Nullity of conventional revocation of inter vivos donation and admissibility of paulian action without exhaustion of prior remedies

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Deliberând asupra recursurilor declarate în cauză, reţine următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la 10 martie 2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G. şi H.:

- să constate nulitatea actului intitulat "Declaraţie de revocare convenţională a Contractului de donaţie autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuţiu", încheiat între pârâţii C. şi D., pe de-o parte, şi fiica acestora, E., pe de altă parte, autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I.;

- să dispună desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii C. şi D., în calitate de vânzători, şi pârâta F., în calitate de cumpărătoare, autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I. cu privire la imobilul situat în comuna Vladimirescu, nr. top x, nr. cadastral x, judeţul Arad, constând în casă de locuit şi teren aferent, ca act subsecvent al actului a cărei nulitate o solicită;

- să declare inopozabil, raportat la reclamanţi, contractul de donaţie încheiat între pârâţii C., D. şi fiica acestora, E., autentificat la J., sub nr. x din 16 decembrie 2016, având ca obiect imobilul situat în comuna Vladimirescu, str. x, înscris în CF nr. x, nr. top x, nr. cadastral x, judeţul Arad, constând în casă de locuit şi teren aferent;

- să dispună ca Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să facă cuvenitele modificări în CF x, nr. top x, nr. cadastral x.

La 23 iulie 2020, reclamanţii au formulat cerere de completare, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor G. şi H., solicitând desfiinţarea antecontractului de vânzare-cumpărare şi ipotecă legală încheiat între pârâta F., în calitate de promitentă-vânzătoare, şi pârâţii G. şi H., în calitate de promitenţi-cumpărători, autentificat sub nr. x din 26 februarie 2020 de către NP I. cu privire la imobilul situat în comuna Vladimirescu, str. x, înscris în CF x, nr. top x, nr. cadastral x, constând în casă de locuit şi teren aferent, ca act subsecvent al actului a cărui nulitate a solicitat a se constata conform primului şi celui de-al doilea petit al acţiunii; să dispună ca BCPI Arad să facă cuvenitele modificări în CF x, nr. top x, nr. cadastral x.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 245 din 2 octombrie 2020, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., G. şi H..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 129 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de către reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 245 din 2 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu pârâţii F., C., D., E., H. şi G..

A anulat sentinţa apelată şi, în rejudecare a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost formulată şi precizată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F., H. şi G..

A constatat nulitatea absolută a actului juridic intitulat "Declaraţie de revocare convenţională a Contractului de Donaţie autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuţi", autentificat sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I., încheiat între pârâţii C. şi D., în calitate de donatori, şi E., în calitate de donatoare.

A constatat inopozabilitatea, faţă de reclamanţi, a contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 la BNP Fărcuţi, încheiat între pârâţii C. şi D., în calitate de donatori, şi pârâta E., în calitate de donatoare.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

Intimaţii-pârâţi au fost obligaţi la plata sumei de 8.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanţii-apelanţi.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 129 din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii C. şi D., pârâta E. şi pârâta F..

4.1. Pârâţii C. şi D. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Declaraţia de revocare convenţională a contractului de donaţie autentificat sub nr. x/2016 la BNP Fărcuţi, autentificată sub nr. x din 20 iunie 2019 de către SPN I. reprezintă un contract valabil, prin care în baza principiului libertăţii contractuale şi a simetriei actelor juridice, toate părţile implicate şi-au dat acordul pentru desfiinţarea contractului de donaţie.

Dispunând nulitatea absolută a acestui act juridic, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 5, art. 12, art. 1.015, art. 1.166 şi art. 1.167 şi art. 1.169, art. 1.266, art. 1.270 din C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au apreciat, în dezacord cu Curtea de Apel Timişoara, că era esenţial a se stabili dacă declaraţia de revocare a contractului de donaţie este lovită sau nu de nulitate absolută.

În opinia recurenţilor-pârâţi, dacă declaraţia de revocare este socotită valabilă, atunci contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 trebuie socotit desfiinţat. În schimb, dacă declaraţia de revocare este lovită de nulitate absolută, atunci contractul de donaţie trebuie socotit în fiinţă.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.562 - art. 1.565 din C. civ., întrucât, dacă declaraţia de revocare este valabilă, în aprecierea recurenţilor-pârâţi este inadmisibilă acţiunea pauliană împotriva unui contract inexistent/desfiinţat.

De asemenea, cu nerespectarea acestor prevederi, acţiunea pauliană a fost admisă, deşi debitorul era solvabil, având în vedere că, în cursul soluţionării apelului, pârâţii au redobândit un imobil în proprietate.

