Property valuation tort claim against restitution authority fails on unproven damage; main appeal rejected, guarantor's appeal inadmissible.

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 8 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), obligarea acesteia la plata sumei de 1.698.159 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.919.217 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. pentru imobilul situat în Tulcea, str. x, colţ cu strada x, jud. Tulcea, şi valoarea de 221.058 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare pentru acelaşi imobil prin raportul de expertiză din 6 august 2020 întocmit de S.C. B.. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată până la data plăţii efective a debitului.

Prin întâmpinarea depusă la 13 decembrie 2021, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea acesteia ca prescrisă. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a acţiunii ca neîntemeiată.

La 14 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A..

La rândul său, chemata în garanţie S.C. A. a chemat în garanţie societatea C.. Prin întâmpinare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 571 din 18 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins cererea formulată de reclamant ca prescrisă.

În practicaua sentinţei menţionate se regăseşte soluţia tribunalului cu privire la admiterea excepţiei tardivităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie formulate de S.C. A. a S.C. C..

3. Hotărârile instanţei de apel

Prin decizia nr. 1438 din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 571 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii. A anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru judecarea procesului pe fond.

Prin decizia nr. 1940A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Recursurile

4.1 Recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 9 şi art. 269-271 din acest act normativ.

A menţionat că a învederat instanţelor de judecată faptul că a depus, în cadrul probei cu înscrisuri, anumite scripte în privinţa cărora erau incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., întrucât erau înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

A specificat că, în drept, termenul "probă" are mai multe sensuri, în cazul de faţă interesând mijlocul de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi existenţa unui raport juridic, art. 1170 din C. civ. de la 1864 stipulând că dovada acestuia se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi şi prin jurământ.

Recurentul a considerat că prin "înscrisuri" se înţeleg adresele ce fac referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, imprimate pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, şi care sunt relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterior ivirii litigiului, şi care oferă garanţii de exactitate.

A precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat, întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit normelor C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care îl contestă.

A menţionat că, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate prin înscrisurile depuse cu titlu de probe (cu precădere cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, de la care acestea emană, înscrisurile fiind autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ.

Pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Însă, pârâta nu a efectuat un astfel de demers, care să reflecte intenţia sa de a contesta actele întocmite de evaluatorii D./SC B., transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

A precizat că pârâta a fost cea care l-a încunoştinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului, reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită prin expertiza efectuată de S.C. B., solicitându-i să întreprindă demersuri pentru recuperarea prejudiciului.

Astfel, instanţa de apel trebuia să ţină cont de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului relevat, despre care a fost încunoştinţată prin actele emise de intimata-pârâtă.

A menţionat că la dosar a fost depusă corespondenţa prin care pârâta a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat, 1.698.159 RON, diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

Cât timp instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei - în condiţiile în care intimata-pârâtă, ANRP, nu a contestat respectivele înscrisuri şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora - recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o.

Corelativ motivelor invocate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi în baza pct. 8 al acestui articol, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1241 C. civ., menţionând că înscrisul autentic, din perspectiva forţei probante, se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, celui care îl contestă revenindu-i sarcina probei contrare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor pe care le-a depus la dosar şi care au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Acest aspect a fost apreciat că echivalează cu lipsa examinării pretenţiilor sale, astfel că hotărârea nu este suficient motivată.

Recurentul a invocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care a susţinut că hotărârea pronunţată în apel nu este suficient motivată, instanţa neîndeplinindu-şi obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea, care trebuiau să se raporteze la susţinerile recurentului, dar şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

A apreciat că obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie, respectiv de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Însă dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

4.2 Recursul incident al chematei în garanţie S.C. Salina SRL

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia intermediară nr. 1438 din 13 octombrie 2022, precum şi decizia nr. 1940A din 15 decembrie 2022 au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., referitoare la citarea părţilor, respectiv a persoanelor chemate în garanţie, fiind lovite de nulitate, conform art. 175 alin. (2) din acest act normativ.

Recurenta a arătat că cererea reglementată la art. 72 şi următ. C. proc. civ., oferă posibilitatea persoanei chemate în garanţie, devenită parte în proces, să administreze probele necesare şi să formuleze toate apărările în sprijinul părţii interesate în toate etapele judecăţii, inclusiv în apel.

Or, în lipsa citării, recurenta a fost împiedicată să formuleze şi să susţină apărări în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi pe fondul cauzei, în mod greşit reţinând instanţa de apel că raportul de evaluare nu a fost întocmit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare.

