Lawfulness of Police Data Processing under GDPR vs. Official Duties and Constitutional Validity of Counsel Representation Restrictions in Civil Procedure
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal, upholding the lower courts’ decisions that rejected the claim for 300,000 RON in damages and the demand for data deletion, thereby ruling in favor of the respondents (the public authority and individual officers). The dispute involved a plaintiff who alleged illegal processing of personal data and identity verification irregularities by road police officers, claiming a tortious act under data protection laws and the Civil Code; the lower courts found no liability as the data handling was a lawful exercise of official duties under specific police legislation and EU data protection regulations, and no material damage was proven. The Court also referred a constitutional exception to the Constitutional Court regarding the incompatibility of Article 83(1) second sentence of the Code of Civil Procedure with the Charter of Fundamental Rights and EU Directive 2005/36/CE, but rejected ancillary objections regarding the nullity of legal acts signed by unauthorized legal counselors. Key legal bases include Article 488(1)(8) of the Code of Civil Procedure (basis for cassation), Article 6(1)(e) of Regulation (EU) 679/2016 (lawfulness of processing), Article 83(1) of the Code of Civil Procedure (representation rules), and the principle of primacy of EU law under Article 4 of the Code of Civil Procedure.
Legislator headnote
AI generatedart. 1411 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din C. proc. civ, art. 269 C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 83 alin. (2) C. proc. civ; Lawfulness of Police Data Processing under GDPR vs. Official Duties and Constitutional Validity of Counsel Representation Restrictions in Civil Procedure: , cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1411 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, coroborate cu cele ale art. 253 alin. (3) lit. a) şi b) C. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023
Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 03.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii B., Brigada Poliţiei Rutiere şi C. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale cu caracter personal, prelucrare ilegală a datelor sale cu caracter personal care a operat în data de 14.02.2018 (interval 17.00-24.00) şi obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului material în cuantum de 300.000 RON, precum şi obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii pe cheltuiala lor şi interzicerea pe viitor ca pârâţii persoane fizice să mai deţină calitatea de operator/utilizator de date cu caracter personal în cadrul Brigăzii Poliţiei Rutiere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1411 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, coroborate cu cele ale art. 253 alin. (3) lit. a) şi b) C. civ.
La data de 17.02.2020, mandatara reclamantului, numita D., a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului, care a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 16.06.2020.
La termenul de judecată din data de 16.06.2020, instanţa a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii B. şi C. ca fiind o apărare de fond. La acelaşi termen de judecată, instanţa a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri pentru toate părţile, respingând proba cu martori şi interogatoriul pârâţilor, solicitate de reclamant, ca nefiind utile soluţionării cauzei.
2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1028/29.07.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 1299A din 3 octombrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1028/29.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-titulară a unei cereri de intervenţie accesorie D. împotriva încheierii de şedinţă din 16.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii pârâţii B., Brigada Poliţiei Rutiere şi C..
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1299A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..
În susţinerea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., care decurge din aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 79 din RUE nr. 679/27.04.2016, art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, pct. 146 din preambulul RUE nr. 679/27.04.2016 şi din aplicarea art. 8 din CDFUE.
Consideră că se impune obligarea intimaţilor-pârâţi persoane fizice la plata unui prejudiciu de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, faţă de conduita acestora cu referire la monitorizarea secretizată a recurentului-reclamant, în conformitate cu paragraful 4 al art. 88 din Regulamentul general privind protecţia datelor nr. 679/27.04.2016, în contextul ocupării de către recurentul reclamant a unui loc de munca.
Arată că ambele instanţe au aplicat greşit şi normele de drept material care reglementează atribuţiile poliţistului privind stabilirea identităţii unei persoane, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul Legii nr. 218/2002, republicată, şi evocă conţinutul acestor texte de lege, respectiv art. 26 alin. (2), art. 31 alin. (1) lit. a) şi b), art. 34 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 34 alin. (3), (5), (6) şi 7 din Legea nr. 218/2002.
