Extraordinary appeal limits: exclusion of post-pronouncement signing irregularities and substantive legal misapplications from the scope of material error and omitted cassation grounds.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Decizia atacată cu contestaţie în anulare

Prin decizia nr. 1090 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie, secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021, încheierii din 11 mai 2021 şi deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

2. Contestaţia în anulare

Prin contestaţia în anulare declarată la 13 februarie 2023, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2023, contestatorii B. şi A., în contradictoriu cu intimaţii C. şi D., au solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa anulării deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

Contestatorii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 508 alin. (2) pct. 1, pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că semnarea deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, de către preşedintele secţiei în locul preşedintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, contestatorii au arătat că semnarea hotărârii intră în noţiunea "alcătuirea instanţei", iar potrivit art. 176 pct. 4 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanţei atrage nulitatea deciziei, necondiţionată de existenţa unei vătămări.

Au mai învederat că pe exemplarul deciziei care le-a fost comunicat nu se regăseşte menţiunea prevăzută de art. 426 alin. (4) C. proc. civ., şi anume nu este menţionată cauza care a determinat împiedicarea preşedintelui completului să semneze hotărârea, astfel că nu au beneficiat de un proces echitabil, cauza nefiind soluţionată de un complet alcătuit potrivit legii.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că dezlegarea dată celor trei recursuri este rezultatul mai multor erori materiale. În dezvoltarea acestui motiv, contestatorii au menţionat că instanţa de recurs a săvârşit erori materiale esenţiale care au determinat pronunţarea unei soluţii greşite, faţă de actele existente la dosar.

Sub un prim aspect, au arătat că instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială, deoarece a reţinut în mod greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (6) din noul C. civ., reţinând că litigiul este grefat pe raporturi juridice contractuale, iar nu pe raporturi de proprietate, deşi, în aprecierea contestatorilor, potrivit actelor existente la dosar, litigiul este grefat pe raporturi de proprietate.

O altă eroare materială, în opinia contestatorilor, este evidenţiată în considerentele prin care instanţa de recurs a reţinut că, prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006, debitorul a fost obligat să plătească, sub forma unor prestaţii periodice, o sumă de bani cu titlu de despăgubiri echivalente, în condiţiile în care prin decizia menţionată tribunalul a decis doar transformarea obligaţiei de întreţinere în echivalent bănesc.

Contestatorii au mai susţinut că instanţa de recurs a săvârşit erori materiale reţinând greşit că este deplin legală deducţia instanţei de apel în sensul că prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 a fost stabilită în sarcina pârâţilor debitori o obligaţie divizibilă conjunctă, că indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere nu subzistă după transformarea în echivalent bănesc, precum şi că prestarea întreţinerii este susceptibilă de executare parţială.

În opinia acestora, o altă eroare materială săvârşită de instanţa de recurs se relevă din considerentele prin care s-a reţinut că executarea obligaţiei de înmormântare, astfel cum a fost asumată contractual, potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti, nu poate fi extinsă la pomenirile şi ritualurile ulterioare înhumării.

Contestatorii au apreciat că, în mod greşit, instanţa de recurs a validat raţionamentul instanţelor de fond referitor la respingerea acţiunii, ca prescrisă, pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 4 februarie 2013 şi 14 februarie 2014.

Au mai învederat că instanţa de recurs a săvârşit o eroare materială reţinând că recurenţii au susţinut încălcarea regulilor devoluţiunii, prin neexaminarea în mod real a criticilor formulate în cuprinsul dosarul Curţii de Apel Craiova.

Prin prisma motivului prevăzut de art. 508 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, raportat la considerentele greşite, formale şi generice din decizia contestată, care nu pot constitui motive de fapt şi de drept în înţelesul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce atrage nulitatea deciziei contestate.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că toate considerentele citate din această perspectivă fac dovada omisiunii instanţei de recurs de a cerceta: - criticile aduse modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune; - criticile aduse instanţei de apel cu privire la validarea concluziei primei instanţe, potrivit cu care nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi delictuale; şi criticile aduse reţinerii greşite a autorităţii de lucru judecat.