Invocând în drept cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia intermediară este insuficient motivată, întrucât instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt şi de drept expusă în apărările formulate în cursul judecăţii, limitându-se să preia apărări din cadrul apelului.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia intermediară nr. 1438 din 13 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripţie, ale Legii nr. 247/2005, instanţa de apel admiţând apărările formulate de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, referitoare la momentul începerii curgerii termenului general de prescripţie ca fiind de la data înregistrării adresei nr. x/07.08.2020 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Invocând dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a susţinut că momentul la care reclamanţii au luat sau trebuiau să ia cunoştinţă de fapta ilicită a fost cel la care s-a verificat şi omologat raportul de evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care avea atribuţii în acest sens şi care îşi desfăşura activitatea în numele statului, neexistând nici un temei egal care să justifice stabilirea acestui moment ca fiind cel a primirii de către reclamanţi a adresei nr. x/18.01.2021, emise de pârâtă.

Recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3, art. 13 lit. 3, art. 131, art. 141 alin. (4), (5) şi 6, art. 16 alin. (6) şi (7) şi art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care era în vigoare la data producerii pretinsei fapte ilicite şi a menţionat că, de vreme ce actele administrative emise în dosarul de despăgubire nr. x au fost comunicate direcţiilor competente din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ar fi putut fi contestate în condiţiile Legii nr. 554/2004 de către orice persoană sau autoritate publică interesată, inclusiv de către reclamanţi, care nu au înţeles să exercite acest drept.

A învederat că în perioada săvârşirii faptei ilicite, cât şi a prejudiciului, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era în subordinea Ministerului Finanţelor, iar Statul Român a fost reprezentat în procesul de despăgubire prin membrii desemnaţi în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, Statul Român şi Ministerul Finanţelor au avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv şi care nu au putut fi restituite în natură, statul fiind parte în procedura administrativă finalizată prin emiterea deciziei de despăgubire, reglementând procedura acordării măsurilor compensatorii şi având obligaţia să urmărească derularea acesteia şi să controleze instituţiile implicate în implementarea procedurii.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale mai sus enumerate, considerând că reclamanţii au avut cunoştinţă despre existenţa unui prejudiciu rezultat prin săvârşirea unei fapte ilicite în anul 2009, mult mai târziu emiterii adresei din 7 august 2020. O atare interpretare ar da posibilitatea reclamantului să promoveze acţiunea civilă la orice dată, după un interval de timp prea mare de la data săvârşirii faptei ilicite, pornind de la emiterea unei simple adrese.

A precizat că pârâta este o instituţie înfiinţată de stat în contextul procesului de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de statul comunist, statul neputându-se disocia de instituţiile sale şi neputând pretinde că nu a avut atribuţii de control a unei instituţii pe care a înfiinţat-o.

Recurenta a susţinut că, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a sa, dreptul material la acţiune este prescris, raportul realizat cu pârâta fiind de natură contractuală.

A arătat că, în dosarul nr. x/2018, finalizat prin decizia civilă nr. 374A din 28 decembrie 2020 a Tribunalului Galaţi, a intrat în puterea lucrului judecat faptul că pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale în baza contractului cadru nr. x/2008, pe temeiul căruia a fost întocmit raportul de evaluare în dosarul de despăgubire nr. x este împlinit termenul de prescripţie în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 8 martie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, susţinând că acesta nu este temeinic motivat şi arătând că recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de decizia nr. 862A/31.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată într-o speţă similară, şi că, potrivit considerentelor acesteia, raportat la momentul subiectiv ori obiectiv, prescripţia era împlinită la data introducerii acţiunii.

Prin întâmpinarea la recursul principal, formulată la 28 martie 2023, recurenta-chemată în garanţie a solicitat anularea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a acestuia, ca nefondat.

La 29 martie 2023, recurenta-chemată în garanţie a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, solicitând respingerea excepţiei de inadmisibilitate, ca nefondate.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

6.1 Examinând recursul recurentului-reclamant prin prisma dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele argumente:

În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, invocate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor prevăzute de art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valenţa probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, faţă de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals şi care relevau existenţa prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin iniţierea litigiului pendinte.

Aceste critici, examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancţiunea nulităţii, nu sunt fondate.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părţii să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură lovit de nulitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale enunţate, precum şi la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuându-se prin prevederile art. 9 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.

Alin. (7) al articolului menţionat prevede că, "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama de, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă".