Învederează că, în conformitate cu prevederile art. 1411 alin. (3) din Legea nr. 129/2018, solicită obligarea intimatei pârâte-autoritate publică, să procedeze la distrugerea din evidenţele sale a următoarelor înscrisuri: invitaţia nr. x/14.02.2018 întocmită de intimatul pârât B.; desfiinţarea înscrisului intitulat declaraţie, înregistrat în evidenţele intimatei pârâte BPR sub nr. x/14.02.2018, înscris care a fost vizat spre legalitate de către intimatul pârât B. la rubrica avarii existente; desfiinţarea autorizaţiei de reparaţie emise de acelaşi intimat-pârât pentru E., astfel cum este consemnat chiar în înscrisul intitulat declaraţie, de la rubrica autorizaţie de reparaţie.
Arată că înscrisurile pe care le solicită a fi desfiinţate ca măsură de reparare a prejudiciului pentru fapta ilicită din data de 14.02.2018, sunt calificate înscrisuri oficiale, în conformitate cu prevederile art. 269 C. proc. civ.
Susţine că înscrisurile care atestă caracterul fondat al recursului sunt sentinţa civilă nr. 11267/15.11.2018 pronunţată in dosarul x/2018 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1874/10.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, precum şi Procesul-verbal nr. x/25.02.2018 care a făcut obiectul litigiului anterior, care a fost anulat de către instanţă, fără să se fi dispus şi cu privirea la menţinerea sau desfiinţarea declaraţiei dată de către E. în data de 14.02.2018, precum şi cu privire la reglementarea din art. 23 alin. (1) paragraf 2 din Directiva 2009/103/CE.
Învederează că la data de 14.02.2018 recurentul-reclamant avea poliţa RCA încheiată la F. şi conform art. 23 alin. (1) paragraf 2 din Directiva 2009/103/CE aceasta se păstrează în evidentele ASF timp de 7 ani, iar E. se poate adresa inclusiv ASF să ceară informaţii despre proprietar şi domiciliul acestuia, în conformitate cu art. 23 alin. (4) din Directivă.
În raport de noile dovezi depuse în faza de judecată a recursului, solicită obligarea intimaţilor pârâţi persoane fizice la plata aceluiaşi cuantum de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, faţă de împrejurarea că sunt incidente prevederile art. 494 C. proc. civ. art. 478 alin. (3) şi (5) din acelaşi cod.
Solicită admiterea recursului şi casarea hotărârilor pronunţate în cauză.
5. Apărări formulate în cauză
Au fost depuse întâmpinări atât de intimata-pârâtă Brigada Poliţiei Rutiere, cât şi de intimatul-pârât C.. De asemenea, intimata-titulară a unei cereri de intervenţie D. a depus întâmpinare, iar urmare a acesteia, intimata-pârâtă Brigada Poliţiei Rutiere a depus răspuns la întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitei D. şi a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a întâmpinării depuse de aceasta.
6. Alte chestiuni
La data de 30 octombrie 2023 intimata-titulară a unei cereri de intervenţie D. a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor semnatare a actelor juridice depuse de către pârâta Brigada Poliţiei Rutiere, precum şi nulitatea acestor înscrisuri, arătând că numiţii G., H., I. nu sunt autorizaţi în profesia de consilier juridic, nefiind înscrişi în Colegiul Consilierilor Juridici. A mai arătat că susţine nulitatea de drept a tuturor actelor şi faptelor juridice ale salariaţilor care au acţionat în numele pârâtei Brigada Poliţiei Rutiere.
La termenul de judecată din 31 octombrie 2023 Înalta Curte a constatat că raportul juridic legat de formularea cererii de intervenţie s-a soluţionat definitiv, iar doamna D. nu are calitate procesuală pasivă, ca intimată, în prezentul recurs.
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că doamna D. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceasta nu poate pune concluzii în numele recurentului-reclamant, iar dispoziţiile legale invocate cu referire la calitatea de consilier juridic, nu îi conferă calitatea de avocat conform art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.
La acelaşi termen Înalta Curte a reţinut invocarea de către mandatarul reclamantului, doamna D., a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE care reglementează modalitatea de exercitare a profesiilor juridice reglementate şi notificate la nivelul Comisiei Europene, şi anume cu titlu de salariat sau cu titlu independent.
