Salt extraction liability and property depreciation claims upheld against mining company; appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor ce compun gospodăriile reclamanţilor situate în oraşul Ocnele Mari, strada x, nr. 146, judeţul Vâlcea, construcţii şi teren, afectate în prezent de extracţia sării, în principal prin sondele 429, 430, dar şi prin sondele 422, 424, 425 şi 426 (în general, sondele din câmpul III Lunca), bunuri imobile pe care le-au evaluat provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 1.350.000 RON, precum şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor morale evaluate provizoriu la suma de 60.000 de RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 13 martie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea; a dispus obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata către reclamanţi a unor despăgubiri materiale în cuantum total de 611.180 RON, pentru degradările cauzate imobilelor construcţii şi terenuri, precum şi la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale pentru degradările aduse pomilor fructiferi şi culturii de viţă de vie, ca neîntemeiat; a obligat, în solidar, pârâtele la plata, către reclamanţi, a sumei de 10.141,56 cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 43,34 % din cheltuielile de judecată, în cuantum total de 23.400 RON, avansate de reclamanţi (din care suma de 6.000 RON reprezintă onorariul avocaţial, suma de 12.000 RON reprezintă taxa judiciară de timbru, suma de 2.100 RON reprezintă onorariul aferent expertizei geologia resurselor miniere, suma de 1.500 RON reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea agronomie, iar suma de 1.800 RON reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea evaluări imobiliare.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2720 din 25 mai 2020 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul formulat de pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 339 din 13 martie 2020, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2017, intimaţi-reclamanţi fiind A. şi B.; a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanţi a daunelor materiale în sumă de 118.700 RON, reprezentând deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor, respectiv în sumă de 2.356,6 RON, reprezentând deprecierea valorii de piaţă a imobilului - teren, curţi - construcţii, în suprafaţă de 342,73 mp.; a respins cererea privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată; a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.480 RON, proporţional cu admiterea pretenţiilor; a menţinut, în rest, sentinţa; a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei ca nefondat; au fost obligaţi apelanţii - reclamanţi la plata către apelantele - pârâte a sumei de 9.253 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2720 din 25 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B. şi pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanţii A. şi B. au formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În primul rând, au criticat soluţia adoptată de instanţa de apel, făcând trimitere la considerentul potrivit căruia "Curtea consideră că, faţă de dispoziţiile art. 1357 raportat la art. 1382 şi art. 1385 alin. (4) din C. civ., se impune ca pârâtele să achite, în solidar, despăgubiri constând în deprecierea valorii de circulaţie a construcţiilor şi a terenului aferent, curţi-construcţii.". Faţă de acest considerent, arată că instanţa de apel a denaturat, în mod vădit, elementele cererii de chemare în judecată, astfel încât a desfăşurat o cercetare în afara coordonatelor obiectului cererii şi a identificat o altă cauză a acţiunii, pe care recurenţii- reclamanţi nu au indicat-o.

Apreciază recurenţii că instanţa de apel a soluţionat calea de atac pronunţând o hotărâre în care a rezolvat fondul cauzei (corelativ a schimbat în parte sentinţa), prin prisma unei cereri care nu a fost formulată de apelantele pârâte în cadrul propriului apel, iar în situaţia în care ar fi avut în vedere o recalificare a petitelor cererii de chemare în judecată erau incidente dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., cu toate consecinţele procedurale prevăzute de aceste norme legale.

De asemenea, susţin că, sub acest aspect, au fost încălcate mai multe dispoziţii din C. proc. civ. - art. 5 privind îndatoriri vizând primirea şi soluţionarea cererilor, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 7 privind legalitatea, art. 20 privind respectarea principiilor fundamentale, art. 22 alin. (6) prin care se stabileşte, în mod imperativ, că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Dacă instanţa de apel ar fi pus în discuţie şi o astfel de ipoteză, ca aceea avută în vedere la soluţionarea cauzei, era necesară o suplimentare a probatoriului, întrucât, în speţă nu au fost calculate deprecieri ale valorii de circulaţie a imobilelor ca urmare a activităţii de extragere a sării în soluţie (expertul nu a avut un astfel de obiectiv), astfel încât nu poate fi determinată decât incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ.

În al doilea rând, apreciază că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi deseori străine de natura pricinii.

Susţin că raţionamentul expus în motivarea hotărârii este contradictoriu şi confuz, întrucât, pe de-o parte, se tinde a se infirma concluziile fără echivoc arătate de specialiştii desemnaţi în cauză, fiind chiar negată, în esenţa sa, aplicarea răspunderii civile delictuale, astfel cum este definită de dispoziţiile art. 1349 din C. civ., iar, ulterior, toată construcţia juridică expusă pe larg, este la rândul ei infirmată prin următorul considerent: "Or, aşa cum s-a reţinut anterior, efectele exploatării de sare asupra imobilelor sunt certe, Curtea considerând că acestea depăşesc limitele legale ale dreptului de a exploata resursele minerale, reprezentând o faptă ilicită, care justifică angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor. Consecinţele negative ale exploatării sării se resimt în ceea ce priveşte patrimoniul reclamanţilor, aceştia suferind, în ceea ce priveşte construcţiile şi terenul aferent, o pierdere certă, ca urmare a scăderii valorii de piaţă a acestor imobile. Chiar dacă reclamanţii nu au dovedit că au încercat valorificarea acestor bunuri prin vânzare, Curtea consideră că pierderea este efectivă, fiind evident că şi în viitor consecinţele activităţii de exploatare vor fi aceleaşi. Prin urmare, Curtea consideră că, sub acest aspect, acţiunea este întemeiată, reclamanţii fiind îndreptăţiţi să obţină de la pârâte repararea prejudiciului constând în deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor şi a terenului-curţi construcţii."

Învederează că, în considerente, s-a făcut referire la îmbogăţirea fără justă cauză, prin continuarea folosirii bunurilor obiect al despăgubirii, străină în mod vădit de natura cauzei, şi arată că era necesară formularea unei cereri reconvenţionale în acest sens, cerere care, însă, nu a fost formulată.

Raţionamentul contradictoriu al deciziei recurate este regăsit şi în privinţa neacordării deprecierii valorii de piaţă şi pentru celelalte bunuri imobile decât casa şi terenul aferent acesteia, în contextul în care expertul desemnat în cauză a apreciat, fără echivoc, scăderi economice în acest sens, dar în privinţa acestora s-a considerat că "deprecierea nu se înscrie în pierderea unei şanse", deşi regimul juridic de exploatare nu poate avea o înrâurire în acordarea sau nu a despăgubirilor aferente.

Arată că, cel puţin în privinţa terenurilor intravilane aflate în proprietatea recurenţilor-reclamanţi, interdicţiile impuse în zona respectivă conduc nu doar la o depreciere accentuată, astfel cum a constatat inclusiv instanţa, ci la o golire de orice valoare economică, în contextul în care, conform logicii din hotărârea căii de atac, reclamanţii nu ar trebui să folosească bunurile în mod absolut, ceea ce ar include chiar schimbarea categoriei de folosinţă, ci doar respectând anumite condiţii restrictive care nu le sunt imputabile. Observând considerentele prin care a fost refuzată acordarea de despăgubiri pentru celelalte bunuri imobile care compun gospodăria reclamanţilor, în sensul că pot fi folosite corespunzător destinaţiei lor, interpretând per a contrario, rezultă că bunurile imobile construcţie şi teren curţi-construcţii nu mai pot fi folosite corespunzător destinaţiei lor, iar în aceste condiţii despăgubirea trebuia să fie integrală, corespunzătoare valorii de piaţă, în condiţiile în care nu ar fi existat intruziunea nejustificată (recunoscută şi de instanţa de apel) asupra proprietăţii în discuţie.

Instanţa de apel nu are considerente directe în privinţa apelului formulat de reclamanţi şi cu atât mai puţin în privinţa motivului de apel privitor la acordarea despăgubirilor în privinţa plantaţiilor existente pe terenurile proprietatea acestora, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I, din C. proc. civ.

