Civil liability for leaking confidential criminal investigation details to press in violation of presumption of innocence and privacy

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi Direcţia Naţională Anticorupţie, obligarea în solidar a acestora la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON, reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin emiterea unor comunicate de presă şi furnizarea unor informaţii defăimătoare către jurnalişti, prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie (cu referire îndeosebi la comunicatele de presă nr. 336/VIII/3 din 23 martie 2016 şi nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016, postate pe site-ul www.x.ro, site oficial al DNA - Structura Centrală), nerespectarea dreptului la viaţă privată, facilitarea încălcării dreptului la propria imagine şi atingerea adusă vieţii private prin informaţiile şi datele personale furnizate în mod abuziv în presă, în timpul urmăririi penale; obligarea, în solidar, a pârâţilor să achite daune cominatorii în valoare de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere la plata despăgubirilor la care vor fi obligaţi, precum şi la publicarea hotărârii definitive în două ziare centrale pe cheltuiala acestora.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1347, 1357, 1358, art. 1373 alin. (1) şi (2), art. 1381-1386 alin. (1) şi (2), art. 71, art. 72, art. 74, art. 75, art. 252, art. 253 alin. (4) şi art. 254 C. civ., art. 23 şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 6 paragr. 1, 2, art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces.

La data de 21 martie 2019, reclamantul a precizat acţiunea, modificând cel de-al doilea capăt al cererii, arătând că nu mai solicită daune cominatorii, ci obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, până la data plăţii efective.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Aceeaşi excepţie a fost invocată şi de pârâţii C. şi D. prin întâmpinările depuse. Pe fond, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii.

Prin încheierea din 30 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C. şi D..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1628 din 24 octombrie 2019, completată prin sentinţa nr. 399 din 22 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C. şi D., invocate de fiecare dintre aceşti pârâţi prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată, precizată, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, aceasta fiind obligată la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, precum şi la plata a dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a sentinţei, până la momentul plăţii efective. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie să-i plătească reclamantului suma de 5.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 1628 din 24 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă au declarat apel reclamantul A. şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1642A din 8 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererile de apel formulate de reclamantul A. şi de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva sentinţei nr. 1628 din 24 noiembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondate.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1642A din 8 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au formulat recurs reclamantul A., precum şi pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

5.1 Recursul reclamantului A.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acest act normativ, întrucât soluţia pronunţată asupra criticilor formulate în apel cu privire la nemotivarea de către instanţa de fond a faptei ilicite cu care a fost învestită (publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016), precum şi la întinderea daunelor morale nu este argumentată în fapt şi în drept, instanţa limitându-se la o expunere a normelor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a prezenta raţionamentul juridic pe baza căruia nu a primit aceste motive de apel.

Recurentul-reclamant a afirmat că această argumentare formală nu reprezintă o motivare în sensul prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece scopul acesteia constă în explicarea soluţiei adoptate de instanţă, iar nu în enumerarea unor norme de drept.

Referitor la modalitatea în care a fost analizată critica ce a vizat întinderea daunelor morale, a susţinut că aceasta a fost examinată prin nesocotirea efectului devolutiv al apelului, care instituie în sarcina instanţei obligaţia de a verifica atât legalitatea hotărârii ce face obiectul apelului (aplicarea şi interpretarea corectă a legii), cât şi temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situaţiei de fapt), adică să rejudece fondul în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, conform art. 477 şi 478 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral şi criteriile de stabilire ale acestuia, a arătat că sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv ce i s-a produs. A învederat că instanţa de apel, evocând fondul, trebuia să arate motivele pentru care nu a avut în vedere criteriile ce trebuiau a fi analizate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor solicitate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a afirmat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fiind interpretate greşit elementele referitoare la prezumţia de nevinovăţie şi la dreptul la viaţă privată.

A precizat că a învestit instanţa de apel cu analizarea aplicării dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţia României, art. 4 C. proc. pen., art. alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 6 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 şi 5 din Directiva (UE) 2016/343, şi ale art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 17 din Pactul universal cu privire la drepturile civile şi politice, respectiv art. 26, art. 27, art. 28, art. 29 şi art. 30 din Constituţia României.

A arătat că a invocat faptul că pe site-ul DNA au fost postate comunicatele de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016, iar această activitate lipsită de diligenţă a intimaţilor a fost efectuată cu înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la viaţă privată, aspect ce se constituie într-o faptă ilicită.

Cele două comunicate de presă au fost emise în timpul desfăşurării anchetei penale, iar nu cu discreţie şi rezervă, astfel cum prevede legea.

Instanţa de apel a procedat la o verificare formală a acestor două comunicate de presă, concluzionând că informaţiile transmise au respectat cerinţele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice.

În susţinerea acestei motivări, instanţa de apel a făcut referire la cauza E. contra României, deşi circumstanţele acesteia nu sunt asemănătoare cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză.

Recurentul-reclamant a amintit că, în ceea ce priveşte obligaţia de respectare a prezumţiei de nevinovăţie în cadrul procesului de informare a opiniei publice referitoare la procedurile judiciare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa câteva principii generale, respectiv că art. 6 paragr. 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, însă acestea să o facă cu toată discreţia şi rezerva pe care o impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie (cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei), prezumţia interzicând pronunţarea prematură a instanţei cu privire la vinovăţia celui acuzat, care se aplică şi declaraţiilor celorlalţi oficiali publici, dacă aceste declaraţii sunt în legătură cu procedurile penale aflate în desfăşurare şi dacă prin ele se încurajează opinia publică să considere că suspectul este vinovat, iar cauza se prejudecă înainte ca autoritatea judiciară competentă să se pronunţe (Khuzhin contra Rusiei, Lavents contra Letoniei, Daktaras contra Lituaniei, Y.B şi alţii contra Turciei).

A menţionat că instanţa de contencios european a reţinut în jurisprudenţa sa (cauza Nestk contra Slovaciei), că prezumţia de nevinovăţie este încălcată ori de câte ori într-o decizie judiciară sau o declaraţie publică este evocată opinia conform căreia acuzatul este vinovat, fără ca vinovăţia să fi fost stabilită, subliniind importanţa distincţiei ce trebuie făcută între suspiciuni şi certitudini cu privire la aceasta.