Au mai invocat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 11 mai 2022, precum şi motivele de casare formulate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, prin care a fost completată decizia nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, raportat la considerentele greşite, formale şi generice din decizia contestată.

În susţinerea acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatorii au redat considerentele instanţei de recurs, pe care le apreciază ca fiind greşite şi formale, afirmând că nu pot constitui veritabile motive de fapt şi de drept în sensul exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

3.1 Întâmpinarea formulată de intimaţi

Intimaţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea deciziei contestate, formulând următoarele apărări:

În ceea ce priveşte primul motiv al contestaţiei în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., au arătat că acesta este inadmisibil, având în vedere că decizia a fost semnată cu respectarea dispoziţiilor art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

În referire la al doilea motiv al contestaţiei în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., au susţinut că soluţia pronunţată în recurs nu este rezultatul unei erori materiale. În opinia intimaţilor, contestatorii admit că "eroarea materială" constă mai degrabă în aprecierea greşită a probelor şi a dispoziţiilor legale, aspect care reiese din expresia "faţă de actele existente la dosar", folosită la fiecare punct al acestui motiv de contestaţie.

Cu privire la cel de-al treilea motiv al contestaţiei în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., au învederat că în cuprinsul cererii, contestatorii au redat pasaje din decizia contestată, astfel că rezultă indubitabil că instanţa de recurs a cercetat toate motivele de casare invocate.

Intimaţii au mai apreciat că, prin numeroasele cereri formulate, contestatorii săvârşesc un abuz de drept procesual, motiv pentru care solicită aplicarea unei amenzi judiciare în temeiul art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

3.2 Răspunsul la întâmpinare formulat de contestatori

Contestatorii au formulat răspuns la întâmpinarea intimaţilor, prin care au invocat nulitatea absolută a întâmpinării, în temeiul art. 178 alin. (1) C. proc. civ., întrucât actul de procedură nu îndeplineşte cerinţele art. 205 alin. (1) C. proc. civ., de a fi actul de procedură prin care intimaţii se apără în fapt şi în drept şi de a cuprinde răspunsul la toate motivele de fapt şi de drept ale contestaţiei în anulare.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prealabil, în ceea ce priveşte "cererea modificatoare" transmisă la 2 mai 2023, se constată că, la termenul din 4 mai 2023, contestatoarea B. a precizat că această cerere nu modifică, ci completează aspectele principale, invocate prin contestaţia în anulare.

Înalta Curte reţine că a fost legal învestită cu examinarea motivelor formulate în cuprinsul contestaţiei în anulare înregistrate la 15 februarie 2023, întrucât, potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. civ., contestaţia în anulare se motivează, sub sancţiunea nulităţii, în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii contestate, care în cauză s-a realizat la 30 ianuarie 2023.

Examinând contestaţia în anulare, prin raportare la motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esenţă, contestatorii au susţinut că semnarea deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, de către preşedintele secţiei în locul preşedintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ.

Acest prim motiv de contestaţie în anulare specială acoperă două ipoteze distincte. Prima ipoteză tratează situaţia hotărârilor pronunţate în recurs de către o instanţă necompetentă absolut, fiind necesar ca în faţa instanţei de recurs să se fi invocat excepţia de necompetenţă, iar aceasta să fi omis să se pronunţe asupra acesteia, în timp ce a doua ipoteză priveşte situaţia în care hotărârea instanţei de recurs a fost dată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, cu condiţia ca partea să fi invocat excepţia incidentă, iar instanţa de recurs să fi omis să o soluţioneze.

În litigiul pendinte, contestatorii susţin incidenţa acestui motiv de contestaţie prin prisma ipotezei referitoare la încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, afirmând că semnarea deciziei contestate de către preşedintele secţiei în locul preşedintelui completului, pensionat, încalcă prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., însă împrejurarea învederată nu relevă o încălcare a normelor care reglementează compunerea sau constituirea instanţei care a pronunţat decizia.

