Cassation limits on factual re-evaluation in collective rights remuneration disputes: statutory liability for unlicensed public communication and interpretation of EU VAT law

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 14 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună: obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental şi în scop lucrativ în cadrul punctelor de lucru deţinute şi pentru reproducerea de fonograme în intervalul 01.03.2014 la zi (momentul efectuării raportului de expertiză), precum şi a penalităţilor datorate pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor datorate. A estimat că suma datorată de pârâtă pentru acest eveniment este de 10.319 RON (fără TVA), remuneraţia finală datorată urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informaţiile necesare pentru stabilirea remuneraţiilor datorate în vederea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată (fost art. 139 din lege), UPFR a solicitat obligarea la plata triplului remuneraţiilor legal datorate. A estimat cererea subsidiară la suma de 30.957 RON.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1160/22.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.478 RON reprezentând remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop lucrativ în cadrul discotecii B. pentru perioada 01.08.2015-31.07.2018 care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, la care se adaugă suma 2.344 RON TVA precum şi suma de 1.110 RON reprezentând remuneraţie datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spatiile deţinute Bar 1 şi Bar 2 în perioada 01.08.2015 -31.07.2018 care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, la care se adaugă suma de 221 RON TVA; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 17.464 RON reprezentând penalităţi aferente remuneraţiilor datorate calculate pana la data de 31.07.2018, şi datorite în continuare în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere precum şi în continuare de la data de 01.08.2018 - până la data plăţii efective a remuneraţiilor reprezentând debit principal, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON reprezentând despăgubiri calculate la nivelul remuneraţiei datorată pentru reproducerea fonogramelor pentru comunicarea publică în scop ambiental şi/sau lucrativ în spaţiile deţinute în perioada 01.08.2015-31.07.2018, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.620 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxa de timbru, 5.000 RON onorarii expert, 1.500 RON onorariu avocat şi 20 RON taxa RECOM.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1063A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1160/22.07.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L..

După expunerea pe larg a situaţiei de fapt, pârâta a arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că decizia este dată cu încălcarea legii nu prin prisma modului în care instanţa de apel a apreciat asupra probelor, ci prin aceea că a pronunţat o hotărâre în lipsa probelor care să sprijine decizia.

Potrivit art. 1169 C. civ. (art. 249 noul C. proc. civ.) cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească; or reclamanta a susţinut, iar instanţa a valorificat ipoteza că pârâta a înregistrat încasări în alte conturi, le-a redefinit sau nu le-a înregistrat pentru a se sustrage de la plata taxelor datorate pentru B., ceea ce reprezintă o susţinere neprobată.

Or, reclamanta trebuia să facă dovada utilizării muzicii pentru a putea formula pretenţii ulterioare datei la care s-a probat, prin înscrisuri depuse de pârâtă la dosarul cauzei, că activitatea de discoteca a încetat, print-screen-urile de pe paginile de socializare ale unor persoane, nu ale pârâtei, nu pot constitui o dovadă de utilizare a muzicii, astfel cum a reţinut instanţa.

Operaţiunile de redefinire a conturilor contabile sau a neînregistrării unor operaţiuni contabile nu s-au dovedit, astfel că hotărârea instanţei de apel este sprijinită pe supoziţii şi nu pe fapte probate.

Instanţa a dat eficientă juridică afirmaţiilor acesteia pe care le-a completat cu presupuneri legate de felul în care pârâta ar fi redefinit contul contabil "vânzare bilete de discotecă" sau încasările ar fi fost înregistrate în alte conturi, fără nici un suport probator, ori efectuarea unor astfel de operaţiuni contabile care încalcă prevederile legale trebuia probată.

Arată că expertul contabil nu a fost întrebat dacă astfel de operaţiuni contabile sunt posibile, iar suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză încalcă prevederile art. 3.6 pct. 2 din Decizia ORDA nr. 120/2016.

Acelaşi raţionament al lipsei de suport probator îl invocă şi cu privire la motivul de apel constituit de obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile pentru reproducerea fonogramelor în scop lucrativ.

Instanţa de apel nu a soluţionat în mod explicit motivul de apel astfel formulat, ci implicit, prin respingerea apelului cu consecinţa menţinerii în integralitatea sa a hotărârii instanţei de fond.

În virtutea efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel era obligată să analizeze suportul probator apt să sprijine pretenţia reclamantei asupra remuneraţiei echitabile pentru reproducerea fonogramelor în scop lucrativ, activitate care nu a făcut obiectul contractului încheiat între părţi, or instanţa a fost învestită cu pretenţii decurgând din contractul încheiat între părţi şi care urmau a fi probate.

Desfăşurarea de către pârâtă a acestei activităţi fără a obţine în prealabil o licenţă nu a fost dovedită, motiv pentru care consideră hotărârea ca fiind pronunţată cu încălcarea legii prin lipsa oricăror probe care să sprijine decizia.