Recomandarea (2013) a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind furnizarea de informaţii prin intermediul mass-media în legătură cu procesele penale consacră cu titlul de principiu prezumţia de nevinovăţie, stabilind că "respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. În mod corespunzător, s-a statuat că opiniile şi informarea despre procesele penale aflate în derulare trebuie să fie comunicate şi diseminate în mass-media numai dacă acestea nu prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau acuzatului.

Invocând dispoziţiile art. 6 paragr. 2, art. 8 şi art. 10 din Convenţie, recurentul-reclamant a susţinut că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri şi responsabilităţi, ce fac posibile restricţionări, impunerea unor condiţii în exerciţiul acestuia, iar aceste ingerinţe trebuie să întrunească trei caracteristici, anume să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, adică să fie proporţionale cu scopul urmărit.

Îndatoririle pot apărea sub forma unor obligaţii specifice pentru unele categorii profesionale, magistraţii fiind supuşi obligaţiei de a manifesta prudenţă atunci când critică funcţionarea sistemului judiciar, trebuind să fie atenţi la metodele folosite pentru a face aceasta.

Magistraţii trebuie protejaţi de acţiunile al căror scop este nociv, lipsit de o bază factuală, care ţinteşte la distrugerea gratuită a încrederii pe care cetăţenii o au în justiţie, prin ştirbirea fără fundament a imaginii acesteia. Atunci când se formulează acuzaţii la adresa magistraţilor, prin jurisprudenţa CEDO s-a statuat că se va ţine seama de faptul că autoritatea judecătorească trebuie protejată de criticile distructive gratuite, de faptul că judecătorii, fiind ţinuţi de obligaţia de discreţie, nu pot răspunde în mod direct criticilor care le sunt aduse.

În acest sens, informaţiile ce provin de la autorităţi nu trebuie să se limiteze la alimentarea curiozităţii publice şi să fie folosite ulterior pentru influenţarea magistratului prin descrierea formală a unor fapte materiale supuse cercetării penale şi prin expunerea publică a presupuşilor autori, ci să contureze un tablou mai fidel al activităţii şi rolului organului judiciar în legătură cu aceste fapte, prin aducerea la cunoştinţa publică a cadrului legal şi a consecinţelor pe care această activitate le poate atrage.

Înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie este de natură să afecteze imaginea oricărei persoane, generând automat un prejudiciu moral. În cazul unui magistrat, însă, compromiterea imaginii atrage după sine afectarea carierei, care este indisolubil legată de reputaţia personală.

Onoarea şi demnitatea profesiei de magistrat reprezintă imperative impuse în primul rând ocupantului funcţiei. Cu toate acestea într-o societate civilizată, respectul datorat acestei funcţii impune reprezentanţilor statului în special, dar şi societăţii civile în general, să se abţină de la orice acţiune sau declaraţie de natură a leza imaginea şi reputaţia magistratului.

Recurentul-reclamant a susţinut că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 8 pct. 2 din Convenţia Europeana a Dreptului Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privitoare la excepţia de la respectarea dreptului la viaţa privată, raportat la circumstanţele cauzei. Această excepţie nu este aplicabilă, nefiind îndeplinite condiţiile referitoare la o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a drepturilor şi libertăţilor altora.

În cauză, Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că cele două comunicate de presă au fost emise în conformitate cu Legea nr. 544/2001 şi art. 25 alin. (4) din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass media aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014. În aceste condiţii, se impunea a se analiza, cu prioritate, valoarea juridică şi forţa juridică a Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media (act fără valoare normativă şi forţă juridică), faţă de lege.

Or, temeiul liberului acces la informaţiile de interes public, în situaţia derulării cercetării penale a unei fapte, care este o procedură nepublică, îl poate constitui numai legea, fiind inadmisibil ca printr-o normă internă, fără valoare juridică, să se adauge sau să se modifice textul actului normativ.

5.2 Recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că informaţiile transmise au respectat cerinţele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice, insistând asupra importanţei distincţiei ce se impune a fi făcută între termenii ce asigură discreţia şi rezerva necesare respectării prezumţiei de nevinovăţie, a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, precum şi la plata dobânzii legale, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la momentul plăţii efective.

A arătat că instanţa de apel a apreciat că informaţiile prezentate în cele două adrese s-au rezumat la date obiective, expuse succint, privitoare la starea de fapt reţinută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, având ca scop oferirea către destinatari a datelor de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată. Faptul că, adeseori, unele din aceste comunicate sunt preluate de aceste instituţii mass-media, care le distorsionează conţinutul, nu poate fi imputat emitentului comunicatelor. Deşi instanţa a constatat existenţa acestei împrejurări, nu a procedat la o nouă judecată, ci a menţinut considerentele instanţei de fond.

A susţinut că pretinsele scurgeri de informaţii au avut loc în perioada de timp scursă între emiterea celor două comunicate, fiind bănuieli ale unor ziarişti care au făcut conexiuni ale noii cauze cu dosare mai vechi soluţionate prin clasare. Iar, prin comunicatele emise, Direcţia Naţională Anticorupţie nu a făcut vreo referire la redeschiderea unor dosare vechi în care se dispuseseră astfel de soluţii.

Recurentul-pârât a susţinut că există contradicţie între soluţia pronunţată în apel şi aspectul reţinut la fila x din decizie, ultimul alineat, referitor la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, curtea reţinând, cu titlu prealabil, că emiterea celor două comunicate de presă s-a făcut în mod legal, neexistând astfel o faptă ilicită.

În motivarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile de drept material atunci când a constatat că sunt întrunite condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale cu privire la emiterea de către Direcţia Naţională Anticorupţie a unor comunicate de presă, concluzionându-se eronat asupra culpei prin raportare la ora apariţiei comunicatului pe site-ul instituţiei.

Reţinând întocmai soluţia pronunţată pe fondul cauzei, instanţa de apel a menţinut judecata eronată cu privire la faptul că prin comunicatul de presă nr. 336/VIII/3 din 23 martie 2023, s-a cauzat apariţia în presa locală şi naţională unor articole care, preluând informaţiile din respectivul comunicat, relatau în mod expres şi concludent faptele inculpaţilor.