Instanţa reţinut spre soluţionare şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a nulităţii actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliţiei Rutiere, invocate în nume personal şi în numele recurentului-reclamant de către doamna D., astfel cum aceasta a precizat.
Prin încheierea din data de 31 octombrie 2023, instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, dar şi pentru a acorda posibilitatea mandatarului sau recurentului-reclamant, personal, să poată formula şi dezvolta concluzii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi, eventual la excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a nulităţii actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliţiei Rutiere, precum şi asupra recursului, în condiţiile art. 396 alin. (1) şi art. 222 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunţării la data de 14 noiembrie 2023.
La data de 7 noiembrie 2023 s-a înregistrat pe rolul instanţei un set de concluzii formulate de mandatarul reclamantului cu privire la solicitarea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, prin care se arată, în esenţă, că se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală C. proc. civ., faţă de împrejurarea că, pe de o parte, recurentul-reclamant A. a fost reprezentat de către consilier juridic D., care în paralel cu modalitatea de exercitare salarizată a profesiei de consilier juridic si-a exercitat în cadrul dosarului x/2019 aceeaşi profesie în mod independent, dar cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane fizice, în exercitarea competenţelor din art. 80 RUE nr. 679/2016, similar cu modalitatea de exercitare a profesiei de avocat, salarizată, sens în care avocatul salarizat nu poate să îşi exercite profesia, în paralel cu modalitatea salarizată şi sub altă formă, decât cu titlu independent, dar cu titlu gratuit.
Pe de altă parte, excepţia de neconstituţionalitate s-a impus şi "faţă de invocarea prin cererea din 30.10.2023 a excepţiei nulităţii absolute, invocată în conformitate cu art. 207 din C. civ., faţă de toate actele şi faptele cu caracter juridic, întocmite de către salariaţi ai intimatei pârâte BPR, care şi-au atribuit calitatea de mandatar al reprezentantului legal al intimatei BPR şi au efectuat din această poziţie de mandatar, acte cu caracter juridic, în mod public, pe motiv că ar avea studii juridice, salariaţi care însă nu deţin dovada calităţii de consilier juridic".
Apreciază că "actuala reglementare a prevederilor art. 83 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. este neconstituţională în măsura în care aceasta nu se aplică consilierului juridic salarizat care îşi exercită profesia juridică în paralel cu cea salarizată şi cu titlu independent, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane fizice, în exercitarea competenţelor din art. 80 din RUE nr. 679/2016, astfel cum a şi fost acordat mandatul de reprezentare, depus la dosarul de fond x/2019".
Susţine că orice alt salariat din cadrul instituţiei publice/private care are şi studii juridice, nu poate îndeplini calitatea de mandatar în sensul art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a efectua în mod public, din poziţia de mandatar, în numele reprezentantului legal al instituţiei, acte cu caracter juridic, specifice profesiei de consilier juridic sau acte specifice profesiei de avocat, în pretinsa exercitare de către aceşti salariaţi, mandatari ai reprezentantului legal al instituţiei publice/private, a principiului din prev. art. 9 alin. (2) litera (f) din RUE nr. 679/2016.
Mai arată că, atât pentru profesia de avocat cât şi pentru profesia de consilier juridic există reglementată forma salarizată de exercitare a profesiei juridice. Mergând mai departe cu similitudinea dintre cele două profesii juridice, atât persoanele care exercită profesia de avocat, cât şi persoanele care exercită profesia de consilier juridic îşi pot schimba în orice moment opţiunea pentru exercitarea profesiei. În plus, forma de exercitare a profesiei juridice sub forma unei societăţi profesionale cu răspundere limitată este reglementată atât pentru profesia de avocat, cât şi pentru profesia de consilier juridic.
Arată că legile de organizare a profesiilor, completate cu principiile din art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE şi cu art. 80 din RUE nr. 679/2016, prevăd că forma de exercitare a profesiei salarizate permite, în paralel, exercitarea profesiei de avocat/consilier juridic şi independent, dar cu titlu gratuit.