În al treilea rând, arată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 44 alin. (1)-(2) si (5) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţie, ale art. 555, art. 15, art. 1349, art. 1357 şi ale art. 1385 alin. (1) şi (4) C. civ., ale art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003, ale art. 58 C. civ., art. 252 şi următoarele C. civ.

Recurenţii apreciază că cea mai importantă încălcare a normelor de drept material o reprezintă eludarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de care instanţa de apel nu a avut niciun considerent (precizează că această critică vizează şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), deşi dispoziţiile respective au fost invocate, în mod expres, alăturat şi practicii constante pe care C.E.D.O. şi-a asumat-o de-a lungul timpului în privinţa dreptului de proprietate.

Cu referire la practica CEDO, mai susţin că instanţa de apel nu a făcut, în cauză, o aplicare a principiilor şi criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie - acordarea unei reparaţii echitabile în situaţia constatării unei încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei (în acest caz, art. 1, Protocolul 1), reparaţie care are menirea de a plasa victima încălcării într-o situaţie, pe cât posibil, identică sau cel puţin similară cu aceea în care încălcarea nu ar fi avut loc, întrucât prin acordarea unei reparaţii modice şi neverosimile pentru deprecierea valorii de piaţă a imobilului teren, de doar 2.356,6 RON, nu se pot considera întrunite condiţiile prevăzute de dreptul comunitar.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 555 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Recurenţii reclamanţi apreciază astfel că, prin exploatarea sării în zona oraşului Ocnele Mari, este limitat exerciţiul atributelor dreptului de proprietate (jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) asupra bunurilor imobile ale acestora, fără a exista o justă despăgubire, acest drept fiind lipsit în prezent de cele trei caractere esenţiale ale sale: caracterul absolut, caracterul exclusiv şi caracterul perpetuu.

Învederează că prejudiciul încercat de către recurenţi nu este unul viitor, ci unul actual, fiind consecinţa directă a limitărilor impuse în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ca urmare a interdicţiei absolute stabilite şi a afectării prerogativei de a dispune de bunuri - posibilitatea de vânzare la valoarea reală fiind înlăturată ca urmare a riscurilor antropice ce caracterizează zona în care sunt amplasate imobilele, iar aceste situaţii putând intra sub incidenţa prezumţiilor judiciare prevăzute de dispoziţiile art. 329 din C. proc. civ.. Întrucât Zona Câmpului III Lunca a fost calificată ca fiind zonă cu riscuri antropice, astfel încât în Regulamentul Local de Urbanism se prevede că imobilele situate în zonă pot fi utilizate, însă cu condiţionări în sensul că nu se pot autoriza lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reabilitare, schimbare de destinaţie a construcţiilor de orice fel, toate aceste interdicţii fiind impuse pe o perioadă nedeterminată, există o intruziune nejustificată asupra dreptului de proprietate. În acest sens, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1385 alin. (1) din C. civ., având în vedere că prejudiciul nu a fost reparat integral, sumele fiind acordate selectiv cu un pronunţat caracter neverosimil.

Instanţa de apel nu a analizat nici dispoziţiile art. 1385 alin. (2) C. civ., coroborate cu prevederile art. 1385 alin. (4) din acelaşi act normativ, în contextul în care prejudiciul viitor este acela care, deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Arată că, potrivit principiilor UNIDROIT 2004, un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă atât la existenţa, cât şi la întinderea sa.

În analiza răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi prevederile conţinute în art. 1381-1395 din noul C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.

După ce citează dispoziţiile art. 1357 şi art. 1349 C. civ., recurenţii mai arată că art. 37 alin. (5) din Legea minelor nr. 85/2003 a uşurat dovedirea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, astfel încât proprietarul bunului este ţinut doar a dovedi prejudiciul suportat şi legătura de cauzalitate cu faptul generator al prejudiciului, astfel încât se poate observa că efectele activităţii de minerit au trecut în domeniul ilicitului.

Susţin recurenţii că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, fiind evident că nu exista un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit de pârâte prin exploatarea sării şi mijloacele utilizate de acestea, stare de fapt care tinde (conform expertizelor efectuate în cauză) să conducă la afectarea definitivă a reclamanţilor din punct de vedere patrimonial şi moral.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de proprietate, precum şi a celor care reglementează răspunderea civilă delictuală a fost alterată prin raportare doar la concluziile favorabile intimatei din rapoartele de specialitate cu trimiteri frecvente la expertiza în specialitatea geologie efectuată de C., în contextul în care prin concluziile expertului desemnat, precum şi prin cele expuse de expertul consilier s-a recunoscut afectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor.

În ceea ce priveşte soluţia ce vizează capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, arată că au fost încălcate prevederile art. 58 din C. civ., care se coroborează cu dispoziţiile art. 252 şi urm. din C. civ. şi art. 1385 din acelaşi act normativ. Conform jurisprudenţei, obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei. S-a apreciat astfel, în acord cu practica CEDO, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, în acest sens fiind şi norma procesual civilă reprezentată de art. 327 din C. proc. civ.

Recurenţii mai apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 451 din C. proc. civ., întrucât trebuia să acorde şi cheltuielile privind onorariile experţilor numiţi de părţi, având în vedere faptul că a făcut trimitere la concluziile rapoartelor de expertiză întocmite de aceştia, iar textul de lege nu distinge între experţii numiţi de instanţă şi experţii parte.

Arată recurenţii că hotărârea pronunţată în apel încalcă legislaţia internă şi comunitară, jurisprudenţa CEDO şi cea naţională, întrucât nu s-a putut produce o reparare integrală a prejudiciului în concordanţă cu dispoziţiile art. 1385 C. civ., în condiţiile în care dreptul de proprietate al reclamanţilor este iremediabil vătămat în contextul în care soarta bunurilor imobile afectate va fi la fel ca aceea a câmpurilor de sonde prăbuşite anterior.

Susţin că, în cauză, nu poate fi vorba decât de o "expropriere de fapt", reţinută şi în practica CEDO (Cauza Burghelea contra România) care desemnează ipoteza în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului de proprietate, fără ca această privare să facă obiect al unui act juridic, fiind o formă a privării de proprietate interzisă prin lege. Arată că, în condiţiile în care reclamanţii sunt lipsiţi de proprietatea asupra bunurilor lor, fără o justă şi prealabilă despăgubire, este evident că ingerinţa asupra dreptului lor, deşi justificată de respectarea unui interes general, nu poate fi considerată că respectă cerinţele prevăzute de art. I din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, deoarece nu există o protejare a intereselor private ale reclamantului. O justă şi dreaptă despăgubire nu poate fi limitată la opinia nelegală a instanţei de apel, întrucât dreptul de proprietate este alterat în esenţa sa, atât din punct de vedere valoric, dar şi din punct de vedere al manifestării de voinţă (vânzare-cumpărare, schimbare a categoriei de folosinţă, obţinerea unor autorizaţii de construcţie) cu care proprietarul este abilitat, inclusiv prin legea fundamentală a statului român.

Pentru considerentele expuse, recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În memoriul de recurs, pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea au formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Piteşti.

În acest sens, apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Astfel, prevederile aplicate greşit sunt dispoziţiile art. 1349, art. 1381, art. 1357, art. 1386 din C. civ. şi cele art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Susţin că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, aplicabilitatea art. 1385 alin. (4) din C. civ. (articol neinvocat prin cererea de chemare în judecată), în condiţiile în care reclamanţii nu au dovedit că au încercat valorificarea bunurilor prin vânzare sau că ar fi obţinut un preţ mai mic în ipoteza înstrăinării, nefiind manifestată nici măcar intenţia vânzării.