Aşadar, ceea ce instanţa de fond a reţinut şi a fost preluat de instanţa de apel, este că, ulterior emiterii comunicatului de presă, au existat articole care au redat informaţiile conţinute în respectivul comunicat, fără a se aduce argumente cu privire la încălcarea normelor în vigoare de către Direcţia Naţională Anticorupţie la emiterea comunicatelor, respectiv Legii nr. 544/2001 a transparenţei decizionale şi a prevederilor Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media.

Recurentul-pârât a apreciat că scurgerea de informaţii, ca faptă ilicită imputată Direcţiei Naţionale Anticorupţie de către instanţa de apel, nu are niciun temei, întrucât nu se indică o minimă dovadă, făcându-se prezumţii fără suport.

A menţionat că în considerentele deciziei apelate instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale a căror încălcare atrage caracterul ilicit al faptei sunt cele de la art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001. Însă, curtea nu a identificat care erau atingerile aduse unui proces echitabil sau modalitatea în care a fost periclitată ancheta penală, reclamantul fiind achitat de instanţa penală.

A susţinut că ambele comunicate au fost emise cu respectarea Legii nr. 544/2001 a transparenţei decizionale şi a prevederilor Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, numai după ce reclamantului i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de suspect, fiind îndeplinite condiţiile art. 25 alin. (4) din Ghid de către Direcţia Naţională Anticorupţie, la finalul acestora fiind inserată, cu respectarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, menţiunea conform căreia nu poate fi înfrânt principiul prezumţiei de nevinovăţie.

în cauza de faţă nicio autoritate (Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii ori o instanţă de judecată) nu s-a pronunţat asupra existenţei vreunei abateri de la normele legale în cazul emiterii comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016 sau a scurgerilor de informaţii în presă. Ca atare, a apreciat că activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost legală, raportată la momentul în care a avut loc emiterea comunicatelor de presă, nicio altă împrejurare nefiind de natură să înfrângă caracterul licit al acestora.

A menţionat că doctrina în materia dreptului obligaţiilor reţine în unanimitate existenţa unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, îndeplinirea unei activităţi din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimţământul victimei). Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare de prejudiciu nu va avea caracter ilicit atunci când a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii (în speţă, Legea nr. 544/2001, art. 25 alin. (4) din Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din I iunie 2012 cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014).

Fapta ilicită se obiectivează în anumite activităţi ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei acestuia. În cauză, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care a făcut referire reclamantul a fost săvârşită fără vinovăţie, sub toate aspectele sale, reţinute în dispoziţiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ale Legii nr. 544/2001 şi ale Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 482 din 1 iunie 2012 cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Plenului CSM nr. 573 din 6 mai 2014.

Luând în considerare cele expuse, respectiv că nu sunt evidenţiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează liberul acces la informaţiile publice (Legea nr. 544/2001 şi Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media), recurentul-pârât a arătat că nu poate fi reţinută comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii de către Direcţia Naţională Anticorupţie.

A considerat că acţiunile acestei instituţii s-au înscris în limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului Miniştrilor a Consiliului Europei către Statele Membre, privind fumizarea de informaţii prin intermediul presei în legătură cu procedurile penale comunicând date succinte cu privire la solicitările venite din partea instituţiilor de presă. Principiul 6 reprezintă o detaliere a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 544/2001, care instituie informarea de urgenţă şi cu precădere a instituţiilor de informare în masă cu privire la informaţiile solicitate.

Analizând art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, recurentul-pârât a arătat că acesta conţine, la pct. 2, o excepţie de la respectarea dreptului la viaţă privată.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul reclamantului, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Aceleaşi concluzii au fost expuse şi de recurentul-pârât în cuprinsul întâmpinării depuse cu privire la recursul recurentului-reclamant.

Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurentul-reclamant a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Recursul formulat de reclamantul A. este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

7.1.1 Invocând ca un prim motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a contestat legalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susţinând că soluţia dată asupra criticilor formulate în apel, prin care a invocat nemotivarea de către instanţa de fond a faptei ilicite cu care a fost învestită (publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016), precum şi asupra întinderii daunelor morale, nu a fost argumentată în fapt şi în drept, instanţa limitându-se la o expunere a normelor de drept referitoare la răspunderea civilă delictuală, fără a prezenta raţionamentul juridic pe baza căruia nu a primit aceste motive de apel.

Recurentul a criticat şi modalitatea de analiză a motivului de apel referitor la întinderea daunelor morale, care s-a făcut, în opinia sa, fără a fi luate în considerare toate criteriile de determinare a prejudiciului moral suferit, invocate în dovedirea acestuia, precum şi prin nesocotirea efectului devolutiv al apelului, care instituie în sarcina instanţei obligaţia de a verifica atât legalitatea hotărârii ce formează obiectul apelului (aplicarea şi interpretarea corectă a legii), cât şi temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situaţiei de fapt), în sensul rejudecării fondului în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, conform art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Considerentele deciziei recurate relevă faptul că instanţa de apel a avut în vedere motivele de apel pretins neanalizate, consemnând faptul că ceea ce recurentul a criticat în calea de atac exercitată este nemotivarea de către tribunal a soluţiei de respingere a cererii referitoare la fapta ilicită cu care a fost învestită, constând în publicarea comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016 prin încălcarea legii şi cu înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie.

De asemenea, a constatat că motivele de apel au vizat şi încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a art. 6 şi art. 22 C. proc. civ. şi a art. 425 alin. (1) lit. b) din acest act normativ cu privire la nemotivarea hotărârii şi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

Stabilind în acest mod limitele învestirii sale, curtea a procedat la examinarea judicioasă a motivelor de apel enunţate, analizând existenţa faptei ilicite prin raportare la dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ. şi la măsura în care emiterea celor două comunicate de presă au avut efectul prejudiciabil reglementat de art. 1357 din acelaşi act normativ, pentru a verifica dacă în mod corect instanţa de fond a considerat că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi obligarea acesteia la plata despăgubirilor morale.