În privinţa acestui imobil, instanţa de apel a reţinut că ar fi greu vandabil sau insuficient ca valoare pentru a acoperi creanţa reclamanţilor, motivare care nu este legală şi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât acţiunea pauliană aduce o ingerinţă în libertatea contractuală a debitorului, admisibilă doar atunci când creditorul a valorificat şi/sau epuizat mijloacele de executare silită pe care legea i le pune la dispoziţie.

Dreptul la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece instanţa de apel s-a erijat în avocatul reclamanţilor, oferindu-le îndrumări cu privire la demersurile juridice pe care ar trebui să le facă după proces.

În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4.2. Pârâta E. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, formulând următoarele critici:

Dispunând nulitatea absolută a declaraţiei de revocare convenţională a contractului de donaţie, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 5 C. proc. civ., art. 12, art. 1.015, art. 1.166 şi art. 1.167 şi art. 1.169, art. 1.266, art. 1.270 din C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. Declaraţia de revocare a contractului de donaţie reprezintă un contract valabil încheiat în baza principiului libertăţii contractuale şi cu respectarea simetriei actelor juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus), prin care ambele părţi au consimţit la desfiinţarea/stingerea contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016.

Indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat, în dezacord cu Curtea de Apel Timişoara, că era esenţial a se stabili dacă declaraţia de revocare a contractului de donaţie este lovită sau nu de nulitate absolută.

În opinia sa, dacă declaraţia de revocare este socotită valabilă, atunci contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 trebuie socotit desfiinţat. În schimb, dacă declaraţia de revocare este lovită de nulitate absolută, atunci contractul de donaţie trebuie socotit în fiinţă.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.562 - art. 1.565 din C. civ., întrucât acţiunea pauliană a fost admisă, deşi debitorul era solvabil, având în vedere că, în cursul soluţionării apelului, pârâţii au redobândit un imobil în proprietate.

Dreptul la un proces echitabil a fost încălcat, deoarece instanţa de apel s-a erijat în avocatul reclamanţilor, oferindu-le îndrumări cu privire la demersurile juridice pe care ar trebui să le facă după proces.

Obiectul cauzei a fost modificat, cu afectarea limitelor judecăţii, în condiţiile în care reclamanţii au învestit instanţa cu constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de revocare a contractului de donaţie şi a contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 2019 şi cu o acţiunea pauliană vizând strict contractul de donaţie din anul 2016.

În drept, au fost indicate motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

4.3. Pârâta F. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privinţa obligării sale, în subsidiar, cu ceilalţi intimaţi la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele critici:

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 453 şi art. 455 C. proc. civ., care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât din dispozitivul deciziei atacate se poate observa că nu a fost admis niciun capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta F.. Prin urmare, faţă de modul de soluţionare a acţiunii, rezultă că pârâta nu a pierdut procesul, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a fost indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţii C. şi D., pârâta E. şi pârâta F., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, intimaţii au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În conformitate cu art. 248 alin. (2) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Pârâţii C. şi D. şi pârâta E. au formulat cereri de recurs distincte, formulând, în esenţă critici similare, care se încadrează în motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. Astfel, se constată că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează a fi analizată critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile învestesc instanţa de recurs cu examinarea conformităţii hotărârii recurate în raport cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind invocat viciul nemotivării. De asemenea, se constată că se supune analizei şi conformitatea deciziei atacate cu normele de drept material prevăzute de art. 1.562 - art. 1.565 C. civ., critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile formulate de pârâta F. se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât privesc nerespectarea dispoziţiilor art. 453 şi art. 455 C. proc. civ., ce reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la recursul declarat de pârâta E., analizând cu prioritate excepţia netimbrării, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum şi împuternicirea avocaţială sau, după caz, delegaţia consilierului juridic, sub sancţiunea nulităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (2), dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., decât după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.

În prezenta cauză, prin rezoluţia de primire din 13 iulie 2022, s-a dispus emiterea unei adrese către recurenta-pârâtă E. pentru a o înştiinţa cu privire la obligativitatea achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 2.905 RON, sub sancţiunea anulării cererii. De asemenea, s-a dispus emiterea unei adrese şi către recurenţii-pârâţi C. şi D. pentru a li se aduce la cunoştinţă obligativitatea achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 2.905 RON, sub sancţiunea anulării cererii. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă F., s-a constatat că este scutit de la plata taxei judiciare, conform Deciziei pronunţate în recurs în interesul legii nr. 2/2020, prin care s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 şi 34 alin. (3) din acelaşi act normativ, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluţiile pronunţate de instanţele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de către părţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Rezultă astfel că în sarcina recurentei-pârâte E. instanţa a stabilit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum total de 2.905 RON, astfel: 100 RON pentru motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi 2.805 RON pentru motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cu referire la modul de calcul prevăzut de art. 3 lit. e) din acelaşi act normativ, calculată la valoarea de 225.170,73 RON, reprezentând valoarea impozabilă a imobilului .