În atare condiţii, apreciază recurentele că lipseşte caracterul cert al prejudiciului ca urmare a faptului că, pentru a atrage răspunderea civilă delictuală şi a obţine despăgubiri pentru un prejudiciu cauzat prin "pierderea unei şanse", trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv, existenţa unui prejudiciu, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

Apreciază că, în ceea ce priveşte fapta ilicită imputată recurentelor pârâte, şi, anume, limitarea exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, aceasta nu le poate fi atribuită, motivat de faptul că restricţiile de construire din zona unde este amplasată proprietatea au fost stabilite prin PUG-ul Oraşului Ocnele Mari, care a fost aprobat prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 30/2011, având un rol preventiv, fiind vorba în cauză de o limitare legală, iar prerogativa modificării acestui PUG nu aparţine recurentelor.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 556 alin. (2) din C. civ., prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate, iar potrivit Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, statul, prin intermediul autorităţilor publice, are dreptul şi datoria de a asigura, prin activitatea de urbanism şi de amenajare a teritoriului, condiţiile de dezvoltare durabilă şi respectarea interesului general, potrivit legii, astfel încât aprobarea P.U.G.-ului Oraşului Ocnele Mari prin H.C.L. 30/2011 s-a făcut avându-se în vedere interesul general al comunităţii, privit în ansamblul lui. Singura limitare în exercitarea dreptului de proprietate constă în interdicţia de edificare în zona respectivă de construcţii noi, respectiv de modificare, extindere ori schimbare a construcţiilor existente.

Consideră recurentele că respectiva ingerinţă, fără alte afectări ori limitări aduse bunului în ansamblul utilităţii sale particulare, este prevăzută de lege (prin reglementările locale - H.C.L. nr. 30/2011) şi a fost necesară prin raportare la activitatea economică desfăşurată de pârâte în zonă, fiind o măsură preventivă, de conservare a proprietăţilor din zona respectivă, în concordanţă cu dispoziţiile art. 55 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, intervenţia autorităţilor în sensul arătat era necesară şi proporţională, urmărind un scop legitim, cel al conservării proprietăţilor existente, cu respectarea dreptului de proprietate privată, aşa cum a fost consfinţit de dispoziţiile art. 44 din Constituţie.

Astfel, fapta autorităţilor publice locale de a impune anumite restricţii nu poate fi asimilată unei fapte ilicite săvârşite de către recurente în activitatea de exploatare minieră.

Învederează că restricţiile stabilite prin planul de urbanism general sunt menţinute pe perioada valabilităţii lui, putând fi ridicate ulterior, iar P.U.G.-ul Oraşului Ocnele Mari a fost aprobat prin H.C.L. nr. 30/11.05.2011 cu o perioadă de valabilitate de 10 ani, conform art. 1 alin. (2) din actul administrativ arătat. În prezent se fac studii pentru a se stabili dacă se mai impune menţinerea restricţiilor de construire în arealul stabilit iniţial sau se poate proceda la limitarea acestuia, fiind necesare în momentul aprobării noului P.U.G.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că prejudiciul reprezentat de deprecierea valorii de piaţă a imobilelor construcţii şi teren poate fi atât un prejudiciu actual, cât şi viitor, întrucât acest prejudiciu nu poate fi actual atât timp cât nu a avut loc.

Recurentele citează dispoziţiile art. 1381 din C. civ., potrivit cărora orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, drept care se naşte din ziua cauzării acestuia şi arată că nu s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, în condiţiile în care nu a existat vreo tranzacţie imobiliară în urma căreia aceştia să-şi fi vândut imobilele la un preţ sub nivelul pieţei datorită restricţiilor din zonă, dar nici nu există un prejudiciu viitor în contextul în care art. 1385 C. civ. prevede că se pot acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor, cu condiţia ca producerea prejudiciului să fie neîndoielnică.

Învederează că P.U.G.-ul Oraşului Ocnele Mari, aşa cum a fost aprobat prin H.C.L. nr. 30/2011 a fost valabil până la data de 11.05.2021, în prezent făcându-se demersuri pentru aprobarea unui nou P.U.G., unde, în mod cert vor fi reconfigurate zonele de risc şi, prin urmare, este foarte posibil să fie ridicate restricţiile din zona proprietăţii intimaţilor-reclamanţi.

Exploatarea minieră din zonă nu a dus prin ea însăşi la deprecierea economică a imobilelor reclamanţilor (fiind cunoscut că activităţile industriale sau exploatare pot avea chiar un efect de sporire a valorii bunurilor imobile din zonă), ci restricţiile de construire impuse cu caracter preventiv de autorităţile locale, care pot fi ridicate prin aprobarea noului P.U.G., context în care obligarea la plata daunelor materiale reprezentând deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor şi a imobilului teren curţi-construcţii, în suprafaţă de 342,73 mp, a fost dispusă fără analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prev. de art. 1357 şi urm. din C. civ.

Apreciază că, în mod greşit, a fost acordată suma de 118.700 RON, cu titlu de despăgubire decurgând din deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor, în condiţiile în care, potrivit raportului de expertiză în specialitatea construcţii întocmit de expert D., această valoare reprezintă deprecierea fizică, economică şi morală a construcţiilor, fiind cuprinsă şi deprecierea datorată vechimii construcţiilor (peste 50 de ani), depreciere ce nu poate fi imputată recurentelor.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., depăşind limitele cu care a fost învestită, deoarece reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere privind deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor şi terenului şi nici nu s-a solicitat modificarea cererii în acest sens. Instanţa de apel stabileşte valoarea prejudiciului, în baza unei expertize tehnice judiciare de evaluare a imobilelor realizată în faza procesuală a apelului, unde a fost făcută o astfel de evaluare, fără însă a exista un obiectiv în acest sens propus de părţi sau de instanţă.

În final, recurentele precizează că au formulat recursul şi împotriva încheierii din 10 mai 2022 prin care instanţa a respins cererea de amânare a cauzei pentru a se lua cunoştinţă de raportul suplimentar de expertiză imobiliară şi a se formula eventuale obiecţiuni, deşi nu fusese respectat termenul reglementat de art. 336 alin. (1) din C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul la apărare.

Pentru aceste considerente, recurentele-pârâte solicită admiterea recursului cu consecinţa casării, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, recurentele-pârâte Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea au solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.

Prin întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia tardivităţii recursului pârâtelor, întrucât nu a fost respectat termenul de declarare a căii de atac, excepţia nulităţii recursului acestora, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, pe fond, au solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea. A admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea. A fixat termen de judecată la 19 octombrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii-reclamanţii A. şi B. au formulat în cuprinsul memoriului lor de recurs critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică adusă deciziei de apel recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa ar fi denaturat, în mod vădit, elementele cererii de chemare în judecată, desfăşurând o cercetare judecătorească în afara coordonatelor obiectului cererii şi identificând o altă cauză a acţiunii decât aceea indicată de aceştia, obligând pârâtele să le achite, în solidar, despăgubiri constând în deprecierea valorii de circulaţie a construcţiilor şi a terenului aferent, curţi-construcţii, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 raportat la art. 1382 şi art. 1385 alin. (4) din C. civ.

Înalta Curte trebuie să remarce că o critică similară a fost formulată de recurentele-pârâte, acestea susţinând prin propriul recurs că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., depăşind limitele cu care a fost învestită, deoarece reclamanţii nu au formulat un capăt de cerere privind deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor şi terenului şi nici nu au solicitat modificarea cererii introductive în acest sens.

Având în vedere că ambele critici aduse deciziei recurate vizează, în esenţă, încălcarea principiului disponibilităţii procesuale şi pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte le va răspunde prin considerentele comune ce succed.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel" - aceste texte legale consacrând, astfel, principiul disponibilităţii ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului de dispoziţie al părţii corespunzându-i obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv asupra a ceea ce partea a înţeles să supună judecăţii prin cererea sa formulată în condiţiile legii.

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanşează procesul civil, iar în conformitate cu art. 194 din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului" (lit. c) şi "arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea" (lit. d).

Unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie, deci, stabilirea cadrului procesual în care se va desfăşura judecata din punct de vedere al părţilor (cadrul procesual subiectiv), precum şi din punct de vedere al pretenţiei concrete deduse judecăţii şi al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenţie, înţeleasă astfel ca situaţie fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

De asemenea, Înalta Curte reţine că, întrucât introducerea cererii de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, modificarea cererii nu se poate realiza decât cu respectarea cerinţelor procedurale prevăzute de art. 204 C. proc. civ.