Referitor la penalităţile aferente sumelor datorate cu titlu de remuneraţie, instanţa de apel a reţinut că aceste sume reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă în raport de fapta culpabilă a pârâtei care nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin convenţie, astfel că orice argument subsidiar nu poate fi primit.

Cu o astfel de argumentaţie instanţa de apel a încălcat principiul de drept pacta sunt servanda consacrat de prevederile art. 1270 C. civ.

Reţin instanţele de fond că pârâta nu a făcut dovada transmiterii notificării de încetare a activităţii prin e-mail-ul depus la dosar, însă lista nelizibilă cu mail-urile pe care reclamanta pretinde ca le-ar fi comunicat pârâtei, fără să facă dovada adresei de e-mail la care au fost transmise, lista cu care pretinde ca a probat solicitarea remuneraţiilor, este apreciată ca o probă concludentă în cauză.

Ultima critică de nelegalitate adusă hotărârii instanţei de apel se referă la neaplicarea prevederilor art. 6 C. civ. care consacră principiul tempus regit actum, cu referire la aplicarea TVA asupra remuneraţiei datorată de recurentă.

Arată că dezlegarea data de CJUE referitoare la TVA este obligatorie ulterior datei de 21 ianuarie 2021, anterior fiind obligatorie decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tocmai pentru că decizia ORDA nr. 399/2006, precum şi decizia ORDA nr. 10/2016, prin care s-au stabilit remuneraţiile datorate pentru comunicarea fonogramelor în scop lucrativ sau ambiental, nu prevăd că sumele sunt purtătoare de TVA, spre deosebire de decizia ORDA nr. 192/2007 care reglementează nivelul remuneraţiei datorată pentru licenţa de reproducere a fonogramelor, în care se prevede că sumele sunt purtătoare de TVA, astfel că, în perioada de timp ce face obiectul analizei instanţei, în vigoare şi aplicabilă era decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă UPFR a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 mai 2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă UPFR şi a admis în principiu recursul declarat de pârâta societatea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1063A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fixând termen de judecată la data de 14 noiembrie 2023, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cadrul unor critici întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reproşat instanţei de apel absenţa unor probe care să fundamenteze teza reclamantei în sensul că activitatea de comunicare publică de fonograme în scop lucrativ (respectiv activitatea discotecii) s-a desfăşurat în perioada dedusă judecăţii prin acţiune.

Deşi recurenta afirmă că acest motiv de recurs nu priveşte modul în care instanţa de apel a apreciat asupra probelor - date fiind limitele căii de atac a recursului, astfel cum sunt determinate limitativ de cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - susţinerea în sensul că hotărârea este pronunţată în absenţa probelor relevante pentru faptele deduse judecăţii are aceleaşi valenţe ca o susţinere în sensul greşitei aprecieri a probelor administrate în cauză.

Aceasta întrucât nu ne găsim într-o situaţie în care instanţele de fond să fi statuat asupra unor fapte fără să se refere la probatoriul administrat sau în absenţa totală a unor probe; dimpotrivă, decizia instanţei de apel cuprinde referiri concrete la dovezile cauzei, la caracterul neconcludent al unora dintre ele şi la modul în care convingerea instanţei s-a format pe baza dovezilor la care considerentele deciziei fac trimitere expresă.

De aceea, apreciind că în cauză lipsesc probe apte a dovedi susţinerile părţii care a câştigat procesul, în realitate pârâta recurentă supune instanţei de recurs solicitarea de a examina concludenţa şi valoarea probatorie a dovezilor administrate.

De altfel, dezvoltarea motivului de recurs confirmă această teză, pentru că se expun susţineri referitoare la absenţa valorii probatorii a unor elemente de dovadă avute în vedere de instanţa de apel, precum şi la greşita valorificare a unor concluzii ale expertizei judiciare administrate în cauză.

Or, o atare solicitare scapă controlului instanţei de recurs, după cum rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac şi din reglementarea expresă şi limitativă a motivelor de casare, între care nu se regăseşte unul care să permită examinarea chestiunilor în discuţie.

În acelaşi timp, parcurgerea considerentelor deciziei atacate cu recurs relevă că instanţa de apel şi-a fundamentat concluzia în fapt pe analiza probelor administrate, iar împrejurarea că rezultatul acestei analize este contrar punctului de vedere adoptat în proces de recurentă nu poate îmbrăca forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acesta se referă la o eventuală greşită aplicare sau interpretare a normelor relevante de drept substanţial.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, se susţine că suplimentul raportului de expertiză încalcă prevederile Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 120/2016 cu privire la compunerea bazei de calcul, dar în realitate se supune cenzurii instanţei de recurs nu o greşită compunere a acestei baze de calcul a remuneraţiilor, ci greşita apreciere a expertului şi respectiv a instanţelor cu privire la realitatea încasării sumelor la care norma legală se referă.