În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a sesizării CCR arată: existenţa unui litigiu pe rolul instanţei de judecată - dosarul x/2019; calitatea de parte care participă în proces a titularului cererii - recurent reclamant în dosarul x/2019, reprezentat prin consilier juridic D.; obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să vizeze o lege sau ordonanţă - art. 83 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., care are legătură cu soluţionarea cauzei.
Menţionează că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional s-a impus cu celeritate, faţă de împrejurarea că prin răspunsul pozitiv al Comisiei Europene Ares(2023) 2993097/21.04.2023 i s-a confirmat că statul român a notificat încă din 2008 Comisia Europeană, în conformitate cu Actul juridic al Uniunii, Directiva 2005/36/EC, despre existenţa în Romania a profesiei reglementată de consilier juridic şi această profesie poate fi exercitată independent sau ca salariat, conform principiului din art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE, transpus în dreptul intern prin intermediul art. 7 din Legea nr. 200/2004.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
II.1 În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE care reglementează modalitatea de exercitare a profesiilor juridice reglementate şi notificate la nivelul Comisiei Europene, şi anume cu titlu de salariat sau cu titlu independent, se reţin următoarele:
Potrivit art. 83 alin. (1) teza I C. proc. civ., "În faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar.", iar teza a doua a textului, criticată de neconstituţionalitate, prevede că:
"Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor."
În conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992,,(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Aceste dispoziţii legale stabilesc în sarcina instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de textul evocat anterior.
Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate presupune ca instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.
Înalta Curte constată că în cauza de faţă aceste condiţii sunt îndeplinite. Astfel: excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de către una din părţile procesului în faţa unei instanţe judecătoreşti - recurentul-reclamant A., prin mandatar D., în dosarul nr. x/2019; dispoziţia legală invocată are legătură cu soluţionarea cauzei - la termenul de judecată din 31 octombrie 2023, cu ocazia dezbaterilor asupra cauzei, Înalta Curte a apreciat că doamna D., mandatarul recurentului, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) C. proc. civ., iar calitatea domniei sale de consilier juridic, nu îi conferă calitatea de avocat conform art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. anterior Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii textului legal invocat.
Incidental, se impune în acest context sublinierea faptului că, deşi prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor titularul excepţiei a subsumat admisibilitatea acesteia şi chestiunilor ce privesc calitatea de reprezentant a semnatarilor întâmpinărilor formulate în cauză, Înalta Curte nu va examina admisibilitatea excepţiei prin raportare la aceste apărări formulate.
Pe de-o parte, cadrul procesual nu poate fi schimbat după închiderea dezbaterilor şi concluziile scrise depuse ulterior acestui moment pot numai să dezvolte argumente cu privire la chestiunile care fac deja obiectul învestirii în termenele legale - iar neconstituţionalitatea art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. nu a fost invocată prin raportare la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarilor actelor de procedură menţionate.
Pe de altă parte, excepţia de neconstituţionalitate tinde la a se constata că limitarea reprezentării părţilor prin mandatar consilier juridic (în sensul că numai mandatarul avocat şi cel care are calitatea de rudă cu partea conform alin. (2) al art. 83 C. proc. civ. poate pune concluzii în faţa instanţei) încalcă prevederile constituţionale şi europene evocate, astfel încât soluţionarea excepţiei nu are legătură cu chestiunea calităţii de reprezentant a unor persoane care au semnat în cauză întâmpinarea în calitate de consilier juridic şi nu s-au prezentat în faţa instanţei.
Pentru argumentele ce preced, va constata că excepţia invocată este admisibilă în cauza pendinte şi va dispune sesizarea Curţii Constituţionale.
În opinia Înaltei Curţi, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textul supus verificării controlului de către recurent prin mandatar nefiind contrar prevederilor evocate în cuprinsul sesizării.
Potrivit art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României:
"(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. (…) (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."
Nu rezultă din dezvoltarea de către recurent în scris a excepţiei de neconstituţionalitate (realizată prin concluziile scrise depuse la dosar ulterior închiderii dezbaterilor) în ce modalitate concretă prevederile atacate încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, astfel încât Înalta Curte se mărgineşte a observa că nu se poate identifica nici un indiciu de neconstituţionalitate prin prisma acestor prevederi din legea fundamentală.