Pornind de la reglementările legale privind statutul, atribuţiile şi competenţele acesteia, stabilite prin O.U.G. nr. 43/2002, şi reţinând că, potrivit Legii nr. 544/2001, în afara excepţiilor reglementate, orice persoană are acces liber şi neîngrădit la informaţii de interes public, Direcţia Naţională Anticorupţie având activităţi de furnizare a acestora relativ la evoluţia urmăririi penale în diferitele stadii ale procesului penal, curtea a reţinut cu privire la pretinsa încălcare a normelor dreptului obiectiv prin emiterea comunicatelor de presă că prin intermediul acestora nu s-a insinuat vinovăţia recurentului şi nici nu a fost prezentată opiniei publice o situaţie distorsionată, de natură să afecteze prezumţia nevinovăţiei sale, ci s-au expus situaţii de fapt referitoare la inculpaţi, preluate din ordonanţele întocmite de procurori.

Analizând conţinutul comunicatelor de presă, curtea a constatat că acestea au respectat cerinţele legale referitoare la protejarea interesului legitim al părţii implicate în proces, fiind expuse date referitoare la cercetarea penală fără a induce publicului certitudinea cu privire la veridicitatea lor.

Referitor la modalitatea de exprimare a autorilor celor două comunicate, instanţa de apel a apreciat că termenii folosiţi au fost cei uzitaţi de procurorii de caz în actele de urmărire penală întocmite.

Redând aspectele consemnate în cuprinsul celor două comunicate de presă, instanţa de apel a concluzionat că informaţiile transmise au respectat cerinţele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice, insistând asupra importanţei distincţiei ce trebuie făcută între termenii care asigură discreţia şi rezerva necesare pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Contrar susţinerilor recurentului, curtea a arătat că informaţiile prezentate în cele două comunicate s-au rezumat la aspecte obiective, expuse succint, privitoare la starea de fapt reţinută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, care au scopul de a oferi destinatarilor date de interes public, necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată, iar faţă de faptul că unele comunicate sunt preluate de instituţii mass-media care le distorsionează conţinutul, a apreciat că aceasta împrejurare nu poate fi imputată emitentului comunicatelor.

În ceea ce priveşte precizarea din comunicatul nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016, potrivit căreia numitul F. "a capacitat un magistrat să-i furnizeze informaţii confidenţiale din dosarul aflat în curs de urmărire penală pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti", instanţa de apel a considerat că nu este de natură să combată cele reţinute anterior, acestea fiind parte a constatărilor în fapt din ordonanţa prin care s-a dispus urmărirea penală faţă de suspect.

Curtea a apreciat, de asemenea, că datele privind identitatea recurentului-reclamant şi a faptelor de care acesta este acuzat nu constituie elemente de natură să încalce prezumţia de vinovăţie, fiind de interes public, justificate de calitatea făptuitorului.

Interpretând, din punct de vedere gramatical, verbele din conţinutul comunicatelor, a arătat că timpul la care acestea au fost folosite nu conduce în mod automat la concluzia încălcării prezumţiei de nevinovăţie, câtă vreme sunt redate faptele de care este acuzat făptuitorul din conţinutul ordonanţelor, astfel cum au fost reţinute de procurori în actele de urmărire penală, pe parcursul desfăşurării acesteia.

În ceea ce priveşte critica referitoare la întinderea daunelor materiale, curtea a arătat că s-a reţinut constant că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciului şi a celor de stabilire a indemnizaţiei, întrucât determinarea prejudiciului moral nu are la bază coordonate exacte.

Instanţa a consemnat că, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic, psihic, afectiv, în raport cu importanţa şi cu măsura în care valorile au fost lezate şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele faptei delictuale. A arătat că toate aceste criterii se subsumează caracterului rezonabil al despăgubirilor ce urmează a fi acordate, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât despăgubirea să îndeplinească funcţia compensatorie ce a fost reglementată pentru victimă, dar, în acelaşi timp, să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde acordarea daunelor morale, astfel cum corect a susţinut pârâtul.

În considerarea celor expuse, curtea a considerat că suma de 25.000 RON, stabilită de prima instanţă, îndeplineşte cele două condiţii esenţiale menţionate anterior, având în acelaşi timp caracter compensatoriu, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde acordarea daunelor morale ori la sancţionarea excesivă a persoanei care răspunde de repararea prejudiciului, astfel că nu se impune modificarea sa în sensul majorării, potrivit solicitării recurentului.

Această expunere rezumativă a considerentelor deciziei recurate relevă faptul că instanţa de apel a expus argumentele pe care se fundamentează soluţia adoptată, într-o manieră care satisface obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti astfel cum ea este reglementată prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar alegaţiilor recurentului, considerentele hotărârii recurate reflectă procesul logic de analiză a situaţiei de fapt deduse judecăţii şi a normelor de drept aplicabile, ce au fost reliefate prin raportare la motivele de apel invocate şi la judecata realizată de instanţa de fond, reprezentând o sinteză a judecăţii pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată în prima etapă procesuală.

Chiar dacă în cuprinsul hotărârii curtea nu a arătat expres că urmează să analizeze dacă sentinţa instanţei de fond îndeplineşte cerinţele legale de motivare, modalitatea în care cauza a fost examinată în apel cuprinde o analiză efectivă a criticilor cu soluţionarea cărora a fost învestită, care se circumscrie dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ., trimiterile la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi aplicarea normelor dreptului intern în materie reflectând legalitatea deciziei recurate.

Reţinând că existenţa unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, cât timp aceasta cuprinde împrejurările de fapt şi motivele de drept care au format convingerea instanţei şi tratează într-o manieră concisă principalele puncte litigioase ale pricinii şi apărările deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care instanţa de apel a motivat hotărârea atacată întruneşte condiţiile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., examenul de legalitate şi temeinicie al sentinţei fiind efectiv şi respectând cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Motivarea deciziei recurate este în consens şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, prin care s-a arătat că obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă (CEDO - cauzele Perez contra Franţei, Jahnke şi Lenoble contra Franţei).

În acord cu aceste statuări, se constată că instanţa de apel a analizat punctual motivele de apel invocate de către recurent, nefiind incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

7.1.2 Înalta Curte nu va primi nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Analiza speţei deduse judecăţii, pe temeiul răspunderii civile delictuale, impunea a se verifica dacă, în urma emiterii comunicatelor de presă nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din 23 martie 2016, prezumţia de nevinovăţie şi viaţa privată a recurentului au fost afectate şi dacă modalitatea în care aceste comunicări s-au propagat în spaţiul public impune repararea prejudiciului moral pretins cauzat recurentului.