Având în vedere aceste aspecte teoretice în prezenta cauză, Înalta Curte constată că reclamanţii au chemat în judecată pe pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor ce compun gospodăriile reclamanţilor situate în oraşul Ocnele Mari, strada x, nr. 146, judeţul Vâlcea, construcţii şi teren, afectate în prezent de extracţia sării, în principal prin sondele 429, 430, precum şi prin sondele 422, 424, 425 şi 426 (în general, sondele din câmpul III Lunca).

Au arătat în privinţa daunelor materiale solicitate că "proprietăţile lor sunt grav şi iremediabil afectate din cauza exploatării sării prin sondele de saramură", că studiile tehnice efectuate până în prezent "atestă situaţia că, în viitorul apropiat devine iminentă prăbuşirea cavernelor formate în urma exploatării sării, acesta fiind în mod cert un fenomen ireversibil", situaţie care pune sub semnul întrebării proprietăţile reclamanţilor şi care, totodată, a afectat grav integritatea fizică şi psihică a reclamanţilor.

Astfel, deşi au renovat construcţiile, acestea suferă o degradare rapidă prin infiltrarea soluţiei de sare în pereţi, imobilele au devenit imposibil de locuit, iar terenurile din jurul construcţiilor şi terenurile agricole sunt suprasaturate de sare, ceea ce împiedică dezvoltarea normală a vegetaţiei.

De asemenea, reclamanţii au arătat că autorităţile locale au înregistrat zona Câmpului III Luca, unde se află sondele, ca zonă cu riscuri antropice provenite din exploatarea resurselor minerale, zona de risc în care nu se mai pot autoriza lucrările de construire, modificare ori schimbare a destinaţiei construcţiilor de orice fel.

S-a mai susţinut că, în afară de aceste interdicţii de folosire normală, bunurile sunt golite de valoare economică, posibilităţile de valorificare ale acestora fiind nule, ceea ce justifică, în opinia reclamanţilor, obligarea pârâtelor la despăgubiri.

Demersul judiciar iniţiat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală ca răspundere de drept comun, conform art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., pe această cale solicitându-se, în esenţă, acoperirea prejudiciului produs prin împiedicarea exercitării normale a dreptului de proprietate astfel cum este reglementat prin art. 555 C. civ. şi garantat prin art. 44 din Constituţie, prejudiciu cauzat prin activitatea de exploatare a sării în arealul în care sunt situate imobilele aflate în proprietatea reclamanţilor.

Învestită fiind cu acest cadru procesual obiectiv, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata către reclamanţi a unor despăgubiri materiale în cuantum total de 611.180 RON, pentru degradările cauzate imobilelor construcţii şi terenuri, precum şi la plata către fiecare reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale pentru degradările aduse pomilor fructiferi şi culturii de viţă-de-vie, ca neîntemeiat.

Fiind învestită cu apelurile declarate de ambele părţi, apeluri prin care a fost criticată soluţia adoptată pe fondul pricinii, instanţa de prim control judiciar, admiţând exclusiv apelul formulat de pârâte, a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanţi a daunelor materiale în sumă de 118.700 RON, reprezentând deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor, respectiv în sumă de 2.356,6 RON, reprezentând deprecierea valorii de piaţă a imobilului-teren curţi-construcţii, în suprafaţă de 342,73 mp. şi a respins cererea privind plata daunelor morale, ca neîntemeiată - fiind menţinută, în rest, sentinţa cu privire la soluţionarea celorlalte capete de cerere, mai sus arătate.

Sub acesta aspect, Înalta Curte reţine că efectul caracteristic al apelului este "efectul devolutiv", ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel. Cu toate acestea, chiar dacă, de regulă, devoluţiunea este totală, judecata în apelul este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, conform art. 478 C. proc. civ. (tantum devolutum quantum iudicatum).

Contrar susţinerilor tuturor recurenţilor, Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel, schimbând parţial sentinţa, a soluţionat pricina dedusă judecăţii cu respectarea principiului disponibilităţii, consacrat de normele de procedură anterior evocate, obligarea pârâtelor, în solidar, la plata unor despăgubiri care să acopere deprecierea valorii de circulaţie a construcţiilor şi a terenului aferent, categoria curţi-construcţii, proprietate a reclamanţilor fiind în limitele cadrului procesual obiectiv stabilite prin cererile dedusă judecăţii.

Reţinând existenţa condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, şi evocând în acest sens prevederile legale ale art. 1349 C. civ., conform cărora "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", precum şi cele ale art. 1.385 C. civ. care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei printr-o conduită ilicită (norme de drept material invocate, de altfel, şi de reclamanţi prin cererea introductivă ca temei juridic al pretenţiilor la dezdăunare), instanţa de apel a avut în vedere, sub aspectul prejudiciului pretins, că probatoriul administrat a relevat doar o depreciere a valorii de piaţă a construcţiilor şi a terenului aferent categoria curţi-construcţii din cauza amplasării imobilelor în zona de risc, afectată de restricţii, depreciere ce este o consecinţă a activităţii pârâtelor de exploatare a sării, fie direct, prin efectele asupra terenului, fie indirect, prin restricţiile impuse în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate, deci nu o golire de conţinut economic a acestor bunuri, în condiţiile în care degradarea bunului nu este totală pentru a suporta o valoare totală de înlocuire.

Totodată, s-a apreciat că regimul juridic de exploatare a celorlalte imobile-terenuri este diferit, "astfel că pierderea nu poate fi considerată efectivă, în condiţiile în care terenurile nu prezintă în prezent degradări, putând fi folosite corespunzător destinaţiei lor."

Procedând astfel, instanţa de apel s-a raportat în mod corect la finalitatea demersului judiciar al reclamanţilor, constatând că aceştia din urmă, prin acţiunea formulată, au urmărit repararea prejudiciului suferit ca urmare a activităţii de exploatare a sării, fie direct, prin efectele asupra terenului, fie indirect, prin restricţiile impuse cu privire la exercitarea dreptului de proprietate asupra imobilelor.

Este real că instanţa de apel a făcut trimitere în argumentarea raţionamentului său şi la prevederile alin. (4) al art. 1385 din C. civ., apreciind că acest text legal, privitor la repararea unui prejudiciu prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, ar fi un temei de drept suplimentar care ar justifica acordarea despăgubirilor băneşti pentru acoperirea prejudiciului material reţinut.

Referitor la acest considerent, trebuie arătat că, contrar opiniei curţii de apel, textul legal evocat nu poate susţine soluţia adoptată, împrejurare care însă nu poate echivala cu depăşirea limitelor învestirii instanţei, respectiv, cu o încălcare a principiului disponibilităţii procesuale, şi, prin urmare, nu poate atrage nici incidenţa motivului de casare examinat.

Trebuie menţionat astfel că în doctrină şi în jurisprudenţă s-a statuat în mod constant că este cert un prejudiciu actual (deja produs la data la care se pretinde repararea lui), precum şi, în anumite condiţii, unul viitor, nu însă şi prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Actualul C. civ. reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii şi pentru un prejudiciu viitor "dacă producerea lui este neîndoielnică", despăgubirea pentru prejudiciu cuprinzând "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului" [alin. (2) şi (3) ale art. 1385].

Potrivit art. 1385 alin. final din C. civ., pierderea şansei a devenit un prejudiciu reparabil, textul prevăzând expres că "Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

Un text similar cuprinde art. 1532 din C. civ. actual, care prevede că "La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe" [alin. (1)] şi că "Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului" [alin. (2)].

Prin urmare, potrivit acestor texte legale, caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi cu privire la posibilităţile de evaluare, inclusiv în situaţia în care se invocă un prejudiciu viitor - un prejudiciu care se repară, de asemenea, integral dacă există siguranţa producerii sale şi sunt elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

În ceea ce priveşte pierderea posibilităţii unei persoane de a realiza un câştig patrimonial sau de a evita o pagubă, pentru a putea obţine reparaţii, partea interesată trebuie să probeze că a pierdut o şansă reală şi serioasă, fiind, deci, necesar ca victima, la momentul săvârşirii faptei ilicite, să fi început să-şi fructifice şansa ori să fi fost chiar în cursul fructificării şansei.

