Prescription start misapplied; appeal allowed, case remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, în data de 07 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să îi restituie suma de 52.000 euro şi suma de 95.430 RON, la care se adaugă dobânzile aferente acestor sume, calculate de la data la care pârâta a folosit banii în scopuri personale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2019 şi art. 2020 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4407 din 01 noiembrie 2018, Judecătoria Slatina a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Olt.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, în data de 13 noiembrie 2018, sub acelaşi număr.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Olt

Prin sentinţa civilă nr. 496 din 31 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Olt, secţia I civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A admis, în parte, acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B., şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 52.000 euro şi suma de 84.000 RON, pe care şi le-a însuşit cu ocazia executării contractului de mandat încheiat cu reclamanta.

A obligat pârâta la plata dobânzii penalizatoare către reclamantă pentru sumele de mai sus, calculată pentru suma de 52.000 euro, de la data de 05.07.2012; pentru suma de 10.000 RON, de la data de 02.03.2012 şi pentru suma de 74.000 RON, de la data de 25.06.2012.

A obligat reclamanta la plata către stat a sumei de 6899,3 RON - pentru care a beneficiat de ajutor public judiciar - după rămânerea definitivă a hotărârii.

A admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7899,3 RON, cu acest titlu.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia civilă nr. 34 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 496 din 31 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, în data de 12 aprilie 2021, sub nr. x/2018*.

La solicitarea instanţei de rejudecare, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că, în ceea ce priveşte obiectul judecăţii, în acţiunea introductivă a solicitat instanţei ca, în baza art. 1541 din C. civ. din 1864, să fie obligată pârâta să îi restituie sumele de bani depuse în conturile deschise la C., în RON şi în euro, bani pe care i-a trimis în ţară şi care au rezultat din veniturile pe care le-a realizat în străinătate.

B. Al doilea ciclu procesual

4. Sentinţa pronunţată în rejudecare de Tribunalul Olt

Prin sentinţa civilă nr. 448 din 22 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Olt, secţia I civilă a hotărât după cum urmează:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind introdusă după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pentru judecarea fondului şi la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pentru judecarea apelului.

5. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia civilă nr. 37 din 08 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 448 din 22 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

6. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 37 din 08 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin prima cerere de recurs, formulată prin reprezentant conveţional avocat D., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, atât a dispoziţiilor privind încetarea contractului de mandat, respectiv art. 1532 din C. civ. din 1864, cât şi a dispoziţiilor art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958, în sensul că nu au fost corect aplicate şi interpretate normele BNR privitoare la clauza de împuternicit, precum şi posibilitatea unei astfel de persoane de a lichida contul pentru care a fost numit împuternicit.

În speţă, instanţele de fond au făcut confuzie între operaţiunea de închidere a conturilor, care nu poate fi făcută decât de titular, şi operaţiunea de lichidare a depozitului, care poate fi făcută de împuternicit în baza mandatului primit.

Din raportul de expertiză rezultă că atât conturile în sumă de 52.622,12 euro, cât şi conturile de 74.000 RON, au fost lichidate prin transferul sumelor în conturile pârâtei, fiind lichidate depozitele, şi nu conturile, fără a se arăta sub ce titlu au fost transferate aceste sume.

În consecinţă, a considerat recurenta că, fiind incidente dispoziţiile art. 1532 şi urm. din Codul, trebuie analizat momentul la care aceasta a aflat că pârâta a desfiinţat conturile şi a folosit banii în interes personal, refuzând să îi restituie acesteia.

A susţinut că mandatul a încetat prin revocare tacită în luna octombrie 2017, când aceasta a aflat că i-au fost desfiinţate conturile, urmare a solicitării de eliberare extrase de cont, când a formulat şi plângere penală împotriva pârâtei pentru abuz de încredere. Mai mult, în luna mai 2017, reclamanta a trimis pârâtei suma de 250 euro pentru a fi depusă în cont, ceea ce înseamnă că la acea dată mandatul nu era revocat.

Chiar dacă momentul încetării contractului de mandat ar putea fi important pentru stabilirea datei de la care curge termenul de prescripţie, recurenta a opinat că acest moment nu trebuie luat în considerare, important fiind cel la care mandatarul trebuia să dea socoteală mandantului pentru lucrările sale, potrivit art. 1541 din C. civ. or, acest moment este marcat de luna octombrie 2017, când a fost formulată plângerea penală împotriva pârâtei.