Recurenta-pârâtă a fost încunoştinţată la 20 iulie 2022, conform dovezii de la dosar, că are obligaţia de a depune dovada achitării taxei de timbru în termen de 10 zile de la primirea adresei, însă nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi nici nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau cerere de ajutor public judiciar.

Înalta Curte reţine că, prin nedepunerea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancţiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (2) raportat la alin. (3) C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului.

Împrejurarea că numele recurentei-pârâte E. a fost menţionat pe adresa de înaintare a dovezii de achitare a taxei de timbru de către recurenţii-pârâţi C. şi D. nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, taxa nefiind datorată în solidar, din moment ce recurenta-pârâtă nu a introdus cererea de recurs împreună cu aceşti pârâţi, ci a formulat o cerere de recurs distinctă.

Prin urmare, cum recurenta-pârâtă E. nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, deşi a fost legal înştiinţată despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de această pârâtă ca netimbrat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta F. este nefondat, urmând a fi respins.

Recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 şi art. 455 C. proc. civ., care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reţine culpa sa procesuală, din moment ce nu a fost admis niciun capăt de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta F., critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de casare priveşte încălcarea tuturor normelor de procedură civilă imperative, însă neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci mai trebuie constatată şi vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităţilor exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată. Totodată, pentru invocarea cu succes a acestui motiv de recurs este necesară şi o relevanţă a respectivei neregularităţi în economia procesului, relevanţă care să constea, în esenţă, într-o vătămare care să reclame casarea.

Analizând dispozitivul şi considerentele deciziei recurate sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, se constată că intimaţii-pârâţi aflaţi în culpă procesuală au fost obligaţi, în solidar, la plata către reclamanţii-apelanţi a sumei de 8.420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru achitate în primă instanţă şi apel.

Recurenta-pârâtă F. afirmă că nu este parte căzută în pretenţii, raportat la soluţia pronunţată în apel, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Cum în dispozitivul deciziei recurate nu sunt indicaţi intimaţii-pârâţi aflaţi în culpă procesuală, neregularitatea pretinsă de recurenta-pârâtă nu poate fi verificată de instanţa de recurs, aceasta putând face obiectul analizei în cadrul procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ., potrivit cu care în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Textul are în vedere ipoteza unor dispoziţii neclare, de natură să ridice îndoieli cu privire la întinderea obligaţiilor stabilite prin dispozitiv ori să genereze dificultăţi privind punerea în aplicare a hotărârii.

Luând în examinare recursul declarat de pârâţii C. şi D., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, sunt deduse analizei criticile relative la soluţia de constatare a nulităţii absolute a declaraţiei de revocare a contractului de donaţie.

Contrar acestor critici, actul juridic menţionat a fost interpretat în conformitate cu normele de drept material incidente, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată că în cuprinsul actului intitulat "Declaraţie de revocare convenţională", recurenţii-pârâţi C. şi D., pe de-o parte, şi recurenta-pârâtă E., pe de altă parte, şi-au exprimat acordul pentru revocarea convenţională a contractului de donaţie, desfiinţarea sa cu efect retroactiv, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare, în sensul revenirii imobilului în proprietatea şi posesia donatorilor C. şi D., indicând în drept prevederile art. 1.270 alin. (2) din C. civ.

Deşi este adevărat că părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, libertatea contractuală nu este absolută, ci operează în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, astfel cum reglementează prevederile art. 1169 din C. civ., de principiu, în materia contractului.

De asemenea, dispoziţiile art. 11 din C. civ. stipulează că nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.

În acest context, se observă că, raportat la finalitatea urmărită de aceste părţi la încheierea declaraţiei de revocare, trebuie analizate limitele impuse de lege în materia contractului de donaţie, a căror nesocotire poate atrage sancţiunea nulităţii absolute.

În acord cu motivarea instanţei de apel, Înalta Curte reţine că liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Art. 1.015 din C. civ. reglementează irevocabilitatea contractului de donaţie, care acţionează descurajant pentru donator şi contribuie la siguranţa circuitului civil, având un caracter particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că priveşte esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui.

