Statute of limitations start date for delictual damages: objective knowledge of harm versus court of accounts audit findings
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the State's appeal through cassation, definitively upholding the Court of Appeal's decision to reject the State's claim for damages as time-barred, thereby confirming the validity of the lower courts' dismissal based on the limitation of actions. The dispute concerned the State's attempt to hold a public property restitution authority liable for civil delict damages, alleging that an overvaluation report for a real estate asset inflated compensation payments and conversion titles issued to a beneficiary, resulting in a financial loss to the State budget. The central legal issue was the starting point of the statute of limitations under Decree No. 167/1958, Article 8(1), and Civil Code Article 2525, specifically whether the limitation period began when the State actually discovered the loss via a control audit or when it objectively ought to have known of the potential loss and the liable party. Relying on the principle established in the Supreme Court's Decision No. 19/2019 in the interest of law, the Court held that the limitation period begins at the moment the victim knew or should have known of the harm and the responsible party, not upon the final quantification of the loss by a control body, and determined that the State, through its representatives in the Central Commission for Establishing Repairs and its subordination relationship with the respondent authority, had the objective capacity and duty to monitor evaluation standards from the date the compensation decision and conversion title were issued, thus missing the three-year limitation period.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2525 C. civ, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 1000 C. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011; Statute of limitations start date for delictual damages: objective knowledge of harm versus court of accounts audit findings: The dispute concerned the State's attempt to hold a public property restitution authority liable for civil delict damages, alleging that an overvaluation report for a real estate asset inflated compensation payments and conversion titles issued to a beneficiary, resulting in a financial loss to the State budget. The central legal issue was the starting point of the statute of limitations under Decree No. 167/1958, Article 8(1), and Civil Code Article 2525, specifically whether the limitation period began when the State actually discovered the loss via a control audit or when it objectively ought to have known of the potential loss and the liable party. Relying on the principle established in the Supreme Court's Decision No. 19/2019 in the interest of law, the Court held that the limitation period begins at the moment the victim knew or should have known of the harm and the responsible party, not upon the final quantification of the loss by a control body, and determined that the State, through its representatives in the Central Commission for Establishing Repairs and its subordination relationship with the respondent authority, had the objective capacity and duty to monitor evaluation standards from the date the compensation decision and conversion title were issued, thus missing the three-year limitation period.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the operative decision to dismiss the cassation appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. de dosar x/2021, la data de 30.09.2021 reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.121.369 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.626.747 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare şi valoarea de 939.853 RON reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 3293 mp şi construcţie demolată cu anexă în suprafaţă totală de 154 mp situat în Slatina, str. x, jud. Olt, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 611 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie; a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 1602A din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 611/21.04.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 27 ianuarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 07 februarie 2023, sub nr. x/2021.
Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2525 C. civ.
Astfel, a susţinut că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a statuat, cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie:
"în cauză, momentul la care apelanţii-reclamanţi puteau şi trebuiau să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 8997/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 28/04.01.2011, care a fost comunicat Fondului Proprietatea, unde statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic (conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective).
De la momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlurilor de conversie, Statul Român putea şi trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de A.N.R.P şi prin urmare, trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. Aşadar, de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, Statul avea posibilitatea şi obligaţia de a stabili paguba produsă, cât şi persoanele responsabile de producerea acesteia"
Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintr-o decizie de speţă (decizia nr. 513/07.03.2019) susţinând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, (stabilită cu certitudine), cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlului de conversie.
O condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
S-a mai învederat că atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.
Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţa de control judiciar în apel.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Cu privire la considerentul instanţei de apel în care s-a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor putea lua la cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirile, recurentul-reclamant a învederat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată, a arătat că acei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.
A pretinde că acei doi reprezentanţi aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesional similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depăşeşte prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.
Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR şi în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.
În componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanţi ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei şi, bineînţeles că aceştia nu puteau avea alte atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.
Competenţele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcţiilor publice pe care aceştia le deţineau în cadrul instituţiilor de la care au fost desemnaţi.