Se impune, aşadar, a se dovedi de cel ce pretinde acoperirea unui asemenea prejudiciu care ar fi fost valoarea economică certă ce ar constitui avantajul pierdut din cauza pierderii şansei, întrucât, spre deosebire de beneficiul nerealizat, când victima este îndreptăţită la repararea integrală a acestuia, în cazul pierderii unei şanse autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unor daune numai în mod proporţional cu probabilitatea realizării şansei respective.

Or, în prezenta cauză instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt stabilite ca atare, o diminuare actuală certă a patrimoniului reclamanţilor urmare a activităţii pârâtelor, consecinţele negative ale exploatării sării resimţindu-se în prezent sub aspectul scăderii valorii de piaţă a acestor imobile, apreciindu-se, totodată, că şi în viitor consecinţele activităţii de exploatare vor fi aceleaşi, reparaţia nefiind, aşadar, acordată pentru o şansă pierdută, iar întinderea despăgubirilor nefiind stabilită prin raportare la probabilitatea obţinerii unui avantaj ori, după caz, a evitării unei pagube viitoare (legată, după caz, de o eventuală înstrăinare cu titlu oneros de către proprietari a imobilelor respective, cum susţin, de pildă, recurentele-pârâte).

Deprecierea valorii de piaţă a construcţiilor şi a terenului aferent, categoria curţi-construcţii, a fost reţinută deci de instanţă ca reprezentând un prejudiciu material actual cert, conform probelor administrate, apt de a fi reparat. Or, în condiţiile în care, potrivit elementelor de fapt prezentate în cererea de chemare în judecată, reclamanţii au urmărit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru fapta proprie, în vederea recuperării prejudiciului produs ca urmare a faptului ilicit săvârşit de pârâte, Înalta Curte constată că faptele stabilite corespund calificării juridice date acţiunii, în concordanţă cu cauza cererii de chemare în judecată, respectiv cu situaţia de fapt calificată juridic, şi nu se poate reţine o schimbare, dincolo de voinţa părţii, a fundamentului juridic al pretenţiei formulate, astfel cum se afirmă prin ambele cereri de recurs.

Prin urmare, întrucât judecătorul a dat curs solicitării reclamanţilor de reparare a prejudiciului in limita în raport de motivele de fapt ale cererii şi de scopul urmărit prin promovarea acţiunii, nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Nu pot fi reţinute nici alte încălcări ale altor norme de procedură, care să atragă incidenţa aceluiaşi motiv de casare anterior menţionat, conform alegaţiilor în termeni generali ale recurenţilor-reclamanţi, aceştia enumerând în acest sens mai multe texte legale (art. 5, art. 6, art. 7 ori art. 20 din C. proc. civ.), fără însă a formula critici concrete referitoare la efectele acestora în cauză, respectiv, fără a argumenta juridic nelegalităţile invocate prin precizarea unor eventuale greşeli de judecată ale instanţei în legătură cu aceste dispoziţii legale, argumentare care să fie aptă a contura critici distincte de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar din perspectiva acestora.

În ceea ce priveşte alegaţia recurentelor pârâte, subsumată aceleiaşi critici vizând depăşirea limitelor învestirii contrar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., că instanţa de apel ar fi stabilit valoarea prejudiciului în baza unei expertize tehnice judiciare de evaluare a imobilelor realizată în faza procesuală a apelului, în lipsa unui obiectiv în acest sens propus de părţi sau de instanţă, se constată că aceasta nu poate fundamenta vreun aspect de nelegalitate al deciziei din această perspectivă, în condiţiile în care instanţele de fond sunt suverane în aprecierea utilităţii şi concludenţei probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., precum şi în privinţa aprecierii dovezilor administrate, aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

De asemenea, împrejurarea că reclamanţii nu sunt de acord cu considerentele prin care instanţa de apel a statuat asupra circumstanţelor de fapt ale cauzei, pe care le apreciază a fi fost nedovedite în raport de probatoriile administrate în cursul judecăţii, care în opinia acestora, trebuiau suplimentate, nu poate susţine, prin ea însăşi, criticile referitoare la nesocotirea principiilor de drept consacrate prin textele de lege sus-menţionate şi nici o critică privind lipsa de motivare, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum eronat se pretinde în acest context prin recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa acestui ultim motiv de casare, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs formulată de reclamanţi s-a invocat şi s-a argumentat distinct nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva lipsei motivării hotărârii, respectiv, a motivării necorespunzătoare a acesteia, critici ce vor fi analizate în continuare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulilor de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În acest context, verificând conţinutul deciziei atacate, Înalta Curte reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză prin motivele de apel, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat-o să acorde în parte reclamanţilor daunele pretinse.

Din cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate reiese că instanţa de apel a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra ambelor cereri de apel, ceea ce face ca afirmaţiile recurenţilor vizând o atare neregularitate să apară ca fiind vădit nefondate.

Înalta Curte nu poate valida nici critica referitoare la lipsa considerentelor instanţei de prim control judiciar în privinţa motivului de apel privitor la acordarea despăgubirilor în privinţa plantaţiilor existente pe terenurile proprietatea reclamanţilor, reţinând în acest sens că prin decizia recurată s-a apreciat, pe de o parte, că tribunalul a respins cererea privind despăgubirile constând în valoarea plantaţiei şi a viţei-de-vie, expunând argumente contradictorii în sprijinul acestei soluţii ("deoarece se reţine degradarea terenurilor, iar apoi lipsa unor prejudicii constatate la plantaţii"), iar, pe de altă parte, curtea de apel şi-a prezentat propriile argumente care au determinat soluţia vizând aspectul plăţii contravalorii terenurilor livadă, fâneţe şi arabil, argumente pe baza cărora s-a reţinut şi că "motivele de apel invocate de reclamanţi, referitoare la contravaloarea plantaţiilor, nu sunt fondate".

Curtea de apel a avut astfel în vedere "constatările expertului agricol şi argumentele expuse anterior privind prăbuşirea terenului", arătând că este nejustificată cererea reclamanţilor, de a li se achita, cu titlu de despăgubiri, contravaloarea terenurilor agricole şi a plantaţiilor aflate pe acestea, "nefăcându-se dovada degradării grave şi iremediabile a terenurilor", în condiţiile în care "terenurile pot fi folosite potrivit destinaţiei lor, neexistând vreo restricţie cu privire la aceste imobile, astfel că reclamanţii pot exercita atributele dreptului de proprietate fără a fi îngrădiţi în vreun fel."

Prin urmare, nu poate fi identificată o omisiune de motivare a hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Existenţa unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanţă a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc, infirmând raţionamentul logico-judiciar prezentat.

Însă, susţinând, totodată, că raţionamentul expus în motivarea hotărârii este contradictoriu şi confuz, întrucât "se tinde a se infirma chiar şi concluziile fără echivoc arătate de specialiştii desemnaţi în cauză", recurenţii pun în discuţie pe această cale modalitatea de evaluare a probatoriului administrat, aspect care nu poate fi primit spre examinare în calea extraordinară a recursului, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat se susţine, şi, prin urmare, nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşadar, nu pot fi primite criticile întemeiate pe acest text legal referitoare la pretinsul raţionament contradictoriu al deciziei recurate regăsit în privinţa neacordării deprecierii valorii de piaţă şi pentru celelalte bunuri imobile decât casa şi terenul aferent acesteia, soluţie ce ar fi contrară concluziilor expertului desemnat în cauză şi nu ar ţine seama de faptul că bunurile imobile construcţie şi teren curţi construcţii nu mai pot fi folosite corespunzător destinaţiei lor.

