestora este nepermisă utilizarea analogiei pentru a ajunge la concluzia că creanţa a fost plafonată prin lipsa prevederii unui mecanism care să sancţioneze statul pentru modalitatea în care îşi executa obligaţiile.

Mai mult, posibilitatea de a încasa valoarea de piaţa a imobilului nu era prevăzută la momentul soluţionării cauzei în apel, astfel că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 6 din C. civ. retroactivând prevederile Legii nr. 165/2013 la o situaţie deja soluţionată, ajungând la concluzia ca reclamantului i s-a dat valoarea de piaţa a imobilului. Ori, spre deosebire de situaţia reţinută de instanţa de apel, reclamantului i s-a acordat valoarea de piaţa a imobilului din anul 2008, chiar dacă despăgubirea a fost achitată cu peste 10 ani întârziere.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, comunicată, solicitând în principal respingerea recursului ca inadmisibil - invocând, în fapt, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului şi respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, invocată de intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se dezvoltă critici de natură a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel încât excepţia nulităţii urmează a fi respinsă. Criticile vor fi însă evaluate împreună, întrucât au incidenţă în diversele etape ale raţionamentului dezvoltat de instanţa de apel pentru confirmarea soluţiei de respingere a pretenţiei reclamantului.

În esenţă, din circumstanţele factuale ale cauzei reiese că reclamantul a promovat o acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtelor la plata actualizării creanţei stabilite prin decizia nr. 1481 din 20 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv a dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare începând cu data de 20 aprilie 2012 (data expirării celor 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa supremă de contencios administrativ şi fiscal) sau, în subsidiar, începând cu data de 16 mai 2013 ori de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi până la data emiterii titlului de despăgubiri nr. 359 din 27 februarie 2014.

Reclamantul susţine că prejudiciul în considerarea căruia a înţeles să solicite despăgubiri în cauză a fost creat, pe de o parte, prin neexecutarea imediată, la momentul pronunţării hotărârii care constituie titlu executoriu (încă din anul 2012), a obligaţiilor stabilite prin aceasta, iar pe de altă parte, prejudiciul a fost creat prin aplicarea mecanismului de plată stabilit prin Legea nr. 165/2013, respectiv prin eşalonarea plăţii sumei individualizate prin titlul de despăgubire. A precizat că, ceea ce invocă în această cauză, nu se raportează la culpa pentru nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 165/2013, ci că, pe de o parte, neemiterea la timp a titlului de despăgubire a condus la prelungirea soluţionării şi a atras, în acest mod, incidenţa Legii nr. 165/2013, iar pe de altă parte, că tocmai promulgarea Legii nr. 165/2013 prin care a fost stabilit un mecanism de plată eşalonată, se constituie în fapte culpabile ale autorităţii, care atrag dreptul reclamantului de a-i fi reparat prejudiciul încercat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor stabilite într-un titlu executoriu.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţele de fond au realizat o calificare exactă a situaţiei juridice analizate şi au stabilit specificul cauzei, reţinând că, în speţă, valoarea despăgubirii a fost stabilită conform prevederilor Legii nr. 247/2005, iar executarea sumei s-a realizat conform dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, evidenţiind în mod corect modificările şi evoluţia legislaţiei în materia imobilelor preluate abuziv de către stat.

Supunând controlului de legalitate decizia instanţei de apel, recurentul-reclamant susţine că instanţa nu a analizat sub nicio formă dacă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a existat sau nu vreo culpă a autorităţii în sensul neemiterii titlului de despăgubire la momentul la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care această obligaţie a fost stabilită.

Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel tocmai cu această analiză debutează, la paginile 23 - 24 din cuprinsul considerentelor punctând-se etapele procesuale şi administrative parcurse de la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 4407 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1418 din 20 martie 2012 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire) şi până la data emiterii efective a titlului de despăgubire nr. 359 din 27 februarie 2014 în favoarea reclamantului, titlu în baza căruia au fost emise ulterior titlurile de plată, achitate gradual între 18 iulie 2014 - 19 decembrie 2018.

Astfel, instanţele de fond au reţinut că hotărârea judecătorească prin care pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire a rămas irevocabilă la 20 martie 2012, dată la care erau aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012 - act normativ intrat în vigoare la data de 15 martie 2012, conform căruia era suspendată, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, prin intrarea în vigoare la 20 mai 2013 a Legii nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de acordare a despăgubirilor la care era îndreptăţit reclamantul a fost finalizată în conformitate cu dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 41 alin. (1) din această lege, prin care se prevede că "plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri băneşti în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

Se constată că referitor la neexecutarea anterioară adoptării Legii nr. 165/2013), în mod legal au stabilit instanţele de fond faptul că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei o culpă în neexecutarea hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă la data de 20 martie 2012, în condiţiile în care, la momentul respectiv, conform legii, procedura de emitere de titlurilor de despăgubire era suspendată până la data de 15 mai 2013, iar la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care reglementa o nouă procedură administrativă pentru executarea obligaţiei privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii respective.

O altă critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 430 C. civ., sub două aspecte.