Înalta Curte reţine că în conceptul de alcătuire a instanţei şi în sfera acestui motiv de contestaţie în anulare intră orice neregularităţi privitoare la compunerea sau constituirea instanţei de recurs. Ca exemple care conturează neregularităţile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. au fost vizate următoarele situaţii: participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcţie, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la şedinţa de judecată a grefierului sau, după caz, a magistratului-asistent.

Astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 26/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 755 din 17 septembrie 2019, aceste ipoteze au un caracter exemplificativ, dar pentru a aprecia dacă altele intră în sfera de aplicare a textului legal supus interpretării trebuie pornit de la conţinutul concret al normei, care leagă neregularităţile în discuţie de data pronunţării hotărârii. Cu alte cuvinte, calea de atac a contestaţiei în anulare nu este deschisă decât dacă momentul până la care neregularităţile au subzistat este cel al pronunţării hotărârii.

Interpretarea gramaticală a textului legal impune o atare concluzie, extinderea aplicării sale pentru o etapă ulterioară pronunţării, cea a redactării hotărârii şi a semnării ei, golind de înţeles condiţia pe care art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. o impune, şi anume cea a invocării în recurs a excepţiei corespunzătoare, care rămâne însă nesoluţionată.

Reiese astfel că nu se poate circumscrie motivului de contestaţie în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. o pretinsă încălcare a normelor referitoare la semnarea hotărârii.

Prin urmare, neregulile pretinse de contestatori în legătură cu semnarea deciziei contestate nu privesc alcătuirea instanţei în etapa recursului. De altfel, aceştia nici nu au invocat în faţa instanţei de recurs excepţia privind nelegala alcătuire a instanţei.

În acest context trebuie amintit că etapa redactării şi semnării hotărârii succedă, în mod firesc, pronunţării acesteia. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum şi de către grefier, iar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi de magistratul-asistent.

Hotărârea se întocmeşte în două exemplare originale, unul care se ataşează la dosarul cauzei şi unul care se depune la dosarul de hotărâri al instanţei, astfel cum stipulează art. 426 alin. (6) C. proc. civ. Contrar susţinerilor contestatorilor, trebuie semnate doar cele două exemplare originale ale hotărârii la care se referă art. 426 alin. (6) C. proc. civ., iar nu şi exemplarele care urmează a fi comunicate părţilor.

În cazul în care, după pronunţare, vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive (concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul), dispoziţiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ. înlătură ipoteza unei neregularităţi derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflaţi într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina preşedintelui completului sau, dacă şi acesta se află într-o situaţie similară, a preşedintelui instanţei obligaţia de a semna hotărârea. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Tocmai de aceea, semnarea hotărârii în condiţiile art. 426 alin. (4) C. proc. civ. nu determină aplicarea sancţiunii nulităţii, instituită, de altfel, de art. 401 alin. (2) din acelaşi cod, în mod exclusiv, pentru ipoteza nesemnării minutei.

Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de contestaţie în anulare reglementat de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

În ceea ce priveşte semnificaţia conceptului de eroare materială, cuprins în dispoziţiile menţionate anterior, Înalta Curte aminteşte că aceasta a fost dezvoltată doctrinar şi jurisprudenţial, prin opoziţie cu eroarea de judecată, subliniindu-se că vizează greşeli evidente în legătură aspectele formale ale judecăţii, în principal cu caracter procedural, sau situaţii în care se confundă sau se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, astfel încât, în acest cadru procesual, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, pe această cale neputând fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de aplicare a normelor de procedură civilă sau de interpretare a unor dispoziţii legale, cum se pretinde în prezenta cauză.