Până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 07 mai 2018, mandatarul nu era descărcat de obligaţii şi nici nu renunţase la mandat potrivit art. 1556 din acelaşi cod, reclamanta fiind în termenul de prescripţie.

În continuare, recurenta a solicitat să fie avut în vedere faptul că a fost plecată din ţară şi nu a avut posibilitatea verificării conturilor sale, fiind necesar a fi observate dispoziţile art. 1552 pct. 1 din C. civ., care fac referire la existenţa unei procuri speciale care să fie pusă şi la dispoziţia băncii, neexistând nicio dovadă a renunţării la mandat potrivit art. 1556, termenul de prescripţie urmând să fie calculat din luna octombrie 2017, întrucât, potrivit doctrinei, calculul termenului de prescripţie se face din momentul în care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatar şi nerespectarea obligaţiei de a da socoteală.

Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că acţiunea este întemeiată, deoarece pârâta nu a făcut dovada existenţei unei înţelegeri între părţi cu privire la folosirea sumelor din cont sau la existenţa vreunei datorii care trebuia plătită de către reclamantă.

Totodată, prin cea de-a doua cerere de recurs, formulată prin reprezentant conveţional E., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi obligarea pârâtei la plata sumei de 52.000 euro şi a sumei de 95.430 RON, la care se adaugă dobânzile aferente calculate de la data la care pârâta a folosit banii în scop personal, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, iar instanţa de apel s-a rezumat la a arăta că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2012, ignorând probe care au demonstrat că acest contract a continuat cu acte făcute de mandatară, specifice executării contractului de mandat.

În continuare, recurenta a prezentat aspecte teroretice cu privire la motivarea hotărârii judecătoreşti şi a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil şi obligaţia instanţei de a răspunde în motivare la argumentele prezentate de părţi, motivarea fiind un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

În opinia recurentei, instanţele de fond au ignorat probatoriul administrat care dovedea momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv din anul 2017, dar şi faptul că hotărârile anterioare au arătat că pârâta nu a dovedit că reclamanta ar fi cunoscut fapta înainte de anul 2017.

De asemenea, solicită a fi avută în vedere relaţia de rudenie dintre părţi, pârâta fiind sora acesteia, în care aceasta din urmă a avut încredere totală de vreme ce i-a dat mandat pe conturile din România cât timp a lucrat în Spania.

Mai departe, recurenta a prezentat aspecte de fapt pe care a arătat că le va dovedi până la primul termen de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 1541 din C. civ., care prevede obligaţia mandatarului de a da socoteală mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot ceea ce a primit în virtutea mandatului.

Aceste dispoziţii legale nu au fost aplicate pe motiv că dreptul reclamantei, în calitate de mandant, de a formula acţiune împotriva mandatarului s-a prescris, iar termenul curge de la data când a încetat mandatul întrucât răspunderea este una contractuală. Însă, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că pârâta a făcut în continuare acte dovedite în baza mandatului, care au întrerupt termenul de prescripţie.

Astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cu care termenul de prescripţie curge de la data la care titularul contului, mandantul, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

Or, reclamanta a dovedit că nu avea cum să cunoască paguba pentru că lucra în Spania, neavând card bancar sau posibilitatea de a verifica contul C. din România. În luna octombrie 2017, când a revenit în România, a luat cunoştinţă de pagubă, în contextul în care a dorit să retragă banii din cont pentru achitarea unei credit făcut în Spania pentru cumpărarea unei case.

Prin sentinţa nr. 496 din 31.07.2020, pronunţată de prima instanţă în primul ciclu procesual, s-a reţinut că pârâta nu a dovedit că aceasta ar fi avut posibilitatea de a lua cunoştinţă despre pagubă înainte de luna octombrie 2017.

În concluzie, recurenta a arătat că, în susţinerea cererii de recurs, va depune înscrisuri noi pentru a dovedi faptul că a luat cunoştinţă despre pagubă în anul 2017, respectiv contractul de credit încheiat în Spania în anul 2017, care urma să fie achitat cu banii din România, actele de constituire ale afacerii reclamantei în Spania din anul 2015, pentru a demonstra că a fost în imposibilitate de a reveni în ţară, biletul de avion, înscrisuri care nu au fost valorificate în cauză.

