State liability for public authority mismanagement: Prescriptive period starts when state should have known of damage, not when internal report was received

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 2 septembrie 2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 543.188 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare şi cea stabilită prin raportul de evaluare din 2008, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 7.400 mp, situat în mun. Vaslui, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a A. S.R.L., B., C., D. şi E., solicitând obligarea lor la restituirea sumei reprezentând pretenţiile din cererea principală, în ipoteza în care aceasta va fi admisă.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie, ca tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 1095 din 29 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins cererea principală ca prescrisă şi a obligat pârâta la plata către A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu de avocat

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar, prin decizia civilă nr. 700A din 4 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 15 iunie 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că sunt contradictorii considerentele deciziei recurate, sens în care a arătat că prima instanţă a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului prescripţiei este data emiterii titlurilor de conversie şi de plată, însă instanţa de apel, deşi a menţinut sentinţa, a reţinut în considerente că momentul la care Statul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al soluţionării definitive a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care a învederat că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea ei este momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de către Curtea de Conturi, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin nerecurare. În realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului a adresei nr. x/18.01.2021.

5. Apărările formulate în cauză

La 10 iulie 2023, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând în esenţă că s-a prescris dreptul material la acţiune.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce argumentele din memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sunt contradictorii considerentele deciziei recurate, întrucât prima instanţă a reţinut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului prescripţiei este data emiterii titlurilor de conversie, iar instanţa de apel, deşi a menţinut soluţia primei instanţe, a reţinut că momentul la care Statul Român trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al soluţionării definitive a contestaţiei formulate de A.N.R.P. împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Considerentele contradictorii sunt cele din cuprinsul cărora nu pot fi stabilite argumentele de fapt şi de drept ce au fundamentat soluţia pronunţată, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu se poate reţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a înfăţişat, într-o manieră clară şi coerentă, argumentele de fapt şi de drept pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului, în urma reţinerii caracterului întemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, chiar dacă prin raportare la alt moment de început al curgerii termenului de prescripţie decât cel care a fost reţinut de către prima instanţă.

Din moment ce s-a constatat că prima instanţă a admis, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, soluţia care se impunea era cea de respingere, ca nefondat, a apelului, fără a se putea susţine că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este altul decât cel reţinut de către prima instanţă. Având a dezlega această critică, instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe şi a respins apelul, reţinând în considerente un alt moment de început al cursului prescripţiei, în raport cu care soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune apare ca fiind corectă. O atare conduită este permisă de lege, fiind în acord cu prevederile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., din moment ce, procedând la o nouă judecată, în limitele efectului devolutiv al căii de atac, instanţa de apel poate păstra soluţia prime instanţe, însă pentru alte considerente.

De altfel, instanţa de apel a arătat explicit că unele dintre considerentele deciziei sale vor suplini motivarea primei instanţe şi că, întrucât raţionamentul juridic conduce la aceeaşi concluzie, cea a temeiniciei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, urmează a fi menţinută hotărârea primei instanţe.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care a învederat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea mai devreme de 19 ianuarie 2021.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reţine că momentul la care trebuia să fie cunoscute paguba şi pe cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit la data de 9 septembrie 2008 şi valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 7400 mp, situat în mun. Vaslui.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". De altfel, această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică şi în noul C. civ. (art. 2.528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, aceste este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea în evidenţe a adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român îşi exercită/îndeplineşte funcţiile constituţionale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează şi cărora le atribuie atribuţii specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare şi de funcţionare. În temeiul acestui raport de sorginte constituţională, instituţiile şi/sau autorităţile publice au obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile/autorităţile pe care le-a creat şi organizat.

Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, Statul Român trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, neputând invoca faptul că nu a ştiut despre activitatea şi măsurile dispuse de această autoritate publică.

Chiar dacă este o instituţie autonomă, aflată sub control parlamentar, totuşi Curtea de Conturi este creată tot de Statul Român şi funcţionează în cadrul normativ stabilit de către acesta. Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea până la momentul înregistrării, în evidenţele Ministerului Finanţelor, a adresei nr. x/18.01.2021, întrucât a accepta o astfel de interpretare înseamnă a permite Statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuţii în procedura de restituire şi că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluţionare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituţiile/autorităţile publice cărora le-a delegat atribuţiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de faţă cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv şi că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 9856/03.12.2009, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcţii şi atribuţii de control), avea obligaţia să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparaţie, cu respectarea cadrului normativ existent.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanţelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate până în anul septembrie 2021, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă relevanţă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 700A din 4 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2023.