Potrivit art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, text cu denumirea marginală "Egalitatea în drepturi":
"(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."
Cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii în drepturi, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 359 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 19 iulie 2019, că o asemenea încălcare nu poate fi reţinută:
"17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 18, sau Decizia nr. 361 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017, paragrafele 19-22, a analizat prevederile art. 83 alin. (2) din C. proc. civ. prin prisma pretinsei nesocotiri a egalităţii în drepturi, constatând că atât condiţiile de exercitare a mandatului de reprezentare în instanţă dat unei persoane care nu are calitatea de avocat, cât şi limitele în care acesta poate fi exercitat, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanţă în numele părţii, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte regulile privind procedura de judecată.
18. Prin oferirea posibilităţii mandatarului care nu este avocat, dar are studii juridice şi, în acelaşi timp, este şi soţ sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea pe care o reprezintă de a pune concluzii personal, iar nu prin intermediul unui avocat, legiuitorul a stabilit o derogare de la regula instituită prin art. 83 alin. (1) din C. proc. civ.. Curtea a constatat că această prevedere a fost edictată în considerarea unor situaţii deosebite şi nu este de natură a încălca principiul egalităţii în faţa legii, ci reprezintă o opţiune a legiuitorului, care se încadrează în marja sa de apreciere în configurarea procedurii de judecată, justificată în mod obiectiv şi rezonabil de caracterul proxim al gradului de rudenie sau de calitatea de soţ a mandatarului (Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, paragraful 21).
19. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), instituirea unor reguli speciale nu este contrară principiului egalităţii, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, de aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite."
Înalta Curte îşi însuşeşte toate aceste argumente, apreciind că excepţia este neîntemeiată şi cu privire la art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, intitulat "Dreptul la apărare", "(1) Dreptul la apărare este garantat."
Şi în această privinţă jurisprudenţa Curţii Constituţionale este clară, instanţa de recurs observând că prin Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că nu este încălcat dreptul la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil, întrucât condiţiile, precum şi limitele între care poate fi exercitat mandatul, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanţă în numele părţii, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte regulile privind procedura de judecată. Partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată.
De aceea, nici o atare încălcare nu poate fi reţinută.
Nesocotirea art. 20 din Constituţie (Tratatele internaţionale privind drepturile omului) pare a fi fost invocată în legătură cu prevederile art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE, în lipsa altor argumente expuse de recurent.
De asemenea, şi invocarea art. 148 din Constituţie cu denumirea marginală "Integrarea în Uniunea Europeană", alin. (2) şi (4) ("Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (…) (4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2).") a fost realizată tot în conjuncţie cu norma europeană mai sus evocată.
Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale prevede, în art. 2 alin. (1), că "Prezenta directivă se aplică oricărui resortisant al unui stat membru, inclusiv membrilor profesiilor liberale, care doresc să exercite o profesie reglementată într-un stat membru, altul decât cel în care şi-a obţinut calificările profesionale, fie cu titlu independent, fie cu titlu salariat."
Or, în acord cu argumentarea reţinută de instanţa de recurs în cadrul dezbaterilor orale din data de 31 octombrie 2023, când s-a apreciat că deţinerea calităţii legale de consilier juridic nu este echivalentă calităţii de avocat, la care se referă art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte reţine, şi cu prilejul examinării temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu privire la norma de procedură evocată, că exercitarea legală a unei profesii nu este incompatibilă cu respectarea regulilor specifice organizate la nivel naţional pentru acea profesie şi că impunerea limitelor astfel edictate de legiuitor (cum este cazul interdicţiei de a susţine concluzii orale în cazul mandatarului neavocat, dar consilier juridic) nu constituie o încălcare a dreptului de exercitare a profesiei respective (în speţă, cea de consilier juridic).
De aceea, nici încălcarea art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie cu trimitere la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE nu poate fi primită.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că excepţia întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare este întemeiată, aşa încât o va admite şi va sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant a consilierilor juridici semnatari ai întâmpinărilor şi a nulităţii actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliţiei Rutiere, invocate în nume personal şi în numele recurentului-reclamant de către mandatar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.