Este absurd a se pretinde că aceştia aveau obligaţia de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, în condiţiile în care aceştia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiţie esenţială pentru desemnarea acestora în componenţa Comisiei.
Atribuţiile şi competenţele reprezentanţilor trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege şi specialităţii funcţiilor pe care aceştia le îndeplineau în cadrul instituţiilor care i-au desemnat.
Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei, nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.
În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
Cu privire la susţinerea instanţei de apel, în sensul că în speţa de faţă trebuie avute în vedere şi considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză (paragrafele 49-58), recurentul-reclamant a susţinut că, deşi a criticat considerentele instanţei de fond care statuau aplicabilitatea în speţă a deciziei respective, instanţa de apel a evitat să analizeze şi să indice motivele pentru care argumentele reclamantului nu au fost reţinute.
Aşadar, raţionamentul instanţei de fond, cât şi al instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii, instanţele de fond şi de apel şi-au însuşit concluziile reţinute în decizie şi le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracţie de faptul că este vorba de altă materie de drept.
În esenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să soluţioneze în materia dreptului muncii, consecinţa aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privinţa momentului de la care se naşte dreptul la acţiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă ("Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea").
Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acţiune.
În speţa analizată, dat fiind specificul relaţiilor de muncă, legiuitorul a ales ca moment de la care se naşte dreptul la acţiune data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiţii subiective.
Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt desluşite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei si s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate.
Astfel, în decizia menţionată, în urma analizării speţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naşte dreptul la acţiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba şi nu momentul la care a fost descoperită existenţa prejudiciului de către Curtea de Conturi.
Prin urmare, analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi de Casaţie se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în speţa de faţă este vorba de materia dreptului comun.
În concluzie, în speţa de faţă, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deşi nu este vorba de aceeaşi ipoteză analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.
În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaţionale de evaluare.
În drept au fost invocate toate actele normative menţionate în cuprinsul recursului.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a învederat că prezenta cerere de recurs nu este motivată temeinic şi a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii formulării recursului.
În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".
Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208, art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi actele normative precizate în cuprinsul întâmpinării.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2525 C. civ.
Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are caracter nefondat şi ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfăţişate.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/28.06.2010, întocmit de S.C. A. S.R.L. în dosarele conexate nr. x/CC şi nr. y/CC, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 2.566.600 RON.
De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/28.06.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8997/28.10.2010 în favoarea beneficiarei B., în cuantum de 2.543.978,24 RON, sumă rezultată în urma deducerii din valoarea stabilită prin raportul de evaluare a despăgubirilor în cuantum de 2.100 ROL încasate în anul 1976, actualizate cu coeficientul de actualizare, respectiv suma de 1.322,87 RON şi a despăgubirilor în cuantum de 33.811 ROL încasate în anul 1974, actualizate cu coeficientul de actualizare, respectiv suma de 21.298,89 RON.
Ulterior, a fost emis în favoarea beneficiarei titlul de conversie nr. 28/04.01.2011 în cuantum de 2.543.978,24 RON, reprezentând un număr de 2.543.978 acţiuni la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al emiterii titlurilor de conversie.
Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune este acela al emiterii deciziei de despăgubire nr. 8997/28.10.2010 sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 28/04.01.2011, care a fost comunicat Fondului Proprietatea, unde statul deţinea la acel moment calitatea de acţionar unic.
Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.
Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.
Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.
În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.
Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului. Acest cuantum ar fi fost cunoscut abia în urma finalizării verificărilor dispuse urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.
Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.
De asemenea, instanţa de recurs nu poate primi nici aserţiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, iar nu lui însuşi, atât timp cât instanţa de fond a calificat cerere reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârşite de instituţiile Statului în exercitarea atribuţiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice, de consecinţele acestor fapte răspunzând însuşi Statul.
De asemenea, instanţa de recurs mai reţine şi faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăţilor preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, adică îşi exercită drepturile şi obligaţiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligaţia să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuţii.
Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că susţinerile recurentului-reclamant cu privire la inexistenţa răspunderii Statului sunt eronate.
Referitor la aserţiunea din punct de vedere al legalităţii că nu existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum şi că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componenţa sa făceau parte, printre alţii, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, funcţiona sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinute iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea Statului către persoane fizice sau juridice.
Referitor la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.
În consecinţă, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanţa de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, faţă de atribuţiile ce reveneau recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel târziu la momentul la care a fost emis titlul de conversie, care a fost comunicat Fondului Proprietatea, nu este una contrară dispoziţiilor juridice relevante.
Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunţate, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că acesta trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia; aşadar, de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, reclamantul avea posibilitatea şi obligaţia de a stabili paguba produsă, cât şi persoanele responsabile de producerea acesteia.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea şi reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.
Referitor la această susţinere, instanţa de recurs reţine că instanţa supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunţată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv sau controlul financiar intern sau auditul.
S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.
Or, aceste statuări relative instituţiei juridice a prescripţiei extinctive au caracter general, necircumstanţiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranşată prin decizia în interesul legii s-a grefat.
Aşadar, în mod corect s-a apreciat de curtea de apel că statuările instanţei supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.
Înalta Curte mai constată sub acest aspect că este nefondată şi critica referitoare la faptul că acei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau doar atribuţiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 şi că nu se poate pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceştia din urmă nu aveau competenţa profesională similară unui expert autorizat şi acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.
Astfel, instanţa de recurs reţine că pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurentul-reclamant îi avea în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experţi evaluatori acreditaţi ANEVAR, astfel cum reclamă recurentul, întrucât evaluarea se realiza pe baza unor norme juridice deplin cunoscute de toate autorităţile statului, existând posibilitatea concretă a exercitării unui control care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare şi aceasta cu atât mai mult cu cât Comisia din cadrul căreia făceau parte a dispus emiterea deciziei referitoare la acordarea titlului de despăgubire în cuantum de 2.543.978,24 RON, cei doi membri fiind aşadar, factori decidenţi în emiterea deciziei de despăgubire.
În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţa de apel şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe la data de 19.01.2021 decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.
Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.
Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, aşa cum a reţinut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele controlului său jurisdicţional, încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire sau cel mai târziu acela la care a fost emis titlul de conversie nr. 28/04.01.2011 care a fost comunicat Fondului Proprietatea, reclamantul putea şi trebuia să cunoască faptul că eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de pârâtă şi prin urmare, trebuia să depună toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.
În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu de la data emiterii titlului de conversie, nu este una realizată cu încălcarea prevederilor legale incidente.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deşi concluziile reţinute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum şi că - în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări:
Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.
În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept. Din această definiţie se desprinde concluzia că rolul şi funcţia recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în privinţa acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive.
Prin instituţia recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".
Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Astfel, decizia pronunţată de instanţa supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanţe, se impune cu aceeaşi forţă ca legea în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate.
Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.
Problema de drept supusă analizei şi dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi.
Prin amintita decizie pronunţată în recurs în interesul legii, s-a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.
S-a mai statuat prin decizia sus-menţionată şi faptul că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă în ceea ce priveşte punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, având în vedere că prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziţie legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripţiei.
Chiar dacă în speţa pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuşi există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor acestuia.
Astfel, statuările instanţei supreme (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu şi sunt obligatorii pentru instanţe, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţa pendinte, instanţele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripţiei configurat de Decretul nr. 167/1958 şi ulterior noul C. civ. şi nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care face trimitere recurentul în mod neîntemeiat.
Instanţa de apel nu a făcut cu privire la calcularea termenului de prescripţie, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat a susţinut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranşate de instanţa supremă prin Decizia nr. 19/2019.
Pe cale de consecinţă, criticile recurentului-reclamant în această direcţie sunt nefondate, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanţei supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte.
Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1602 A din 10 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.