De asemenea, nu constituie o motivare străină, cum recurenţii susţin, trimiterea pe care curtea de apel a făcut-o la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, în contextul analizării condiţiei existenţei unui prejudiciu material care poată fi acoperit prin plata unor despăgubiri băneşti, dată fiind chiar funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale, recurenţii combătând în realitate prin criticarea acestui aspect raţionamentul juridic pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, cum deja s-a arătat, ceea ce nu se încadrează în sfera de reglementare a cazului de nelegalitate invocat.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel răspunde argumentelor şi apărărilor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv toate motivele de apel, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,.să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Au criticat recurenţii-reclamanţi decizia de apel şi din perspectiva incidenţei motivului de casare prev. de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv ce nu poate fi reţinut, conform argumentelor ce succed.

Contrar criticii recurenţilor care apreciază că cea mai importantă încălcare a normelor de drept material o reprezintă eludarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de care instanţa de apel nu a avut niciun considerent, Înalta Curte trebuie să remarce că nemenţionarea expresă în cadrul argumentării raţionamentului juridic al instanţei de apel a acestei norme convenţionale nu echivalează cu eludarea acesteia, fiind evident că protecţia dreptului de proprietate, respectiv, respectarea "bunului" deţinut de reclamanţi (în accepţiunea noţiunii "autonome" din Convenţie) constituie principala teză pe baza căreia este construit acest raţionament.

Astfel, cum deja s-a reţinut, instanţa de apel a avut în vedere că prejudiciul a cărei reparare se solicită este o urmare a activităţii de exploatare a sării, fie direct, prin efectele asupra terenului, proprietate a reclamanţilor, fie indirect, prin restricţiile impuse în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de proprietate al acestora.

Sub acest aspect nu s-ar putea reţine deci nici incidenţa motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reiterat de recurenţii-reclamanţi cu acest prilej, motiv de nelegalitate care nu are însă în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care reclamanţii au înţeles să convingă instanţa de judecată.

De altfel, inclusiv în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea c. României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk c. Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză (cum deja s-a reţinut în examinarea celorlalte critici subsumate acestui motiv de casare), judecătorul nefiind deci limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în cererea introductivă şi nefiind ţinut să dea un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat.

Revenind la celelalte aspectele de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acestea recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, deşi în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, ca urmare a limitării exerciţiului atributelor dreptului de proprietate (jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi) asupra bunurilor imobile ale acestora, stabilirea despăgubirilor prin decizia recurată s-a realizat cu aplicarea eronată a prevederilor legale privitoare la ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate, inclusiv a jurisprudenţei CEDO în materie, respectiv, cu ignorarea prevederilor art. 1381-1395 C. civ., care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.

Criticile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.

Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a stabilit că ingerinţa asupra dreptului de proprietate privată, trebuie să îndeplinească anumite criterii, anume să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit (Beyeler contra Italiei).

Însă, raportul de proporţionalitate între interesul general pentru asigurarea exploatării unor resurse strategice şi interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale, poate fi reţinut numai în condiţiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de intimaţi în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, în ipoteza absenţei unei exproprieri formale, este obligatoriu să se privească dincolo de aparenţe şi să se cerceteze realităţile situaţiei reclamate (Hotărârea Sporrong şi E. contra Suediei).

De asemenea, mai trebuie observat, tot prin prisma invocării de către reclamanţi a protecţiei conferite de art. 1 al Primului Protocol adiţional CEDO, că, în mod constant, în jurisprudenţa sa sub aspectul principiului efectivităţii drepturilor garantate de Convenţie, Curtea de la Strasbourg a arătat de câte ori a avut prilejul că instrumentul internaţional regional european de protecţie a drepturilor omului garantează drepturi efective şi concrete şi nu drepturi teoretice şi iluzorii.

Având în vedere şi aceste repere jurisprudenţiale obligatorii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, faţă de situaţia de fapt stabilită.

Reţinând că pârâta Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea desfăşoară activitatea de exploatare a sării în soluţie în localitatea Ocnele Mari, în temeiul Licenţei de concesiune pentru exploatare a resurselor şi rezervelor de sare gemă din zăcământul Ocnele Mari nr. 9S/22.01.1999, licenţă ce a fost prelungită de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti prin actul adiţional nr. x, pentru o perioadă de 5 ani, în conformitate cu prevederile Legii minelor nr. 85/2003, actualizată, act normativ potrivit căruia, titularul licenţei/permisului are obligaţia să execute şi să finalizeze lucrările de refacere a mediului în perimetrele afectate de activităţile miniere [art. 39 alin. (1)], instanţa de apel a statuat în mod corect că, dincolo de obligaţia de a repara prejudiciile produse mediului prin activitatea prestată, în măsura în care activitatea de exploatare afectează terţele persoane, în temeiul răspunderii civile delictuale, beneficiarul activităţii este obligat să repare prejudiciul creat acestora, potrivit principiilor din C. civ., respectiv, a normelor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale (art. 1349 şi urm. C. civ.).

Pentru determinarea fără echivoc a faptei ilicite, respectiv a consecinţelor acesteia asupra patrimoniului reclamanţilor, instanţa de apel s-a raportat la probele administrate în ambele faze procesuale devolutive.

Analizând concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea geologie întocmit de expertul tehnic judiciar F., cât şi pe cele ale expertului consilier în aceeaşi specialitate, precum şi "Studiul privind asigurarea capacităţii de producţie a sării în soluţie la Ocnele Mari, judeţul Vâlcea", lucrare întocmită de specialiştii Departamentului de Cercetare de "Geologie şi Geofizică Ambientală" al Universităţii Bucureşti, care au efectuat măsurători în ceea ce priveşte câmpurile de exploatare a sării, instanţa a reţinut că, deşi este real că activitatea de exploatare a sării a avut un impact negativ asupra zonei, impact datorat formării de caverne şi scufundărilor de teren, în speţă nu se poate reţine existenţa unui risc iminent de prăbuşire a tavanelor camerelor de dizolvare, prăbuşire care să conducă la pierderea bunurilor ce aparţin reclamanţilor, iar producerea în viitor a acestui eveniment nu echivalează cu existenţa unui prejudiciu viitor cert- neexistând vreun element probator care să justifice afirmaţia că prăbuşirea cavernei sondelor 429-430 va afecta toate imobilele reclamanţilor, efectele unui atare eveniment neputând fi la acest moment cuantificate.

Referitor la susţinerile reclamanţilor referitoare la imposibilitatea totală de utilizare a imobilelor, fiind grav afectate de activitatea de exploatare a sării, susţineri reiterate prin cererea de recurs, instanţa de apel, având în vedere constatările expertului agricol şi argumentele expuse anterior privind prăbuşirea terenului, a reţinut ca nedovedite pretenţiile de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenurilor agricole şi a plantaţiilor aflate pe acestea, în condiţiile în care terenurile pot fi folosite potrivit destinaţiei lor şi nu există vreo restricţie cu privire la terenurile având această categorie de folosinţă.

În privinţa construcţiilor, curtea de apel, coroborând concluziile experţilor tehnici judiciari cu aspectele ce rezultă din adresa nr. x/02.04.2017 a Primăriei oraşului Ocnele Mari, a apreciat că nu se poate reţine concluzia expertului cum că singura cauză a apariţiei crăpăturilor este tasarea pământului şi nici afectarea gravă a structurii de rezistenţă a casei, contrar situaţiei de fapt stabilită de tribunal, iar în privinţa celorlalte construcţii-anexe, a observat că nici expertul, nici prima instanţă nu au arătat care sunt acele degradări grave şi iremediabile care justifică acordarea contravalorii lor, nefiind, deci, întemeiate nici pretenţiile reclamanţilor, de acordare a contravalorii bunurilor pentru degradări iremediabile şi de substanţă.

Referitor la susţinerea reclamanţilor privind situarea imobilelor în perimetrul de exploatare a sării şi în zona afectată de restricţii, potrivit hotărârii Consiliului Local Ocnele Mari, s-a reţinut prin decizia recurată că, pe de o parte, există restricţii doar în privinţa construcţiilor, restricţii ce afectează şi terenurile cu destinaţie de folosinţă curţi-construcţii, iar, pe de altă parte, deşi reclamanţii pretind că sunt lipsiţi de dreptul de proprietate, neputând exercita atributele acestuia şi au solicitat plata contravalorii bunurilor, aceştia folosesc bunurile şi culeg fructele acestora, imobilele rămânând în continuare în proprietatea reclamanţilor, nefiind dovedit nici că dreptul de a dispune de bunuri a fost încălcat (restricţionat).