Cu toate că se prevalează de respectarea principiului simetriei actelor juridice, în sensul că a fost exprimat consimţământul mutual pentru revocarea donaţiei, recurenţii-pârâţi nu au în vedere că revocarea donaţiilor poate opera numai în temeiul cauzelor legale sau chiar convenţionale, care însă să fie stipulate în contract cu respectarea principiului irevocabilităţii sau a altor norme imperative.

Drept urmare, susţinerea recurenţilor-pârâţi în sensul că, în ceea ce priveşte celelalte contracte, regula generală rezidă în posibilitatea părţilor de a modifica sau pune capăt acelui act prin manifestarea lor de voinţă liber exprimată şi cu respectarea legii, nu poate fi luată în considerare ca argument în sprijinul pretinsei aplicări greşite a prevederilor art. 1.169 şi 1.270 din C. civ., de vreme ce contractul de donaţie reprezintă un contract caracterizat de reguli specifice, adaptate naturii sale de liberalitate inter vivos.

De altfel, în virtutea libertăţii contractuale, părţile aveau posibilitatea de a încheia un nou contract de donaţie, în sens contrar, dacă doreau ca bunul să se reîntoarcă în patrimoniul donatorilor, aceasta fiind calea legală de urmat, după cum a subliniat instanţa de apel în mod corect.

Cât priveşte prevederile art. 5 alin. (4) C. proc. civ., care interzic judecătorului să stabilească prin hotărâre dispoziţii general obligatorii în orice alte cauze, contribuind la asigurarea principiului separaţiei puterilor în stat, în condiţiile în care depăşirea atribuţiilor judecătoreşti constituie motiv de casare a hotărârii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi nu au exprimat o critică propriu-zisă cu privire la aplicarea acestor prevederi.

Caracter nefondat au şi criticile expuse prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi neconvenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Contrar opiniei recurenţilor-pârâţi, chestiunea nulităţii absolute a declaraţiei de revocare convenţională a fost lămurită de instanţa de apel, care în rejudecare a admis, în parte, acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a acestui act juridic. Premisele care au condus instanţa de apel la concluzia că operează sancţiunea nulităţii absolute au fost expuse în mod detaliat în cadrul considerentelor de la filele x din decizia recurată. Astfel, se observă că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., raţionamentul juridic fiind fundamentat pe prevalenţa principiului irevocabilităţii donaţiei, reglementat prin norme imperative, de ordine publică, a căror nerespectare a determinat sancţionarea declaraţiei de revocare a contractului de donaţie cu nulitatea absolută.

Clarificând instanţa de apel că încălcarea principiului irevocabilităţii donaţiei atrage sancţiunea nulităţii absolute a declaraţiei de revocare convenţională a contractului de donaţie, încheiat între recurenţii-pârâţi C. şi D. şi recurenta-pârâtă E., Înalta Curte reţine că este lipsită de fundament critica în sensul că acţiunea pauliană care priveşte un contract desfiinţat este inadmisibilă, din moment ce aceasta avea ca premisă ipoteza în care declaraţia de revocare ar fi rămas valabilă.

De asemenea, cu respectarea exigenţelor art. 425 C. proc. civ., curtea de apel a motivat soluţia dată capătului de cerere având ca obiect acţiunea revocatorie, prezentând argumentele pentru care a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.562 şi art. 1.563 din C. civ., constatând inopozabilitatea faţă de reclamanţi a contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 16 decembrie 2016 la BNP Fărcuţi încheiat între pârâţii C. şi D., în calitate de donatori, şi pârâta E., în calitate de donatară.

Invocând atât viciul nemotivării, cât şi o interpretare nelegală a legii, recurenţii-pârâţi au criticat motivarea instanţei cu privire la cerinţa, prevăzută de art. 1562 alin. (1) din C. civ., ca actul juridic a cărui inopozabilitate este solicitată să fi cauzat sau mărit starea de insolvabilitate a debitorului.

Potrivit art. 1562 alin. (1) din C. civ., dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

Din acest text de lege se desprind două dintre condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru reuşita acţiunii revocatorii, în cauză interesând modul în care instanţa de apel a motivat cerinţa ca actul juridic încheiat de debitor cu terţul să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant.