Contestatorii au apreciat, în esenţă, că instanţa de recurs a săvârşit greşeli materiale când a reţinut următoarele: - nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (6) din noul C. civ., deoarece litigiul este grefat pe raporturi juridice contractuale, iar nu pe raporturi de proprietate; - prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 debitorul a fost obligat să plătească, sub forma unor prestaţii periodice, în condiţiile în care prin decizia menţionată s-a decis doar transformarea obligaţiei de întreţinere în echivalent bănesc; - este deplin legală deducţia instanţei de apel în sensul că prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006 a fost stabilită în sarcina pârâţilor debitori o obligaţie divizibilă conjunctă, - indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere nu subzistă după transformarea în echivalent bănesc, precum şi că prestarea întreţinerii este susceptibilă de executare parţială; - executarea obligaţiei de înmormântare, astfel cum a fost asumată contractual, potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti, nu poate fi extinsă la pomenirile şi ritualurile ulterioare înhumării; - validarea raţionamentului instanţelor de fond referitor la respingerea acţiunii, ca prescrisă, pentru pretenţiile aferente perioadei cuprinse între 4 februarie 2013 şi 14 februarie 2014; - recurenţii au susţinut încălcarea regulilor devoluţiunii, prin neexaminarea în mod real a criticilor formulate în cuprinsul dosarul Curţii de Apel Craiova.

Înalta Curte constată că aspectele expuse de contestatori nu reprezintă greşeli materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât se critică raţionamentul logico-juridic al instanţei de recurs în ceea ce priveşte respectarea normelor de procedură civilă şi interpretarea şi aplicarea normelor de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, susţinerile contestatorilor reprezentând nemulţumiri cu privire la soluţia pronunţată în cauză.

Însă, pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare nu se mai poate pune în discuţie modul în care a raţionat instanţa de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere, întrucât s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice. Astfel, întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate pune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în realitate, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererilor de recurs. Astfel, realizarea unei evaluări în coordonatele propuse de contestatori ar echivala cu o nouă judecată în recurs, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea atacată.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. Astfel, dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenţie, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Hotărârea pronunţată în Cauza Brumărescu contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 758/28 noiembrie 2001, alin. (61).

Aşadar, aspectele evocate de către contestatori nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raţionamentul instanţei de recurs neavând ca situaţie premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a criticilor de nelegalitate a hotărârilor atacate, iar concluziile cu privire la respectarea exigenţelor de motivare a hotărârii, aplicarea corectă a normelor de procedură şi interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente nu pot fi cenzurate pe calea formulării unei contestaţii în anulare.

În referire la cel de-al treilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au invocat omisiunea instanţei de recurs de a cerceta: - motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., invocate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara; - motivele de casare invocate prin recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 11 mai 2022, precum şi motivele de casare formulate prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, prin care a fost completată decizia civilă nr. 27 din 23 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, raportat la considerentele greşite, formale şi generice din decizia contestată.

Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestaţie în anulare este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres şi limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de nelegalitate, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs.

Având în vedere aceste repere, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine la subsecţiunea II.1., destinată examinării legalităţii deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021, o amplă analiză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în urma căreia instanţa de recurs a stabilit că sunt nefondate toate motivele de recurs, context în care nu se verifică omisiunea cercetării motivelor de recurs formulate cu privire la această decizie.

În referire la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contestatorii apreciază că toate considerentele pe care le-au redat din această perspectivă fac dovada omisiunii instanţei de recurs de a cerceta criticile aduse modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi criticile aduse instanţei de apel cu privire la validarea concluziei primei instanţe, potrivit cu care nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi delictuale. În acelaşi context, au susţinut şi omisiunea instanţei de recurs de a cerceta criticile aduse reţinerii greşite a autorităţii de lucru judecat.

Verificând decizia atacată sub aceste aspecte, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns criticilor relative la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, constatând că "este legal raţionamentul instanţei de apel care a validat soluţia de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă pentru perioada 4.02.2013 - 14.02.2014, reţinând judicios regula specială în materia prestaţiilor succesive (reglementată deopotrivă în art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât şi în art. 2526 teza I din noul C. civ.), potrivit cu care curge un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie de la data la care revine exigibilă."