În primul rând, la termenul de judecată din 31 octombrie 2023 Înalta Curte a constatat că raportul juridic legat de formularea cererii de intervenţie s-a soluţionat definitiv, iar doamna D. nu are calitate procesuală pasivă, ca intimată, în prezentul recurs, astfel că excepţiile invocate de către aceasta în nume personal nu vor fi analizate.
Pe de altă parte, din verificarea înscrisurilor aflate la dosarul de recurs rezultă că întâmpinarea formulată de către pârâta Brigada Poliţiei Rutiere, aflată la filele x şi următoarele, este semnată de conducătorul instituţiei - şeful Brigăzii Rutiere, comisar şef de poliţie J., în calitate de reprezentant legal, ceea ce face inutilă orice analiză cu privire la calitatea de consilier juridic a celorlalţi angajaţi, numiţii G., H., I., precum şi cu privire la nulitatea de drept a tuturor actelor şi faptelor juridice ale salariaţilor care au acţionat în numele pârâtei.
În continuare, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cererea de recurs, redactată neprocedural, impropriu căii extraordinare de atac promovate, într-o înşiruire de argumente care nu vin să susţină în mod punctual motivul de casare indicat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., supune judecăţii critici într-o redactare lipsită de fir logic şi de structură, defectuoasă, nesistematizată, desfăşurată pe parcursul multor pagini, în care, incoerent, se redau fragmente din texte de lege interne şi comunitare, se solicită formulează petite noi şi se menţionează diverse înscrisuri, pentru a fi, în principal, supuse unei analize şi interpretări proprii a reclamantului.
Prin urmare, Înalta Curte urmează a proceda la o analiză a susţinerilor formulate în măsura în care, urmare a sistematizării acestora, vor fi identificate motive apte să fie încadrate în criticile de nelegalitate (cele care nu vor face obiectul cercetării prezentei decizii fie vizează situaţii de fapt, fie sunt redundante, reluând, prin reformulări şi reiterări, aceleaşi aspecte, nesusceptibile de altă încadrare de drept, fie nu fac obiectul cauzei astfel cum au fost ele determinate de reclamant în faţa primei instanţe).
Astfel, sub un prim aspect, reclamantul a arătat, în mod repetat, că decizia a fost dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., care decurge din aplicarea cu prioritate a prevederilor art. 79 din RUE nr. 679/27.04.2016, art. 82 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, pct. 146 din preambulul RUE nr. 679/27.04.2016 şi din aplicarea art. 8 din CDFUE.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora "normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor", se reţine că judecătorul naţional este obligat a face aplicarea prioritară, direct, a dreptului comunitar atunci când există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi dreptul intern, textul legal anterior enunţat completând prevederile art. 3 din C. proc. civ. privind consacrarea priorităţii normelor obligatorii ale dreptului UE.
Legiuitorul a avut în vedere doar posibilul conflict între normele consacrate de Cod şi normele obligatorii ale dreptului UE, aspect ce nu se verifică în speţă.
Prin demersul judiciar pendinte, reclamantul a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale cu caracter personal (prin inserarea datelor cu caracter personal ale reclamantului în procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x şi diseminarea acestora către numitul E.) şi obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea prejudiciului material în cuantum de 300.000 RON.
Instanţele de fond au reţinut, contrar susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi din precizările ulterioare depuse de către reclamant, că pârâţii nu au efectuat o prelucrare nelegală a datelor cu caracter personal ale acestuia, fapta imputată fiind efectuată de organe ale poliţiei rutiere în scopul îndeplinirii obligaţiilor legale de serviciu, ce le reveneau acestora în raport de dispoziţiile art. 79 şi următoarele din O.U.G. nr. 195/2002. De asemenea, s-a reţinut că reclamantului nu i s-a produs niciun prejudiciu, în condiţiile în care acestuia i s-a eliberat o dovadă provizorie de circulaţie, acesta a formulat plângere contravenţională care este suspensivă de executare, plângere care a şi fost admisă, cu consecinţa înlăturării sancţiunii contravenţionale, reclamantul nefiind lipsit niciun moment de dreptul de a circula.