Înalta Curte constată că, în exercitarea controlului de legalitate şi de temeinicie al hotărârii instanţei de fond, curtea a pornit de la normele interne ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi liberul acces la informaţiile de interes public, în legătură cu care a reţinut că au fundamentat soluţia primei instanţe şi că pot fi reiterate în analiza sa.

De asemenea, instanţa de apel a valorificat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului corelativă aspectelor analizate în speţă (E. contra României, Dinu Patriciu contra României) şi a concluzionat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că publicarea celor două comunicate nu poate fi considerată faptă ilicită, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Examinând cele două comunicate de presă emise de Direcţia Naţională Anticorupţie, considerate de către recurent ca fiind prejudiciabile, curtea a reţinut că, prin conţinutul lor şi prin modalitatea de exprimare folosită, au fost respectate cerinţele legale referitoare la protejarea interesului legitim al părţii implicate în proces, fiind expuse date referitoare la cercetarea penală fără a se induce publicului certitudinea cu privire la veridicitatea lor.

Instanţa de apel, explicând acest raţionament prin referirile făcute la extrase din cele două comunicate, a arătat că termenii folosiţi de autoritatea emitentă coincid cu cei utilizaţi de procurorii de caz în actele urmărire penală întocmite, iar comunicatul nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016 a fost apreciat că nu este de natură să combată cele reţinute, cu privire la aspecte obiective, prezentate succint, ce vizează situaţia de fapt reţinută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, ce au scopul de a oferi destinatarilor datele de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată.

Recurentul a criticat aceste constatări ale instanţei de apel, arătând că, în cadrul controlului de temeinicie şi de legalitate exercitat asupra hotărârii instanţei de fond, nu s-a ţinut seama de jurisprudenţa europeană în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 6 pargr. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin care s-a statuat că autorităţile au posibilitatea să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs de desfăşurare, în conformitate cu art. 10 din Convenţie, cu respectarea discreţiei şi a rezervei pe care le impune prezumţia de nevinovăţie.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, protecţia drepturilor garantate de Convenţie trebuie să fie efectivă, iar nu iluzorie, una dintre normele care conferă acestui principiu caracter practic, real, fiind cea reglementată de art. 6 (dreptul la un proces echitabil).

În aplicarea principiului protejat prin norma menţionată, Curtea Europeană a trasat, ca regulă, obligaţia oricărui reprezentant al statului de a se abţine să declare public faptul că persoana faţă de care s-a pus în mişcare urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, înainte ca vinovăţia să-i fie stabilită de o instanţă, printr-o hotărâre definitivă de condamnare. De asemenea, a stabilit că art. 6 paragr. 2 din Convenţie nu poate fi invocat în scopul de a opri autorităţile din activitatea de informare publică cu privire la anchetele penale aflate în curs de desfăşurare, cât timp informarea se face cu grija şi rezerva necesară, pentru evitarea încălcării prezumţiei de nevinovăţie.

Cu privire la acest aspect, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, prin Recomandarea (2003) a prevăzut o obligaţie de abţinere a reprezentanţilor statului de a da publicităţii informaţii de natură a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie sau echităţii procedurilor judiciare.

Referitor la terminologia folosită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că autorităţile nu pot, în declaraţiile publice, să folosească orice tip de vocabular, alegerea termenilor fiind esenţială pentru protejarea garanţiilor în materie penală.

Prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere, exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că obligaţia de informare a publicului de către Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la activitatea de urmărire penală este reglementată printr-un act normativ având forţa juridică a legii (O.U.G. nr. 43/2002), fiind instituită în vederea garantării transparenţei acestei proceduri, în cadrul acestei instituţii funcţionând un birou de informare şi relaţii publice care asigură legătura cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în condiţiile stabilite de lege.

Prin art. 1 din Legea nr. 544/2001 a fost instituit accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public, ca principiu fundamental al relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.

Concret, în cauză, în exercitarea atribuţiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002, pârâta a emis două comunicate de presă (nr. 336/VIII/3 şi nr. 342/VIII/3 din 23 martie 2016) al căror conţinut a fost examinat de instanţa de apel, reţinându-se că aspectele relevate nu au fost de natură să încalce prezumţia de nevinovăţie a recurentului, întrucât prin intermediul acestora nu s-a insinuat vinovăţia sa şi nici nu a fost prezentată opiniei publice o situaţie distorsionată, ci s-au expus împrejurări de fapt cu privire la inculpaţi, preluate din ordonanţele întocmite de procurori pe parcursul urmăririi penale.

Potrivit evaluării efectuate de curtea de apel, termenii folosiţi de pârâtă în cuprinsul celor două comunicate nu au reliefat vinovăţia reclamantului, datele referitoare la urmărirea penală nefiind prezentate ca veridice, pretinsa imagine distorsionată prezentată publicului nefiind apreciată că este de natură să acrediteze ideea de corupţie în rândul magistraţilor.

Pasajele preluate din cuprinsul celor două comunicate ce au fost redate şi analizate în cuprinsul hotărârii recurate au relevat faptul că acestea prezentau succint date obiective, privitoare la starea de fapt reţinută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, cu scopul de a oferi destinatarilor informaţii de interes public necesare unei informări corecte cu privire la cauza cercetată.

Raportat la aceste constatări, Înalta Curte constată că situaţia factuală, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, nu corespunde unei lipse de diligenţă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în activitatea de informare a publicului cu privire la o chestiune de interes general, astfel încât această acţiune să se circumscrie noţiunii de faptă ilicită, care să atragă răspunderea civilă a pârâtei.

Contrar susţinerilor recurentului, această analiză se circumscrie scopului instituit prin Ghidul de bune practici în relaţia sistemului judiciar cu mass media, de transparenţă şi accesibilitate a publicului prin intermediul presei la informaţiile de interes public, datele expuse în cele două comunicate de presă nedezvăluind, potrivit aspectelor relevate prin analiza înfăptuită de curtea de apel, informaţii referitoare la viaţa privată a recurentului, care să conducă la prejudicierea imaginii şi a reputaţiei acestuia.