De asemenea, cercetarea instanţei de recurs a vizat şi criticile privind concluzia instanţelor de fond în sensul că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi delictuale. În considerentele deciziei contestate s-a reţinut că aceste critici "au fost invocate pur formal, câtă vreme nu sunt aduse în discuţie argumente punctuale de nelegalitate prin care să se arate în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel. Ca atare, simpla afirmaţie în sens contrar nu atrage obligaţia instanţei de recurs de analiză şi de răspuns asupra acestora, întrucât aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat." Prin urmare, verificând modul în care aceste critici au fost formulate, instanţa de recurs a constatat că nu este învestită în mod legal să analizeze legalitatea deciziei recurate prin prisma acestora, deoarece acestea nu relevă argumente de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că nu se verifică nici omisiunea instanţei de recurs de a cerceta criticile aduse reţinerii greşite a autorităţii de lucru judecat, acestea fiind încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (5) şi (7) C. proc. civ., în considerentele deciziei contestate reţinându-se următoarele: "în funcţiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiţiei identităţii de elemente, iar în speţă este îndeplinită inclusiv identitatea de părţi şi cauză pentru prestaţiile anterioare datei de 4.02.2013, în raport cu hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în dosarele nr. x/2007, nr. y/2010 şi nr. 5933/215/2013. Recurenţii ignoră faptul că efectul de lucru judecat îi vizează în calitatea acestora de succesori ai autoarei creditoare E., parte litigantă în litigiile anterioare, şi că precedentele acţiuni în rezoluţiune au fost fundamentate pe aceeaşi pretinsă neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere.

Pe de altă parte, din perspectiva funcţiunii pozitive a autorităţii de lucru judecat, în mod legal a fost observată şi integrată în raţionamentul juridic al instanţei de apel tranşarea definitivă, pentru perioada de referinţă, a chestiunii litigioase referitoare la caracterul nefondat al pretinsei neexecutări culpabile imputate pârâţilor debitori."

În ceea ce priveşte motivele de casare invocate în legătură cu decizia civilă nr. 72 din 11 mai 2021, Înalta Curte observă că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine la subsecţiunea II.3., destinată examinării legalităţii acestei hotărâri, o amplă analiză prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în urma căreia instanţa de recurs a stabilit că sunt nefondate toate motivele de recurs, astfel că nu se verifică nici omisiunea cercetării motivelor de recurs formulate cu privire la această decizie.

De asemenea, se constată că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine la subsecţiunea II.2., destinată examinării legalităţii încheierii din 11 mai 2011, o amplă verificare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în urma căreia instanţa de recurs a stabilit că sunt nefondate toate criticile, prin urmare nu se verifică omisiunea cercetării motivelor de recurs invocate în legătură cu această hotărâre.

De altfel, în dezvoltarea acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatorii au indicat că, raportat la considerentele greşite, formale şi generice din decizia contestată, care nu pot constitui motive de fapt şi de drept în înţelesul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi al art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, intervine nulitatea deciziei contestate. Deşi contestatorii pretind că instanţa a omis să le analizeze motivele de recurs, în susţinerea acestui motiv de contestaţie în anulare au citat/redat chiar considerentele prin care s-a răspuns motivelor de casare pe care le-au invocat. Rezultă astfel că, în realitate, aceştia nu critică omisiunea de analiză a motivelor de casare, ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţa de recurs şi de motivarea hotărârii.

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a înţeles să răspundă acestuia, întrucât ţine de esenţa judecăţii, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestaţiei în anulare s-ar putea urmări şi corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi A. împotriva deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, Înalta Curte urmează a dispune obligarea contestatorilor B. şi A. la plata sumei de 5.070 RON către intimaţii D. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului şi cheltuielile de transport, conform înscrisurilor justificative depuse .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi A. împotriva deciziei nr. 1090 din 18 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatorii B. şi A. la plata sumei de 5.070 RON către intimaţii D. şi C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.