Prin urmare, nu se pune problema respectării dispoziţiilor metodologiei, ci a existenţei în sine a unor încasări din activitatea de comunicare publică a fonogramelor în scop lucrativ, iar aceasta este o chestiune de temeinicie, exclusă de la examinare în recurs.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta s-a referit şi la obligarea sa la plata remuneraţiilor aferente reproducerii fonogramelor, arătând că în mod greşit a fost obligată la plata acestora, de vreme ce nu există un contract (respectiv o autorizaţie licenţă neexclusivă, n.red.) şi nici nu s-a probat existenţa acestei activităţi.

Or, existenţa obligaţiei de plată a unor remuneraţii rezultă din lege şi, chiar dacă activitatea ce generează o atare obligaţie nu a fost autorizată - pentru a face incidente regulile răspunderii contractuale - ea nu exclude posibilitatea obligării utilizatorului la plată, în temeiul obligaţiei legale nesocotite, în condiţiile răspunderii pentru fapta ilicită extracontractuală.

În absenţa altor critici încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., toate celelalte susţineri expuse vizând tot absenţa unor probe adecvate pentru probarea faptelor pretinse prin acţiune, chestiunea obligării recurentei la plata acestor remuneraţii - pentru reproducerea fonogramelor - nu poate fi examinată în această cale de atac.

Au fost formulate critici în privinţa obligării recurentei la plata penalităţilor, recurenta susţinând, tot sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a legii, în sensul încălcării principiului forţei obligatorii a contractelor; implicit, recurenta afirmă că în absenţa comunicării unor înştiinţări de plată pentru sumele datorate, nici penalităţile nu puteau curge.

Or, reţine instanţa de recurs că prima instanţă a consemnat corect în considerentele sentinţei pronunţate că şi în absenţa notificărilor reclamantei privind întinderea obligaţiilor de plată, penalităţile curg conform legii - în realitate conform metodologiei, act al cărui caracter obligatoriu pentru toţi utilizatorii vizaţi este prevăzut de lege după publicarea sa în Monitorul Oficial (art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 în forma la data sesizării instanţei).

În plus, reclamanta intimată s-a apărat cu temei în sensul că determinarea concretă a obligaţiilor de plată ale recurentei pârâte (în domeniul comunicării în scop lucrativ) era condiţionată în prealabil de îndeplinirea obligaţiei contractuale a recurentei utilizator de a comunica organismului de gestiune colectivă informaţiile necesare pentru determinarea bazei de calcul a remuneraţiei, având în vedere că aceasta nu se calcula în sumă fixă, ci în procent din anumite venituri sau cheltuieli ale utilizatorului.

Nefiind combătută pertinent această apărare, Înalta Curte reţine că motivul de recurs ce priveşte nelegala obligare la plata penalităţilor nu poate fi primit.

Conex, s-a susţinut că în mod nelegal raportul de expertiză nu a consemnat care era data scadentă a obligaţiilor principale, pentru a putea determina corect cuantumul penalităţilor; această critică priveşte în realitate conţinutul probator al raportului de expertiză şi nu poate fi examinată.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 1535 alin. (1) C. civ., ea apare a fi invocată în mod formal, pentru că cererea de recurs nu conţine argumente concrete pentru care această prevedere legală a fost nesocotită, ea neputând fi analizată în contextul legalităţii deciziei recurate.

Nefondat este şi motivul de recurs privitor la obligarea recurentei la plata TVA, motiv de recurs ce poate fi încadrat în mod formal în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se susţine încălcarea principiului tempus regit actum şi a art. 6 C. civ.

În realitate însă, aplicarea în speţă a dezlegărilor cuprinse în decizia CJUE dată în cauza C-501/19 la data de 21 ianuarie 2021 nu ridică în cauză chestiunea aplicării legii în timp, deoarece normele relevante pentru dezlegarea solicitării de obligare a utilizatorului la plata TVA aferent remuneraţiilor nu s-au schimbat (nici cele naţionale, nici cele din dreptul comunitar).

În realitate, ceea ce a adus nou decizia CJUE în cauza C-501/19 este o interpretare dată dreptului comunitar în materia TVA, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, astfel încât nu se pune problema aplicării unor prevederi legale noi unui raport juridic anterior.

De aceea, nici motivul de recurs ce priveşte plata TVA nu este fondat.

În consecinţa tuturor acestor argumente, văzând că motivele invocate şi dezvoltate fie nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege, fie sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Văzând dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi cererea intimatei reclamante, Înalta Curte va obliga recurenta căzută în pretenţii la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial aferent reprezentării intimatei în recurs, potrivit dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1063A din 29 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania (UPFR) - Asociaţia pentru Drepturi Conexe.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.