Instanţa de judecată a înlăturat caracterul ilicit al faptei în considerarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (în vigoare la data verificărilor efectuate) şi a art. 6 alin. (1) lit. e) din RUE nr. 679/27.04.2016, care se referă la legalitatea prelucrării.
S-a reţinut că în cuprinsul art. 6 alin. (1) lit. e) din RUE nr. 679/27.04.2016 este prevăzută aceeaşi cauză de legalitate cu cea prevăzută în dreptul intern în art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, astfel că dispoziţiile actului normativ în vigoare la momentul săvârşirii faptei nu trebuie înlăturate de la aplicare în considerarea principiului priorităţii dreptului unional.
Prin urmare, faţă de cele expuse anterior, câtă vreme instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu a dovedit accesarea şi folosirea datelor sale personale în mod nelegal şi nici o minimă justificare a prejudiciului adus vieţii sale private, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, cu atât mai mult nu se poate reţine pretinsa contradictorialitate a normelor UE invocate cu dreptul intern, prevederile naţionale aplicabile speţei pendinte reprezentând o transpunere a celor comunitare.
Este, de asemenea, lipsită de fundament solicitarea recurentului de obligare a pârâţilor persoane fizice la plata unui prejudiciu de 300.000 RON către bugetul Ministerului Afacerilor Interne, cu referire la ocuparea de către recurentul-reclamant a unui loc de muncă. Înalta Curte constată că această critică/solicitare a fost formulată omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării acestora de către instanţa de recurs întrucât judecarea recursului vizează exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii şi analizei instanţei de apel de către reclamant.
Nici alegaţiile recurentului în sensul că ambele instanţe au aplicat greşit normele de drept material care reglementează atribuţiile poliţistului privind stabilirea identităţii unei persoane, astfel cum sunt reglementate în cuprinsul Legii nr. 218/2002, republicată, nu pot fi primite, câtă vreme nu s-au formulat argumente clare şi precise care să vizeze considerentele deciziei recurate.
Astfel, Înalta Curte constată că recurentul doar a citat conţinutul art. 26 alin. (2), art. 31 alin. (1) lit. a) şi b), art. 34 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 34 alin. (3), (5), (6) şi 7 din Legea nr. 218/2002, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. fiind invocat doar formal şi nepermiţând efectuarea unui control de nelegalitate.
De asemenea, nu pot fi acceptate nici solicitările mandatarului recurentului de obligare a intimatei pârâte-autoritate publică, să procedeze la distrugerea din evidenţele sale a unor acte care ar reprezenta înscrisuri oficiale, în conformitate cu prevederile art. 269 C. proc. civ., petit formulat direct în calea de atac a recursului, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile potrivit art. 494 C. proc. civ.
Toate celelalte susţineri care tind la reaprecierea probatoriului şi la constatarea unei alte situaţii de fapt nu pot fi primite în calea de atac a recursului, faţă de limitele acesteia, stabilite expres şi limitativ prin cazurile de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, revine instanţelor de fond atribuţia de a aprecia asupra faptelor deduse judecăţii de reclamant, iar o atare operaţiune a fost desfăşurată în mod argumentat şi pertinent de Tribunal şi de Curtea de Apel, astfel încât susţinerile în sensul existenţei unei fapte ilicite, a vinovăţiei ori a unui prejudiciu care transpar din expunerea motivelor recursului nu pot fi evaluate în această cale de atac, după cum s-a arătat deja.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi că motivele recursului nu pot fi subsumate nici altor cazuri de casare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1299A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea formulată de recurentul-reclamant A., prin mandatar.
Sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 83 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 24 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, raportat la art. 2 alin. (1) din Directiva 2005/36/CE.
Respinge excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant a consilierilor juridici semnatari ai întâmpinărilor şi a nulităţii actelor juridice semnate de consilierii juridici ai intimatei-pârâte Brigada Poliţiei Rutiere.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1299A din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Brigada Poliţiei Rutiere, B. şi C..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.