În raport de situaţia de fapt astfel reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii afirmă că ar fi fost ignorate în stabilirea prejudiciului restricţiile impuse de autorităţi prin Regulamentul Local de Urbanism ca urmare a activităţii de exploatare a sării, acestea au fost avute în vedere ca reprezentând un factor indirect ce a determinat scăderea valorii imobilelor-construcţii şi a terenului aferent, deprecierea acestora fiind un prejudiciu cert, iar despăgubirile acordate fiind stabilite în conformitate cu concluziile expertizei tehnice judiciare de evaluare a imobilelor, probă administrată în apel.

Curtea de apel a făcut, aşadar, o analiză proprie a probelor şi o reevaluare a prejudiciului suferit de recurenţii-reclamanţi, precum şi a sumelor care pot să conducă la repararea sa, alegaţiile acestora din urmă privind nerepararea integrală a prejudiciului, respectiv, caracterul modic şi neverosimil a despăgubirii stabilite pentru deprecierea valorii de piaţă a imobilului teren punând în discuţie doar chestiuni de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs şi care, în mod evident, nu pot fundamenta critica vizând ignorarea în apel a prevederilor art. 1381-1395 C. civ. şi a regulilor aplicabile reparării prejudiciului ce se desprind din aceste texte legale.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtelor la plata daunelor morale cauzate prin fapta ilicită imputată, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestora.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale prin prisma art. 58 şi art. 252 C. civ. referitoare la ocrotirea drepturilor personalităţii, se constată că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru atingeri aduse unor prerogative ale personalităţii umane partea interesată trebuie să facă dovada faptei ilicite şi a circumstanţelor săvârşirii ei.

Or, întrucât afectarea dreptului de proprietate, conform situaţiei de fapt stabilite, nu are aptitudinea intrinsecă de a genera, prin ea însăşi, şi prejudicii de ordin moral, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, s-a raportat la probatoriul administrat inclusiv în privinţa stabilirii eventualului prejudiciului moral, un probatoriu care nu a relevat circumstanţe particulare, de natură a justifica lezarea vreunei prerogative a personalităţii fiecăruia dintre recurenţii-reclamanţi.

A reţinut sub acest aspect instanţa de apel că, deşi judecătorul poate să folosească şi criterii ce ţin de echitatea socială pentru a cuantifica întinderea prejudiciului nepatrimonial, reclamanţii nici nu au invocat în cererea lor în ce constă prejudiciul nepatrimonial suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor.

Curtea a mai reţinut că nu s-a dovedit că imobilele au fost afectate de deversările de sare, astfel încât reclamanţii să fi fost nevoiţi să trăiască în locuinţa imprimată de mirosul de sare.

În acest context, instanţa de recurs constată că declaraţiile martorilor au fost înlăturate motivat prin raportare la concluziile expertului tehnic în specialitatea construcţii care a făcut lucrarea de specialitate deplasându-se la faţa locului, instanţa de prim control judiciar apreciind că locuinţa are un grad de funcţionalitate ridicat, iar igrasia relevată din declaraţiile celor audiaţi în cauză şi care a fost remarcată şi de expertul desemnat poate avea alte cauze decât deversările de sare.

Mai trebuie subliniat că invocarea de către recurenţii-reclamanţi a prevederilor art. 327 C. proc. civ. ce defineşte prezumţia ca mijloc de probă nu are nicio relevanţă, nepermiţând validarea criticilor prezentate, ţinând seama că instanţa apreciază ansamblul probelor administrate în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ. ("În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare") şi nu este, aşadar, ţinută să recurgă la acest mijloc de probă în sensul dorit de reclamanţi, prezumţiile judiciare (categoria în discuţie) fiind cele lăsate de legiuitor, conform art. 329 C. proc. civ., "la luminile şi înţelepciunea judecătorului", iar acesta din urmă putând apela la ele dacă au "greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins".

Or, maniera în care, în concret, instanţa de apel a apreciat probele administrate în proces şi stabilirea situaţiei de fapt prin prisma acestei aprecieri sunt aspecte care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de reformare fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru acelaşi argument, nu poate fi primită nici critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la faptul că aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de proprietate, precum şi a celor care reglementează răspunderea civilă delictuală ar fi fost "alterată", deoarece ar reflecta doar concluziile favorabile pârâtelor din anumite rapoarte de expertiză.

O altă critică formulată de recurenţii-reclamanţi, circumscrisă însă motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 451 din C. proc. civ., susţinând astfel recurenţii că instanţa de apel trebuia să le acorde cheltuielile privind onorariile experţilor numiţi de părţi, având în vedere şi faptul că a făcut trimitere la concluziile rapoartelor de expertiză întocmite de aceştia, iar textul de lege menţionat nu distinge între experţii numiţi de instanţă şi experţii-parte.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", cheltuieli din care fac parte, conform art. 451 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi onorariile experţilor judiciari.

Se mai constată că, în condiţiile în care s-a încuviinţat administrarea unei probe cu expertiză, partea interesată are posibilitatea să solicite ca, suplimentar, potrivit art. 18 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, cu modificările ulterioare, pe lângă expertul tehnic judiciar numit de instanţă, să participe la efectuarea expertizei şi un expert tehnic judiciar sau specialist ales de aceasta, cu încuviinţarea organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar potrivit art. 18 alin. (3), onorariul acestui expert tehnic judiciar sau specialist este "stabilit de parte şi de expert de comun acord, în temeiul raporturilor contractuale dintre aceştia, şi este plătit acestuia de către partea care l-a nominalizat."

În prezenta cauză, reclamanţii au făcut uz de acest drept, solicitând instanţei de fond încuviinţarea participării unor consilieri experţi la efectuarea expertizei judiciare, cerere care a fost admisă (măsura fiind menţinută şi cu prilejul administrării probei în apel). Totodată, instanţa de apel, răspunzând motivului din apel având ca obiect modalitatea stabilirii cheltuielilor de judecată în primă instanţă, a apreciat că plata respectivului onorariu nu poate fi considerată ca o cheltuială necesară pentru buna desfăşurare a procesului, în sensul art. 451 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază însă că o atare statuare a instanţei de apel referitoare, în esenţă, la modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată poate fi examinată în această etapă procesuală exclusiv din perspectiva soluţiei adoptate prin decizia recurată în privinţa pretenţiilor principale deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile schimbării în parte a sentinţei ca urmare a apelului promovat de pârâte, deoarece valorificarea dreptului la acordarea cheltuielilor de judecată are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Or, trebuie observat că, în speţă, recurenţii-reclamanţi nu pot ignora împrejurarea că instanţa de apel, regăsindu-se în situaţia admiterii parţiale a pretenţiilor formulate de aceştia, aşadar, a stabilirii unei culpe procesuale şi în sarcina părţii reclamante pentru că a solicitat mai mult decât i se datora, a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii conform cărora "judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată" şi "dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Prin urmare, reţinând că soluţia de admitere parţială a acţiunii s-a reflectat în mod necesar în tranşarea situaţiei cheltuielilor în cauză, întrucât norma sus-menţionată îi permite instanţei să acorde părţii câştigătoare doar o parte din cheltuielile de judecată sau chiar să compenseze cheltuielile de judecată, solicitate în litigiu, în măsura în care există o cerere similară formulată de pârât, iar în speţă nu pot fi decelate (şi nici nu s-au indicat) alte aspecte de nelegalitate referitoare la maniera de comensurare a cheltuielilor de judecată datorate în prima fază procesuală, astfel cum au fost reevaluate acestea în apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că aspectul invocat de recurenţii reclamanţi nu poate determina casarea hotărârii prin prisma motivului de recurs analizat.

Referitor la recursul declarat de pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatare Minieră Râmnicu Vâlcea, Înalta Curte constată că au invocat şi acestea motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind în acest sens că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material incidente în materia răspunderii civile delictuale, menţionând dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1386 din C. civ.