Astfel, creditorul poate solicita constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu. Pentru creditor, în acest caz, prejudiciul constă în faptul că, prin actul pe care-l atacă, debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate. Cu alte cuvinte, prin acest act debitorul îşi micşorează activul patrimonial. Se poate observa însă, că nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate pot fi atacate pe cale pauliană, întrucât norma enunţată se referă la aceste acte cu titlu exemplificativ.

Atât la nivel doctrinar, cât şi jurisprudenţial, s-a statuat că pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace debitorului o însărăcire, exemplul tipic fiind donaţia, care are ca efect ieşirea unei valori active din patrimoniul acestuia, fără să primească ceva în schimb.

În ceea ce priveşte starea de insolvabilitate, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că aceasta rezultă din inferioritatea activului patrimonial faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile, cerinţa fiind analizată şi considerată îndeplinită în speţă, astfel cum reiese din considerentele de la fila x din decizia recurată. De asemenea, instanţa de apel a demonstrat că reclamanţii creditori au suferit un prejudiciu ca urmare a încheierii actului de donaţie, considerentele de la fila x fiind convingătoare sub acest aspect.

Pretinzând o nemotivare a argumentelor pe baza cărora instanţa de apel a dedus concluzia că donaţia încheiată între recurenţii-pârâţi C. şi D. şi recurenta-pârâta E. a cauzat reclamanţilor un prejudiciu constând în crearea unei stări de insolvabilitate, recurenţii-pârâţi apreciază că acţiunea pauliană a fost în mod greşit admisă, întrucât aceştia erau solvabili.

Analiza acestui element de fapt al cauzei a fost realizată de instanţa de apel, care în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra întrunirii acestei condiţii, care nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs. Este atributul instanţei de fond de a evalua în ce măsură se poate aprecia ca întrunită condiţia prejudiciului şi/ori cea a insolvabilităţii debitorului, în raport cu creanţa invocată, cu actul a cărui revocare s-a cerut pe calea acţiunii pauliene şi cu bunurile rămase în patrimoniul debitorilor, funcţie şi de aptitudinea acestora de a putea fi efectiv valorificate pentru realizarea creanţei. Aceasta, întrucât recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, după cum stipulează expres art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Raportat la argumentele prezentate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerea caracterului subsidiar al acţiunii revocatorii, care nu ar putea fi primită până ce creditorul nu a epuizat orice alte proceduri destinate recuperării creanţei, Înalta Curte reţine că este lipsită de bază legală.

O astfel de cerinţă de admisibilitate trebuie să-şi găsească reglementarea legală, cum se întâmplă, de exemplu, în situaţia acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, care nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art. 1.348 din C. civ.).

Or, din reglementarea dată de C. civ. (art. 1.562 - 1.565) acţiunii revocatorii nu rezultă că realizarea dreptului creditorului care recurge la acest mijloc de valorificare a creanţei este condiţionată epuizării altor acţiuni, pentru a se putea trage concluzia caracterului subsidiar al acestei acţiuni.

În realitate, făcând trimitere la starea de insolvabilitate a debitorilor care trebuie să fie demonstrată şi la faptul că aceasta ar presupune parcurgerea altor proceduri prealabile pentru a se statua asupra insolvabilităţii, recurenţii-pârâţi au în vedere una din condiţiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea acţiunii revocatorii. Nu este vorba însă despre un fine de neprimire şi de subsidiaritatea unei astfel de acţiuni, în contextul în care, aşa cum s-a arătat, nicio dispoziţie legală nu condiţionează un asemenea demers în justiţie de epuizarea altor căi procedurale.

Nici ultima critică, prin care au susţinut că instanţa s-a erijat în avocatul reclamanţilor, nu poate fi primită. Drept garanţie specifică a dreptului la un proces echitabil, se poate observa că părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări, principiul egalităţii fiind consacrat de prevederile art. 8 C. proc. civ., normă procedurală a cărei încălcare ar putea atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. dacă se constată şi vătămarea cauzată de această neregularitate.

Critica recurenţilor-pârâţi nu reliefează însă modul în care instanţa a nesocotit egalitatea de tratament a părţilor la judecarea cauzei, din moment ce nemulţumirea exprimată de aceştia priveşte împrejurarea că instanţa de apel i-ar fi îndrumat pe reclamanţi ce "demersuri juridice ar trebui să facă după acest proces", astfel că nu poate fi reţinută nici incidenţa acestui motiv de recurs.

În considerarea tuturor acestor motive, reţinând că, pe baza criticilor formulate, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta F. şi de pârâţii C. şi D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta E. împotriva deciziei nr. 129 din 12 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta F. împotriva deciziei nr. 129 din 12 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 129 din 12 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.