Înalta Curte notează că, prin art. 15 alin. (1) şi (2) din acest Ghid, s-a stipulat expres obligaţia Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor şi a parchetelor să publice din oficiu informaţiile generale prevăzute de Legea nr. 544/2001, actualizate, pe paginile lor de internet oficiale, precum şi informaţii de interes public, care privesc sau rezultă din activitatea acestora, prin structura de comunicare/purtătorul de cuvânt, în condiţiile Legii nr. 544/2001, principiile stabilite prin intermediul acestuia (protecţia vieţii private şi de familie, dreptul la imagine, caracterul nepublic al urmăririi penale, prezumţia de nevinovăţie, imparţialitatea actului de justiţie şi protecţia datelor cu caracter personal) neputând fi încălcate.

Referitor la principiul prezumţiei de nevinovăţie care derivă din dreptul la un proces echitabil, scopul reglementării acestuia în conţinutul art. 6 alin. (2) din Convenţie constând în protecţia cetăţeanului faţă de acţiunile statului, în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi nu este real că se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici, şi că ar trebui trataţi la egalitate cu aceştia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor (cauza Janowski împotriva Poloniei), limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale, precum în speţă, decât în cazul persoanelor fizice (cauza Mamere împotriva Franţei).

De asemenea, Curtea a statuat că publicul are dreptul de a primi informaţii de interes general, jurisprudenţa sa în materie fiind elaborată în raport cu libertatea presei, media având rolul de a comunica informaţii şi idei cu privire la aspecte de interes general (Observer şi Guardian împotriva Regatului Unit, Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei).

Însă, transparenţa în procedurile judiciare nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că oricine şi în orice condiţii poate lua cunoştinţă de toate actele efectuate în procedurile judiciare, întrucât interesul legiuitorului constă în crearea unui echilibru între activitatea instituţiilor sale (inclusiv judiciare) şi interesul privat şi cel public, posibilitatea mediatizării elementelor definitorii ale unui demers judiciar de impact satisfăcând componenţa de interes public a societăţii, accesul liber al publicului la informaţii privind procedurile judiciare fiind exclus numai dacă publicarea informaţiilor în cauză ar putea aduce atingere asigurării unui proces echitabil sau intereselor legitime ale oricăreia dintre persoane implicate în procedură.

În cauză, această ipoteză nu poate fi reţinută de vreme ce prin comunicatele de presă contestate a fost rezumată situaţia de fapt reţinută în actele de urmărire penală, iar obligaţia de informare a publicului de către pârâtă rezulta din lege.

În jurisprudenţa sa, Curtea a recunoscut că art. 6 paragr. 2 din Convenţie nu împiedică autorităţile, în temeiul art. 10 din Convenţie, să informeze publicul cu privire la anchetele penale, dar este nevoie ca acestea să facă acest lucru cu discreţie şi rezervă (Allenet Ribemont contra Franţei). Însă, o campanie de presă virulentă, în unele cazuri, poate afecta caracterul echitabil al procedurii, influenţând opinia publică (Priebke împotriva Italiei, decizia de inadmisibilitate din 5 aprilie 2001 şi Akay contra Turciei, decizia de inadmisibilitate din 19 februarie 2002).

Or, din conţinutul celor două comunicate nu a reieşit o astfel de situaţie, ci, dimpotrivă, astfel cum a constatat şi curtea de apel, acestea au avut doar rol de informare a opiniei publice în legătură cu mersul anchetei. Deşi urmărirea penală nu are caracter public, nu înseamnă că organul de urmărire penală nu trebuie să manifeste transparenţă, în anumite limite, în relaţia cu cetăţenii, dispoziţiile art. 12 lit. d), e) şi f) ale Legii nr. 544/2001 fiind clare în sensul condiţiilor în raport cu care, dacă sunt îndeplinite, informaţiile cu caracter judiciar pot fi făcute publice.

Cercetând în plan jurisprudenţial respectarea, de către statele membre, a standardelor impuse de reglementarea dreptului la viaţă privată - din perspectiva divulgării de către autorităţi a datelor cu caracter personal (art. 8 din Convenţie) precum şi de cea referitoare la dreptul la liberă exprimare - din perspectiva dreptului de a primi informaţii (art. 10 pct. 1 teza a II-a din Convenţie), Curtea Europeană nu a considerat că divulgarea către public a numelui suspecţilor din cadrul procedurilor judiciare încalcă aceste exigenţe (Sunday Times împotriva Marii Britanii, Lingens împotriva Austriei, Dalban împotriva României, Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Daktaras împotriva Lituaniei, Y.B. şi alţii împotriva Turciei (28.10.2004), Lavents împotriva Letoniei (28.11.2002), Samoilă şi Cionca împotriva României (4.03.2008), Păvălache împotriva României (18.10.2011) etc.

Contrar susţinerilor recurentului, aspectele statuate de Curtea Europeană în cauza E. sunt aplicabile în speţă, întrucât, ambele ipoteze, supuse examinării din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, au vizat modalitatea de informare a publicului despre existenţa unui proces penal şi a persoanelor împotriva cărora acesta se derulează, încălcarea neputând fi reţinută de vreme ce comunicarea s-a limitat la informarea publicului cu privire la existenţa unui proces penal împotriva reclamantului şi, prin conţinutul şi forma lor, aceasta nu lăsa să se înţeleagă că ar fi vorba de luări de poziţie cu privire la vinovăţia reclamantului (cererea nr. x/08).

În plus, este de remarcat că, în speţă, informarea publicului nu s-a realizat în considerarea excepţiei prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenţie, ci în virtutea unei obligaţii izvorâte din lege, a autorităţii publice de a asigura transparenţa actului de justiţie în raport cu opinia publică.