În cauză, recurentul a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei 1.698.159 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.919.217 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. pentru imobilul situat în Tulcea, str. x, jud. Tulcea, şi valoarea de 221.058 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare pentru acelaşi imobil, prin raportul de expertiză din 6 august 2020 întocmit de S.C. B., precum a dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată până la data plăţii efective a debitului principal.

Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispoziţiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/29.07.2009 întocmit de S.C. A., raportul de verificare nr. x a raportului menţionat; raportul de evaluare întocmit de S.C. B. S.R.L. la 06.08.2020, titlul de conversie nr. x/16.10.2009, titlurile de plată aferente şi decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 5629/03.09.2009).

Invalidând soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin admiterea apelului şi evocând fondul după anularea sentinţei, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susţinerile apelantului (care a contestat prescripţia dreptului material la acţiune) şi pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor).

Examinând, în aceste condiţii cauza, curtea a concluzionat că prepuşii pârâtei aveau obligaţia de a verifica dacă raportul iniţial întocmit corespunde standardelor internaţionale de evaluare şi respectă cerinţele Legii nr. 247/2005.

Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reţinut că ambele prezintă deficienţe în ceea ce priveşte determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare şi cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, şi apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat.

Curtea a reţinut că, deşi există o faptă ilicită săvârşită de către expert şi de prepuşii pârâtei, care nu au accesat bazele de date care cuprindeau vânzări efective a unor imobile similare în anul 2009, prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deşi recurentului îi revenea sarcina probei.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabileşte existenţa unui act sau fapt juridic, precum şi a dreptului subiectiv şi obligaţiei civile aferente.

Or, în cauză, titularul acţiunii este recurentul, în sarcina sa subzistând obligaţia de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia.

În ceea priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiţi de experţi evaluatori distincţi.

Se pune astfel problema existenţei a două înscrisuri cu aceeaşi valoare probatorie, care au fost comunicate recurentului cu ocazia corespondenţei purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalităţii de expertizare a imobilului din dispoziţia Curţii de Conturi şi anterior declanşării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenţei dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29 iulie 2009 întocmit de S.C. A. şi valoarea stabilită prin raportul întocmit la data de 6 august 2020 de către S.C. B..

Contrar susţinerilor recurentului, aceste rapoarte nu sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialişti, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecăţii.

Or, în accepţiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la stabilirea identităţii părţilor, luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului, semnătura părţilor şi data înscrisului.

Intră, aşadar, în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data menţionată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.

Însă, prin susţinerile recurentului s-a solicitat instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora (cu precădere în ceea ce priveşte cel de-al doilea raport de expertiză), ar rezulta consimţământul său cu privire la conţinutul înscrisurilor.

Înalta Curte reţine că a se proceda în acest sens în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de către recurenţi (care în opinia acestora probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât şi cuantumul prejudiciului), fără a se examina condiţiile specifice acţiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereţinând prevalenţa unuia în detrimentul celuilalt.

Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanţa de apel le-a analizat şi a înlăturat motivat ambele concluzii, reţinând că nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

În plus, a arătat că nu poate fi primită susţinerea reclamantului în sensul că însuşirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

În concluzie, criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.

Pentru identitate de raţiune şi fără a relua considerentele ce preced, Înalta Curte constată că nu este fondată nici critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a dispoziţiilor art. 1241 C. civ. (art. 1171 din C. civ. de la 1864), înscrisurile în legătură cu care s-a invocat acest motiv de recurs nepresupunând încheierea unui contract sub semnătură privată sau autentic, a cărui forţă probantă să fi fost analizată de instanţa de apel.

Nefondată este şi critica recurentului încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 21 din Constituţie, respectiv de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin care recurentul a susţinut că hotărârea recurată nu este suficient motivată, instanţa neîndeplinindu-şi obligaţia de a expune argumentele care i-au format convingerea şi care trebuiau să se raporteze la înscrisurile depuse la dosar, care i-au fost înaintate de către pârâtă, precum şi la dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt.

Astfel, reţinerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în cererea dedusă judecăţii, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat apelul formulat de reclamante, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Strict sub aspectul motivării, din perspectiva celor criticate în recurs de către recurent, se constată că instanţa de apel, în evocarea fondului, a arătat că, pentru a se stabili urmările faptei ilicite săvârşite de prepuşi, adică prejudiciul suferit de Statul Român, este necesar să se stabilească diferenţa dintre valoarea stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 şi valoarea corespunzătoare standardelor internaţionale de evaluare.