În primul rând, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, încălcând autoritatea de lucru judecat şi limitele impuse de lege, a preluat în mod eronat raţionamentul primei instanţei în legătură cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1005/15.03.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014. Apreciază că niciuna dintre dezlegările în acest sens din cuprinsul acestei decizii nu poate fi reţinută ca având putere de lucru judecat în cauză, întrucât aceste dezlegări privesc chestiuni distincte de cele dezbătute în litigiu.

În al doilea rând, apreciază că în mod greşit instanţa nu a aplicat puterea de lucru judecat care rezultă din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013.

Susţinerile recurentului sunt nefondate.

Cu privire la primul aspect, instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că, în mod legal, aceasta a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat a ceea ce s-a statuat judecătoreşte în litigiul anterior.

Astfel, Curtea a arătat că decizia civilă nr. 1005 din 15 martie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014 se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., aşa încât dezlegarea dată prin această sentinţă problemei de drept referitoare la legislaţia aplicabilă procedurii de despăgubire, data exigibilităţii creanţei şi modul de stingere a acesteia, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Instanţa de apel a reţinut prezumţia de lucru judecat şi nu autoritatea de lucru judecat, astfel cum se susţine pe alocuri în cererea de recurs, având în vedere că nu era îndeplinită condiţia identităţii de cauză între cele două litigii.

Cu titlu teoretic, se impune a fi precizat faptul că principiul autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 430 C. proc. civ. în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, presupune că o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă nu poate contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula potrivit căreia o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni, astfel încât nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că, pentru a se putea reţine puterea de lucru judecat, cele două procese trebuie să aibă acelaşi obiect.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, vizând sentinţa nr. 10552 din 8 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, în mod corect nu s-a reţinut puterea de lucru judecat a acestei hotărâri dat fiind că, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, în cauza respectivă nu s-a analizat incidenţa O.U.G. nr. 4/2012, iar menţionarea datei de 24 iunie 2011 ca fiind data la care trebuia executată hotărârea nu a reprezentat un considerent decizoriu. Considerentul pentru care nu s-a admis în tot contestaţia şi nu s-au anulat toate actele de executare a fost acela că intimata Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu şi-a executat obligaţia de a emite titlul de despăgubire nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, caracterul decizoriu, deşi nu este prevăzut expres, rezultă din interpretarea textului de lege ce imprimă putere de lucru judecat numai acelor considerente care sprijină soluţia şi care dezleagă o chestiune litigioasă, constituind temeiul pe care se mulează soluţia adoptată. Beneficiază, aşadar, de puterea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, precum şi considerentele decisive, adică acelea care constituie susţinerea necesară dispozitivului, formând corp comun cu acesta.

Cum în cauza supusă analizei, menţionarea datei de 24 iunie 2011 ca fiind cea de la care trebuia executată hotărârea, nu a constituit considerentul care a determinat adoptarea soluţiei, nu se poate reţine că s-a dat o dezlegare acestei chestiuni de natură a atrage aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la puterea de lucru judecat.

Pentru considerentele anterior expuse, se constată că instanţa de apel nu a adăugat textului legal condiţii inexistente în C. proc. civ., astfel cum a afirmat recurentul, ci a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 430 C. proc. civ., cu privire la ambele aspecte evidenţiate.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii pârâtei pentru achitarea cu întârziere a dreptului de creanţă născut, în opinia apelantului la 20 aprilie 2012, Curtea a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile legii speciale, care nu conţin nicio reglementare cu privire la actualizarea sumelor acordate sau a calculării dobânzii legale.

Titlurile de despăgubire nu sunt purtătoare de accesorii (dobânzi sau actualizare cu rata inflaţiei), chiar dacă plata lor se face eşalonat. Curtea Constituţională a analizat constituţionalitatea măsurii criticate de recurent, astfel cum aceasta a fost legiferată, şi a constatat că legiuitorul român s-a plasat în interiorul marjei de apreciere oferită drept criteriu de jurisprudenţa CEDO, plafonarea despăgubirilor fiind aptă să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii.

Contrar alegaţiei prezentate de recurentul-reclamant referitoare la regula de principiu potrivit căreia norma specială se aplică în mod prioritar faţă de norma generală, se reţine că norma specială se completează cu norma generală, dar numai în măsura în care nu este contrară sau incompatibilă.

În cauză, dispoziţiile referitoare la despăgubirile prevăzute de legea specială nu se pot completa cu prevederile dreptului comun, cât timp există reglementări speciale, reglementarea privind reparaţia fiind stabilită în integralitate potrivit procedurii din actul normativ special, inclusiv sub aspectul accesoriilor. Argumentele expuse de recurent nu pot fi validate, cât timp legea specială cuprinde totalitatea componentelor indemnizării persoanelor îndreptăţite la despăgubiri ca urmare a constatării naţionalizării, plafonarea sumelor de bani fiind compatibilă cu convenţia şi cu jurisprudenţa CEDO.

Ca un ultim aspect, se reţine că, astfel cum a arătat şi instanţa de apel, nu prezintă importanţă faptul că în Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut actualizarea sumei reprezentând despăgubire cu rata inflaţiei, cât timp, în cauză, valoarea despăgubirii a fost stabilită conform prevederilor Legii nr. 247/2005, însă executarea sumei s-a realizat conform art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 993 A din 22 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2023.