Ca atare, pe în mod justificat a stabilit instanţa de apel că această acţiune a Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte nu poate reţine o încălcare sau o interpretare eronată de către instanţa de apel a normelor de drept material incidente, pentru a face aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7.2 Asupra recursului declarat de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte constată următoarele:

7.2.1 Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

În susţinerea acestui caz de casare, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea recurată este nelegală, întrucât cuprinde dispoziţii contradictorii, instanţa de apel reţinând că, deşi informaţiile transmise au respectat cerinţele statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la terminologia ce ar trebui folosită de organele judiciare în activitatea de informare a opiniei publice, insistând asupra importanţei distincţiei ce trebuie făcută între termenii care asigură discreţia şi rezerva necesare pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie, precum şi că informaţiile prezentate în cele două adrese se rezumă la date obiective, ce vizau starea de fapt reţinută în actele de cercetare penală întocmite în dosar, având ca scop prezentarea către destinatari a datelor de interes public necesare unei informări corecte asupra cauzei cercetate, a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la obligarea recurentei la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

Recurenta-pârâtă a criticat această modalitate de analiză efectuată de instanţa de apel, apreciind că în mod greşit nu s-a procedat la o nouă judecată a cauzei, fiind menţinute întocmai considerentele instanţei de fond.

Examinând aceste susţineri ale recurentului prin raportare la considerentele deciziei recurate şi la ipoteza în care a fost invocată aplicarea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

Strict sub aspectul motivării, curtea a reţinut în considerente că fapta ilicită care a determinat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului constă în divulgarea unor informaţii nedestinate publicului şi a unor probe dintr-un dosar aflat în faza de urmărire penală la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cu privire la aceasta, curtea a constatat că în perioada indicată de reclamant, în presă au apărut date şi informaţii nedestinate publicităţii, cu privire la cursul anchetei (acte procesuale care prin specificul lor se desfăşurau în camera de consiliu) şi cu privire la probele administrate în cauză (inclusiv la declaraţiile martorilor cu identitate protejată), într-o perioadă în care acestea nu puteau în mod legal şi nu trebuiau să ajungă în presă, astfel cum a rezultat din probele administrate în dosar (articolele de presă depuse de reclamant).

Fapta a fost apreciată că are caracter ilicit, aptă de a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 554/2001, fiind exceptate de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Considerând că este conturată natura ilicită a faptei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, curtea a reţinut că se impune atragerea răspunderii civile delictuale a acestei părţi, respectiv a reparării prejudiciului moral cauzat reclamantului şi a statuat că, deşi cuantificarea acestuia nu este supusă unor dispoziţii legale de determinare, daunele se stabilesc prin apreciere, prin aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de persoana prejudiciată pe plan fizic, psihic, afectiv, la importanţa şi măsura în care valorile au fost lezate şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele faptei delictuale.

Instanţa de apel a atras atenţia asupra faptului că toate aceste criterii se subsumează caracterului rezonabil al despăgubirilor ce urmează a fi acordate, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât despăgubirea să aibă caracterul compensatoriu pentru care a fost reglementată pentru victimă.

În considerarea celor expuse, curtea a apreciat că despăgubirile în valoare de 25.000 RON, stabilite de prima instanţă, îndeplinesc cerinţele menţionate, având caracter compensatoriu, fără a se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde acordarea daunelor morale ori sancţionarea excesivă a persoanei care răspunde de repararea prejudiciului, neimpunându-se majorarea acestora, potrivit solicitării reclamantului.

Se observă, astfel, că obligaţia pârâtului de reparare a prejudiciului a fost angajată de instanţa de apel din perspectiva faptei ilicite constând în scurgerea nepermisă a unor informaţii în presă cu privire mersul anchetei penale ce îl viza pe reclamant, contrar interdicţiilor legale instituite prin art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 554/2001, iar nu pentru emiterea unor comunicate de presă cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie.

În raport de această statuare, nu se poate reţine caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, contradictorialitatea fiind invocată de recurentul pârât în raport cu alte argumente, ce reflectau analiza instanţei de apel asupra altui aspect (legalitatea emiterii comunicatelor nr. 336/VIII/3 şi 342/VIII/3 din data de 23 martie 2016), faţă de care curtea a respins solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale întrucât nu a constatat existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului.

Fiind examinată pe un palier distinct faţă de obligaţia de dezdăunare la care a fost obligat pârâtul, Înalta Curte nu poate reţine contradictorialitatea acestor considerente şi, prin urmare, aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

7.2.2 Examinând criticile invocate de recurentul-pârât din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:

În esenţă, ceea ce critică pârâtul prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este interpretarea greşită a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum şi soluţia privind atragerea răspunderii sale civile delictuale pentru fapta ilicită constând în scurgerea în presă a unor informaţii după emiterea comunicatului nr. 336/VIII/3 din 23 martie 2016, pe baza celor relevate în mod legal în cadrul acestui comunicat, de natură a aduce un prejudiciu reclamantului.

Criticile nu sunt fondate.

Examinarea cauzei, pe temeiul răspunderii civile delictuale, impunea să se stabilească dacă, în urma difuzării informaţiilor cu caracter confidenţial, drepturile la imagine şi la viaţă privată ale reclamantului au fost afectate, precum şi dacă modalitatea în care acestea au fost preluate în presă şi au fost percepute de public au generat un prejudiciu ce se impune a fi reparat în baza normelor legale pretins încălcate.

În controlul de legalitate şi temeinicie al sentinţei instanţei de fond, curtea a pornit de la normele interne care reglementează libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia (Legea nr. 544/2001), în legătură cu care a apreciat că sunt întemeiate susţinerile reclamantului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită reclamată, pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, curtea a validat constatările instanţei de fond care a reţinut că, potrivit probelor administrate la dosar, aceasta este reprezentată de divulgarea unor informaţii şi date nedestinate publicităţii, atât cu privire la cursul anchetei (acte procesuale care, prin specificul lor, se desfăşurau în camera de consiliu), cât şi cu privire la probele administrate în cauză (inclusiv la declaraţiile martorilor cu identitate protejată), într-o perioadă în care acestea nu puteau în mod legal şi nu trebuiau să ajungă în mass-media.

În contextul factual reţinut, curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001 şi a înlăturat susţinerile recurentului-pârât prin care s-a contestat faptul că era singura sursă a informaţiilor apărute în presă şi că se impune atragerea răspunderii sale civile delictuale, în calitate de unică deţinătoare a informaţiei.