7. Apărările formulate în cauză

Cererile de recurs au fost comunicate intimatei-pârâte în 19 mai 2022, care nu a depus întâmpinare.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 37 din 08 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantei este încadrabil în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ipoteza de nelegalitate reglementată de pct. 6 al aceluiaşi articol fiind indicată pur formal, în contextul în care aspectele expuse în memoriul de recurs aduc în discuţie exclusiv chestiuni de ordin teoretic referitoare la exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti ori împrejurări prin care se urmăreşte reevaluarea probatoriului şi restabilirea situaţiei de fapt, aşadar elemente care ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenta-reclamantă a invocat greşita soluţionare a problemei începutului cursului prescripţiei dreptului la acţiune, rezultat al încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 1541 din C. civ. din 1864. În opinia recurentei, termenul de prescripţie a început să curgă din momentul în care, în calitate de titulară a contului de depozit bancar, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost pricinuită de mandatara pârâtă (sora sa) prin ridicarea sumelor de bani şi nerespectarea obligaţiei de a da socoteală, moment plasat în luna octombrie 2017, când a revenit în ţară, a aflat despre lichidarea depozitelor şi a formulat plângere penală pentru abuz de încredere.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar - astfel cum a fost configurat prin elementele cererii introductive, clarificat de către instanţa de trimitere şi supus judecăţii instanţelor de fond - are ca obiect acţiunea personală a reclamantei mandante, derivată din contractul de mandat şi întemeiată pe dispoziţiile art. 1541 din C. civ. din 1864, prin care solicită obligarea pârâtei mandatare (sora sa) să-i restituie sumele de bani (în RON şi în euro) depuse în conturile de depozit deschise la C., realizate cu titlu de venituri din munca prestată în străinătate şi trimise în ţară.

În primul ciclu procesual, la judecata în primă instanţă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi soluţionat litigiul pe fondul dreptului afirmat, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei.

În apel, prin decizia civilă nr. 34/23.02.2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă s-a anulat sentinţa primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, argumentându-se prin următorul considerent concluziv şi cu rol decisiv că:

"În concluzie, Curtea apreciază că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei întrucât nu a lămurit, în primul rând, cauza acţiunii în pretenţii, nu s-a stabilit întemeiat cine a efectuat operaţiunile pe contul intimatei reclamante, iar în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie, deşi instanţa a reţinut că s-au închis conturile în anul 2012, că este vorba despre un contract de mandat, deci de o acţiune in răspundere contractuală, a făcut aplicarea în cauză a disp art. 8 din Decretul 167/1958, care se referă la repararea pagubei facută prin fapta ilicită, deci la răspunderea civilă delictuală".

Totodată s-au dat următoarele îndrumări obligatorii instanţei de trimitere:

"În rejudecare, prima instanţă va lămuri în primul rând obiectul cererii de chemare in judecata şi cauza acţiunii, va soluţiona excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la cauza acţiunii, sens în care va stabili de când curge termenul de prescripţie şi durata acestuia, va administra probele pe care le apreciază utile pentru soluţionarea cauzei având în vedere şi cele menţionate de instanţa de apel cu privire la probatoriul administrat in cauză".

Se cuvine observat faptul că indicaţiile obligatorii din decizia de anulare au impus instanţei de trimitere, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., îndatorirea de a clarifica limitele învestirii şi a lămuri cadrul procesual obiectiv, cu privire specială asupra cauzei juridice deduse judecăţii şi, pe cale de consecinţă, a regulilor incidente în chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Drept urmare, este de domeniul evidenţei că raporturile juridice dintre părţi, în problematica începutului prescripţiei, nu au fost nicidecum definitivate jurisdicţional prin decizia de anulare anterior menţionată, care nu a tranşat în situaţia concretă aici litigioasă - prin vreun considerent având ataşat atributul lucrului judecat, ca principal efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti - regula de drept incidentă speţei, în sensul aplicabilităţii prevederilor art. 7 ori, dimpotrivă, ale art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

În cel de-al doilea ciclu procesual, instanţele de fond au reţinut în rejudecare incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând, în esenţă, că acţiunea în răspundere contractuală izvorâtă din mandatul dat pârâtei în anii 2009-2010 este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit regulii generale din art. 7, la data încetării contractului de mandat, prin executarea acestuia produsă în anul 2012 când au fost lichidate depozitele şi închise conturile bancare, astfel că cererea introductivă din 07.05.2018 a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie.

Înalta Curte reţine că este greşită dezlegarea dată de instanţa de apel, prin decizia obiect al recursului pendinte, chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripţiei extinctive.

Astfel, este necontestat că recurenta-reclamantă a dedus judecăţii o acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani reglementat de Decretul-lege nr. 167/1958, fundamentată pe răspunderea civilă contractuală, pentru neexecutarea obligaţiei mandatarului de a da socoteală mandantului despre îndeplinirea mandatului, în acord cu art. 1541 din C. civ. din 1864 potrivit cu care "Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului".

Obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtei mandatare la despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului patrimonial afirmat, cauzat de fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiei contractuale de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului şi, implicit, de a restitui sumele de bani rezultate din lichidarea depozitelor şi închiderea conturilor bancare deschise pe numele reclamantei, cu clauză de împuternicire în beneficiul pârâtei.

În mod consecvent, în doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate pe marginea instituţiei prescripţiei extinctive în vechea reglementare a Decretului-lege nr. 167/1958 (regula de drept fiind consacrată, de altfel, şi în noua reglementare a art. 2528 din C. civ.), s-a stabilit că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (şi în cazurile asimilate) este guvernată de regula specială consacrată de art. 8 alin. (1), potrivit cu care aceasta "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Perspectiva integratoare a legiuitorului în stabilirea, alternativă, a celor două momente de început al cursului prescripţiei - unul subiectiv, al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea (stabilit prin orice mijloc de probă), iar altul obiectiv, al datei când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (judecătoreşte determinat) - îşi află raţiunea în necesitatea de fi armonizate drepturi şi interese deopotrivă legitime, relative la ocrotirea adecvată a victimei unei fapte ilicite şi la asigurarea efectivităţii finalităţii acestei instituţii juridice, anume aceea de a fi limpezite în termen cât mai scurt situaţiile juridice neclare.

Domeniul de aplicare a acestei reguli de drept (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) este unul care acoperă întreaga răspundere civilă, aşadar atât ipoteza de răspundere delictuală, cât şi pe cea de răspundere contractuală, întrucât legea nu distinge între felul răspunderii civile, ci stabileşte in terminis condiţia existenţei unui prejudiciu cauzat printr-o "faptă ilicită".

Or, este binecunoscut că fapta ilicită poate fi de natură atât extracontractuală (în special delictuală), cât şi contractuală, cum prin ipoteză este şi cazul faptei mandatarului de nerespectare a obligaţiei contractuale de a da socoteală potrivit art. 1541 din C. civ. din 1864 şi a remite sumele de bani rezultate din lichidarea depozitelor bancare şi neutilizarea fondurilor băneşti în interesul mandantului.

Astfel fiind, dispoziţiile art. 8 alin. (1) nu pot primi o interpretare restrictivă, care să limiteze sfera de aplicabilitate numai la dreptul la acţiune în repararea prejudiciului izvorât din "delictul civil" ce antrenează răspunderea civilă delictuală, întrucât raţiunea regulii speciale stipulate în norma juridică precitată se regăseşte, în egală măsură, şi în ipoteza răspunderii civile contractuale, precum în speţă, astfel că devine incident argumentul de interpretare logică consacrat prin adagiul "ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio" (unde este aceeaşi raţiune a legii, se aplica aceeaşi dispoziţie a ei).

A admite contrariul şi a exclude din domeniul său de reglementare o categorie largă de "fapte ilicite", aşa cum sunt cele pe care se grefează o acţiune în răspundere ex contractu, în condiţiile în care ipoteza normei cuprinse în art. 8 alin. (1) nu introduce vreo distincţie în raport cu acest element general al răspunderii civile, nu ar putea semnifica decât ignorarea în mod nepermis a unei reguli de bază în materie de interpretare logică, cunoscută prin adagiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă).

Aşadar, în circumstanţele particulare ale formei de răspundere civilă activată prin demersul judiciar de faţă, regula specială privind începutul prescripţiei, conţinută de art. 8 alin. (1), înlătură aplicabilitatea în speţă a regulii generale cuprinse în art. 7 alin. (1), reţinută greşit de către curtea de apel ca fiind incidentă raportului juridic litigios.

Concluziv, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a făcut cuvenita corelare între dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 şi a nesocotit, prin aceasta, aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a regulii speciale conţinute de art. 8 alin. (1), regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripţiei (subiectiv, respectiv obiectiv), potrivit specificaţiilor arătate în cele ce precedă.

Procedând astfel, instanţa de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greşită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripţiei dreptului la acţiune, pronunţând o hotărâre nelegală, sancţionată cu casarea.

Raportat tuturor considerentelor expuse, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra excepţiei prescripţiei extinctive (iar în caz de respingere a excepţiei procesuale, şi asupra fondului raportului juridic litigios), ţinând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripţiei şi de reperele de analiză fixate de instanţa de casare, precum şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 37 din 08 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.