Curtea a consemnat că, în opinia reclamantului, căruia îi revenea sarcina probei, dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de S.C. B. în anul 2020, care se bazează pe compararea a trei oferte de vânzare de terenuri, selectate cu ajutorul aplicaţii "E.", adică aleatoriu, aspect ce nu este compatibil cu standardele internaţionale de evaluare.

Instanţa de apel a arătat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor demonstrează că rapoartele de evaluare contrapuse nesocotesc dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A apreciat că motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare sunt aplicabile şi concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020, niciunul dintre acestea nefiind conforme cu standardele internaţionale de evaluare, deficienţele ambelor rapoarte de evaluare în ceea ce priveşte abordarea metodei comparaţiei directe fiind determinate de nerespectarea principiilor metodologiei asumate.

Faptul că valoarea de grilă a terenului la nivelul anului 2009 este mai mare decât valoarea de piaţă stabilită de al doilea evaluator prin metoda comparaţiei directe a fost considerat că reprezintă un argument suplimentar în sprijinul invalidării concluziilor celui de al doilea raport de evaluare.

Astfel, curtea a reţinut că, deşi raportul de evaluare din anul 2009 nu respectă metodologia asumată de evaluator şi nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu a fost dovedit prejudiciul cauzat prin fapta expertului evaluator.

De asemenea, instanţa de apel nu a primit nici susţinerile recurentului în sensul că însuşirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare şi a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020 este suficientă pentru admiterea acţiunii, în condiţiile în care părţile nu au încheiat o tranzacţie.

În ceea ce priveşte afirmaţiile recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile legale incidente cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, acestea au fost examinate pe larg, în considerentele hotărârii recurate arătându-se că raportul dintre pârâtă şi expert este unul contractual, expertul prestând un serviciu, adică efectuând raportul de expertiză contra cost.

Curtea a reţinut că nu există bază legală care să permită reţinerea existenţei unui raport de prepuşenie între pârâtă şi expert sau care să justifice aserţiunea recurentului în sensul că pârâta răspunde pentru fapta proprie a expertului.

În schimb, a apreciat că există raporturi juridice de tipul comitent-prepus între pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce rezultă din dispoziţiile Legii nr. 247/2005.

Din expunerea rezumativă a acestor considerente ale deciziei recurată reiese că în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de recurent în cererea de apel, care au fost judicios examinate de instanţa de apel, care a expus raţionamentul pe care a fost fundamentată soluţia adoptată, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal, declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1940 A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

6.2 În ceea ce priveşte recursul incident declarat de chemata în garanţie S.C. Salina S.A., Înalta Curte urmează a-l respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

La 14 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A..

Prin întâmpinarea depusă la 6 mai 2022, S.C. A. a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie.

Potrivit consemnărilor din practicaua sentinţei nr. 571 din 18 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, faţă de data comunicării cererii de chemare în judecată, 19 noiembrie 2021, şi data limită de depunere a întâmpinării, în termen de 25 zile de la comunicare, respectiv 14 decembrie 2021, conform actelor de procedură întocmite în cauză, a apreciat că depunerea cererii de chemare în garanţie este tardivă în raport de dispoziţiile art. 73 C. proc. civ.

Soluţia astfel pronunţată nu a fost atacată în etapa procesuală a apelului, în cuprinsul deciziei nr. 1438 A din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă reţinând că cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în primă instanţă a fost respinsă ca tardiv formulată, astfel că S.C. A. nu are calitatea de parte, urmând a fi exclusă din cadrul procesual, efectuându-se modificările cuvenite în sistemul de evidenţă informatizată a instanţelor.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 55 C. proc. civ., "Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces".

În ceea ce priveşte calitatea procesuală, aceasta presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii, precum şi între pârât şi persoana obligată în acelaşi raport juridic.

Subiect al recursului este cel care are vocaţia să exercite această cale de atac. Sunt subiecte ale recursului, în cazul de faţă, părţile care au participat la judecata în apel a litigiului.

Or, astfel cum s-a arătat, recurenta S.C. A. nu a dobândit calitatea de parte în proces pentru a fi îndreptăţită să participe la soluţionarea litigiului pendinte.

Din perspectiva arătată, aceasta nu justifică legitimarea procesuală pentru a formula recurs împotriva unor hotărâri care nu îi sunt opozabile, calea extraordinară de atac formulată fiind inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de S.C. A. împotriva deciziei intermediare nr. 1438/A din 13 octombrie 2022, precum şi împotriva deciziei nr. 1940A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal, declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1940 A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de chemata în garanţie S.C. A. împotriva deciziei intermediare nr. 1438/A din 13 octombrie 2022, precum şi împotriva deciziei nr. 1940A din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.