Property Restitution Authority's damages claim for overvalued compensation title time-barred; appeal upheld as unfounded

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 11 aprilie 2021, astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la 27 mai 2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/16.06.2010 emis în favoarea doamnei B., sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 388/18.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, la 2 mai 2022, a declarat apel reclamanta, iar, prin decizia civilă nr. 1682A din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 14 februarie 2023, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care a învederat că nu a putut cunoaşte prejudiciul şi întinderea sa până în anul 2020, când a fost efectuat un nou raport de evaluare, întocmit cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimat, Înalta Curte o va respinge ca nefondată, constatând că argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în cauză normele de drept material cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Invocând acest motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă este data emiterii titlului de despăgubire nr. 5709/23.07.2009, cel mai târziu data emiterii titlului de conversie nr. 1158/19.10.2009, neputând fi primită interpretarea recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaşte paguba până în anul 2020, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x

Din moment ce, în litigiul de faţă, se solicită obligarea intimatului-pârât la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile contractuale, instanţa de apel a reţinut corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs şi, oricum, reglementarea este identică şi în noul C. civ. (art. 2528 alin. (1).

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, acesta fiind de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin afirmata executare necorespunzătoare a obligaţiei contractuale asumate de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă contractuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra afirmatei executări necorespunzătoare a obligaţiei contractuale cu consecinţe păgubitoare asupra patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la însuşirile şi capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că nu putea cunoaşte paguba până în anul 2020, când a fost întocmit un nou raport de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubiri nr. x, au fost în mod corect înlăturate de către instanţa de apel, întrucât, după cum s-a arătat deja, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În acest context, instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 5709/23.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment Statul Român trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând nicio relevanţă, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, verificările efectuate ulterior de către recurenta-reclamantă, în urma controlului efectuat de către Curtea de Conturi, finalizat prin emiterea deciziei nr. 10/10.10.2013.

Se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Astfel, conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reţine că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, recurenta-reclamantă era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, având posibilitatea de a uza de mecanismul de verificare a activităţii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a propriei sale activităţi prin controlul exercitat de către Curtea de Conturi.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Cu toate acestea, Autoritatea a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că recurenta-reclamantă nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecinţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare înseamnă a permite recurentei-reclamante, care se consideră păgubită, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile în folosirea fondurilor publice. Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, recurenta-reclamantă nu se poate apăra că nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de către recurenta-reclamantă de la data emiterii deciziei nr. 5709/23.07.2009, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia sa, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme de control.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că recurenta-reclamantă nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei nr. 5709/23.07.2009, reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia în 2020.

Recurenta-reclamantă a rămas în pasivitate, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plăţii despăgubirilor.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu prezintă nicio relevanţă data la care recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor ulterioare efectuate asupra raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x, aceasta, prin criticile de recurs invocate, ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat este nefondat şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimatul A., ca nefondată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1682A din 11 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2023.