Recurentele-pârâte susţin, în esenţă, că exploatarea minieră din zonă nu a dus prin ea însăşi la deprecierea economică a imobilelor reclamanţilor, aceasta putând fi determinată de restricţiile de construire, împrejurare care ar exclude existenţa unei fapte ilicite, recurentele invocând incidenţa dispoziţiilor art. 556 alin. (2) din C. civ., care permit limitarea prin lege a exercitării atributelor dreptului de proprietate, precum şi a celor cuprinse în Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, conform cărora statul prin intermediul autorităţilor publice, are dreptul şi datoria de a asigura, activitatea de urbanism şi de amenajare a teritoriului.

Critica nu poate fi validată. Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale a fost definită în doctrină ca reprezentând o faptă de încălcare a unor norme ale dreptului obiectiv prin care se cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte trebuie avute în vedere atât normele juridice, cât şi normele de convieţuire socială strâns legate de drepturile subiective civile recunoscute de lege, respectiv, cele care au legătură cu limitele şi modul de exercitare ale acestora.

În speţă, este incontestabil că activitatea cu caracter economic, respectiv exploatarea minieră din zona unde sunt situate imobilele reclamanţilor este una autorizată, însă, în măsura în care în exercitarea activităţii se produce un prejudiciu unei terţe persoane, acesta nu poate rămâne nereparat, în condiţiile stabilirii unei răspunderi civile.

Astfel cum s-a reţinut, instanţa de apel a stabilit existenţa elementelor acestui tip de răspundere, conform art. 1349 şi art. 1357 C. civ., constatând că au fost dovedite efectele exploatării de sare asupra unora dintre imobilele reclamanţilor, efecte directe asupra terenului şi indirecte, prin restricţiile impuse de autorităţi, în conformitate cu atribuţiile conferite de lege în acest scop, restricţii vizând exercitarea dreptului de proprietate - consecinţe negative ce depăşesc limitele legale ale activităţii invocate de pârâte, reiterate prin prezentul recurs.

Reamintind că elementele de fapt ale cauzei nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, Înalta Curte constată că afectarea patrimoniului reclamanţilor ca urmare directă a activităţii de exploatare a sării a rezultat din probele administrate în cauză, probe pe baza cărora a fost determinată o pierdere certă, actuală, fiind cuantificat astfel şi prejudiciul, împrejurare în raport de care nu poate fi primită nici alegaţia recurentelor referitoare la cuantumul eronat al despăgubirii acordate (care ar include deprecierea datorată vechimii construcţiilor). Limitarea dreptului de construire prin P.U.Z. este o consecinţă a stării de pericol generată de exploatare şi nu poate fi reţinută ca o faptă ilicită distinctă a autorităţii publice locale, care ar fi produs prejudiciul pretins de reclamanţi, astfel cum pretind pârâtele.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, pentru a fi justificată, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să servească unui obiectiv legitim în interesul public sau general, fiind necesar să se stabilească dacă a fost realizat un echilibru just între interesele generale ale comunităţii şi exigenţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, căutarea acestui echilibru rezultând din raţionamentul textului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi reflectându-se în structura art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Sporrong şi E. contra Suediei).

Or, un astfel de echilibru nu va fi realizat atunci când proprietarul este obligat să suporte "o povară disproporţionată şi excesivă".

Înalta Curte constată că stabilirea justului echilibru între prejudiciul creat reclamanţilor şi activitatea de exploatare desfăşurată de recurentele pârâte, activitate care, astfel cum a reţinut instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză, a interferat cu dreptul de proprietate ce se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor afectându-i cu caracter de certitudine pe titularii dreptului real în maniera reţinută în apel impune acordarea unor despăgubiri proporţionale cu ingerinţa suferită, prevederile art. 1385 alin. (1) din C. civ. dispunând că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Este vădit nefondată şi critica recurentelor vizând faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod greşit, că prejudiciul reprezentat de deprecierea imobilelor-construcţii şi teren aferent reflectată de diminuarea valorii de piaţă poate fi un prejudiciu actual, deşi nu s-a produs, întrucât, potrivit art. 1381 din C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, drept care se naşte din ziua cauzării acestuia, Înalta Curte constatând deja prin considerentele anterior prezentate că instanţa de apel a reţinut, pe baza probatoriului administrat o diminuare actuală certă a patrimoniului reclamanţilor - circumstanţă factuală ce nu poate fi pusă în discuţie în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Or, o atare scădere a valorii de piaţă a construcţiilor şi a terenului aferent, categoria curţi-construcţii, reprezentând un prejudiciu material cert, atât din punct de vedere al existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale, conform probelor administrate, este apt de a fi acoperit prin acordarea de despăgubiri în conformitate cu normele legale incidente enunţate. Instanţa de apel a analizat pretenţiile deduse judecăţii şi prin raportare la aceste dispoziţii legale, reţinând în mod judicios că prejudiciul este cert când existenţa lui actuală sau viitoare este neîndoielnică şi, în acelaşi timp, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Astfel, instanţa corect a statuat că prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi încă nu s-au produs, ele sigur se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea lor, pe bază de elemente îndestulătoare.

În ceea ce priveşte măsurile dispuse de instanţa de apel prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte au formulat o critică sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de amânare a judecăţii cauzei pentru luarea la cunoştinţă de raportul suplimentar de expertiză imobiliară depus în faţa instanţei de apel şi pentru formularea unor eventuale obiecţiuni, în condiţiile în care nu fusese respectat termenul reglementat de art. 336 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocată de recurentele-pârâte pe această cale şi o încălcare a dreptului la apărare.

Întrucât prin această critică se pune în discuţie nerespectarea de către instanţa de apel în situaţia învederată a unor principii ale procesului civil, Înalta Curte o va examina prin prisma motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii şi principiul respectării dreptului la apărare dau expresie întregului complex de garanţii şi drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părţilor la apărarea intereselor lor legitime. Astfel, existenţa contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului.

În acest sens, trebuie remarcat că art. 13 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege", iar art. 14 alin. (6) C. proc. civ. statuează că "Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

În vederea asigurării principiilor evocate, în privinţa administrării probei cu expertiză, prin dispoziţiile art. 336 alin. (1) C. proc. civ. se instituie obligaţia pentru expertul desemnat cu efectuarea lucrării de a depune raportul la instanţă cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, urmărindu-se ca părţile să aibă astfel posibilitatea de a lua cunoştinţă din timp de concluziile expertului, pentru a putea formula eventuale obiecţiuni sau, după caz, alte apărări pe fondul pricinii.

În speţă, Înalta Curte reţine că, la data de 03 mai 2022, expertul judiciar a depus un răspuns la obiecţiunile formulate de apelantele pârâte şi încuviinţate de instanţă faţă de concluziile raportului de expertiză tehnică în discuţie depus anterior, iar la termenul de judecată din data de 10 mai 2022 a fost respinsă motivat cererea pârâtelor de amânare a judecăţii prin care s-a invocat nerespectarea termenului procedural sus-menţionat, instanţa considerând că răspunsul expertului, de numai o pagină, poate fi studiat la acelaşi termen.

De altfel, se reţine că pârâtele, după luarea la cunoştinţă a conţinutului răspunsului redactat de expert, au formulat în şedinţa publică noi obiecţiuni care au fost discutate şi, ulterior, respinse la acelaşi termen de judecată.

În circumstanţele prezentate, nu se poate constata că refuzul instanţei de a da curs cererii formulate de partea interesată conform art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. i-ar fi produs o vătămare, în condiţiile în care răspunsul expertului nu era unul complex, iar studierea sa de către parte în timpul şedinţei de judecată, permisă de instanţă, i-a permis să formuleze noi obiecţiuni, discutate la acelaşi termen.

Având în vedere că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancţiunea procesuală a nulităţii, care se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare, îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă, Înalta Curte constată că, faţă de aspectele mai sus prezentate, nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, o atare vătămare neregăsindu-se în speţă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtele Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti şi Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 2720 din 25 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2023.