Înalta Curte constată că, deşi prin Legea nr. 544/2001 a fost instituit principiul accesului liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României, prin art. 12 lit. e) şi f) din lege au fost stipulate anumite limitări ale acestuia, respectiv interzicerea divulgării informaţiilor privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, precum şi a informaţiilor privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Textul legal relevă faptul că excepţia vizează în primul rând informaţii referitoare la procedurile judiciare, de natură să aducă atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces (de ex. cele din faza de urmărire penală) sau cele care ar putea leza un drept fundamental ori un interes legitim. Pentru aplicarea art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001 este necesar ca autoritatea publică care se află în posesia acestor informaţii să aibă calitatea de autoritate judiciară.

În reglementarea art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001 se circumscriu şi informaţiile confidenţiale din dosarul instrumentat divulgate de Direcţia Naţională Anticorupţie, atitudinea sa culpabilă, izvorâtă din încălcarea obligaţiei legale referitoare la securitatea informaţiilor anchetei penale, constituind o ingerinţă în dreptul reclamantului la imagine şi generând în favoarea acestuia dreptul la reparaţie pentru prejudiciul cauzat.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (cauza Căşuneanu contra României), prin care a reiterat obligaţia statelor membre de a-şi organiza şi forma autorităţile pentru a se asigura că nicio informaţie confidenţială sau secretă nu va fi divulgată. Curtea a apreciat că scurgerea în presă a unor informaţii din dosar în timpul urmăririi penale, o fază nepublică a procesului penal, a constituit o imixtiune în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, în contextul în care înregistrările ofereau detalii despre activităţile reclamantului şi îl puneau într-o lumină defavorabilă, creând impresia că acesta săvârşise fapte penale anterior emiterii rechizitoriului şi unei hotărâri judecătoreşti pe fondul cauzei.

Curtea a pus accent pe faptul că reclamantul nu a avut la dispoziţie mijloace pentru a-şi proteja reputaţia, deoarece, la acel moment, acuzaţiile nu fuseseră încă analizate pe fond de o instanţă. Observând că obiectul examinării îl reprezintă scurgerea informaţiilor de către autorităţi, instanţa de contencios european a arătat că prezintă relevanţă sistemul de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, pentru a se evita nerespectarea procedurii de protecţie a datelor nepublice, precum şi remediile de care beneficiază reclamantul pentru a obţine repararea încălcării drepturilor sale.

Aceste statuări jurisprudenţiale au corespondent în cauza de faţă, prin care s-a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de reclamant pentru scurgerea în presă a unor detalii specifice fazei de urmărire penală, informaţii care, prin natura lor confidenţială, pot fi apreciate că au încălcat dreptul la viaţă privată şi la imagine a reclamantului.

Înalta Curte nu va reţine susţinerea potrivit căreia Direcţia Naţională Anticorupţie nu era singura autoritate judiciară care deţinea informaţii cu privire la ancheta penală ce se desfăşura împotriva reclamantului, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau Camera Deputaţilor nu au atribuţii în spectrul activităţilor specifice urmăririi penale.

Nici faptul că Inspecţia Judiciară sau Consiliul Superior al Magistraturii nu au constatat vreo abatere referitoare la modalitatea în care aceste informaţii au fost propagate în spaţiul public nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei, de vreme ce datele preluate de mass-media aveau caracter confidenţial, fiind în legătură cu o procedură nepublică.

Ca atare, nu se poate reţine că au fost respectate dispoziţiile reglementate în Ghidul de bune practici privind relaţia sistemului judiciar cu mass-media, întrucât fapta recurentului-pârât este în afara valorilor protejate de acesta în comunicarea publică (protecţia vieţii private, dreptul la imagine, caracterul nepublic al urmăririi penale).

Totodată, fapta recurentului-pârât nu se înscrie nici în limitele impuse de Principiul 6 din Recomandarea 13/2003 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei către Statele Membre, informaţiile scurse în presă prejudiciind caracterul confidenţial al urmăririi penale, şi nici în registrul celor protejate prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul ocrotit prin norma menţionată fiind încălcat (dreptul la viaţă privată).

Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentului în sensul că fapta ilicită reţinută (scurgerea de informaţii în presă) nu are suport probator, instanţa de apel reţinând că nu a fost indicată o minimă dovadă a acesteia, ci doar prezumţii fără suport.

Contrar afirmaţiilor pârâtului, instanţa de apel a explicat în considerentele deciziei pronunţate care a fost raţionamentul pe baza căruia a reţinut existenţa faptei ilicite, argumentele pe care acesta se sprijină fiind rezultatul procesului de evaluare a probatoriului administrat în cauză în etapa procesuală a fondului (articolele de presă depuse de reclamant), pe care şi l-a însuşit în condiţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că mijlocele de probă care au creat convingerea instanţei nu au fost reproduse pe larg în considerentele hotărârii nu denotă o lipsă de analiză a acestora sau o existenţă a unor prezumţii fără suport, astfel cum eronat a susţinut pârâtul.

Curtea, acreditând considerentele instanţei de fond sub aspectul analizei efectuate asupra probatoriului, a arătat expres că în presă au apărut date şi informaţii nedestinate publicităţii, cu privire la cursul anchetei (acte procesuale care prin specificul lor se desfăşurau în camera de consiliu) şi la probele administrate în cauză (inclusiv la declaraţiile martorilor cu identitate protejată), într-o perioadă în care acestea nu puteau în mod legal şi nu trebuiau să ajungă în presă.

Constatările de fapt ale instanţei de apel au creionat aspectul ilicit al faptei pârâtului, care, excedând interdicţiilor legale prevăzute de art. 12 lit. e) şi f) din Legea nr. 544/2001, este cauzatoare de prejudiciu şi obligă la repararea prejudiciului cauzat reclamantului, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin încălcarea acestor dispoziţii legale, pârâtul nu a respectat principiul transparenţei actului de justiţie, acţiunea sa neputându-se circumscrie sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie, excepţia prevăzută la alin. (2) al acestui articol fiind instituită tocmai în vederea abţinerii autorităţii publice de la orice ingerinţă în viaţa privată a unei persoane, în lipsa unei stipulaţii legale.

Ca atare, în cauză nu se poate reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel făcând o aplicare corectă a normelor legale incidenţă în speţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei nr. 1642A din 8 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei nr. 1642A din 8 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.