Statutory limitation of delictual claim for property overvaluation: objective start of prescription period despite subjective knowledge of damages

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 08.09.2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 204.363 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 548.570 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/30.09.2009 şi valoarea de 344.207 RON, stabilită cu respectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, în ceea ce priveşte terenul intravilan în suprafaţă de 1.298,82 mp, situat în Câmpina, judeţul Prahova, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 439/24.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă şi a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1559A din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 439/24.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 09 februarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14 februarie 2023 sub nr. x/2021.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 C. civ.

Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că data de la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba în cauză este momentul emiterii titlului de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativităţii reclamantului în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, Ministerul Finanţelor nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despaăgubirilor.

Pârâta este o persoană juridică distinctă de reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Instanţa de control judiciar nu a ţinut cont de prevederile Hotărârilor de Guvern nr. 361/2005 şi nr. 387/2007, respectiv de Hotărârea de Guvern nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se urmăreşte a fi recuperat prin acţiunea introductivă.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii şi ilicite, "statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi organizaţiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispoziţiilor alin. (2) din norma menţionată, persoana juridică subordonată unui organ al administraţiei de stat răspunde pentru propriile obligaţii. Organele administraţiei de stat nu răspund pentru obligaţiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Motivarea instanţei de control judiciar susţine ideea unui stat omniprezent, omnipotent şi omniscient care tutelează toate instituţiile şi autorităţile prin care se realizează funcţiile constituţionale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 la care s-a făcut referire anterior.

Dacă Ministerul Finanţelor ar fi avut atribuţia de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, atunci raţionamentul instanţei de apel ar fi fost valid. Astfel, momentul la care reclamanţii trebuiau să cunoască prejudiciul şi persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligaţia legală de verificare şi/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanţelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conţinute în decizia validată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înaintată pentru plată. Altfel spus, aspectele legale de evaluare şi eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfăşurau exclusiv în faţa ANRP, neputând fi influenţate, verificate sau contestate de Ministerul Finanţelor.

Din acest motiv Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pârâta atunci când a cunoscut efectiv că există diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curţii de Conturi.

Chiar dacă, în speţă, momentul la care curge termenul de prescripţie din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp faţă de momentul la care se susţine că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii şi s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului.

Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica şi pentru a stabili existenţa prejudiciului. Plata propriu-zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu presupune că plătitorul cunoştea sau că ar fi trebuit să cunoască existenţa supraevaluării, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care i s-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susţinut că motivele de recurs formulate de recurenţii-reclamanţi nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susţinerile părţii adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient şi în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, în analizarea termenului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa s-a raportat la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2019, art. 8, 12, 16 din decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ.

A mai susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispoziţiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greşită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat şi nu se susţine de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentaţii juridice raportate la dispoziţii legale.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului, potrivit cărora hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanţa s-a pronunţat cu respectarea acestor dispoziţii legale şi cu aplicarea lor corectă.

Instanţa de apel în mod corect, în soluţionarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripţiei (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispoziţiile legale prevăd aceeaşi soluţie, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 şi art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanţa, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripţie (paragraful 63).

Susţinerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ. sunt simple susţineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reţinute de instanţă şi în special cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înţeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ. şi actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond şi apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat şi, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfăţişate.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor motivat de faptul că aceasta a săvârşit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/30.09.2009, întocmit de către expertul evaluator A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate, respectiv 548.570 RON.

De asemenea, se reţine că în baza raportului de evaluare nr. x/30.09.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 6802/18.11.2009 în favoarea beneficiarilor B. şi C., în cuantum de 547.206,80 RON, sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor încasate la data exproprierii. În acest context, au fost emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor titlurile de conversie nr. 893.1/22.07.2010, în cuantum de 23.603,40 RON, reprezentând un număr de 23.603 acţiuni, calculate la o valoare nominală de 1 leu/acţiune, emis în favoarea beneficiarei B., respectiv nr. 893.2/22.07.2010, în cuantum de 23.603,40 RON, reprezentând un număr de 23.603 acţiuni, calculate la o valoare nominală de 1 leu/acţiune, emis în favoarea beneficiarului C..

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reţinând în considerentele sentinţei, în esenţă, că data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea este data pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal.

Soluţionând apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie l-a respins ca nefondat, reţinând că reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea de la momentul adoptării de către Comisa Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a titlului de despăgubire.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi este aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune.

Data naşterii dreptului material la acţiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speţa pendinte, dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat şi în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de faţă, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătoreşte determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi în mod obiectiv dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea şi a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază şi pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speţă că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat Ministerului Finanţelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidenţele Ministerului Finanţelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaşte cuantumul prejudiciului.

Or, această susţinere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoaşterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ţine de probaţiune, iar nu un aspect care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei.

Recurentul-reclamant nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util.

Or, pasivitatea recurentului-reclamant a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia acestuia potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia.

Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menţiona că din componenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009, făceau parte, conform cadrului normativ existent la acel moment [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005], preşedintele intimatei-pârâte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

De asemenea, titlul de despăgubire emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau recurentului-reclamant şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de recurentul-reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecinţă, contrar aserţiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acţiona în vederea evitării sancţiunii prescripţiei, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, recurentul-reclamant putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, pe baza raportului de evaluare iniţial, care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligaţional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de intimata-pârâtă, îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

În aceste coordonate, instanţa de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existenţa şi întinderea pagubei la momentul indicat de instanţă şi identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii i-a adus la cunoştinţă că ar avea un drept de creanţă - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidenţele Ministerului de Finanţe - decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripţiei tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripţie.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acţiunea în răspundere civilă şi valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de faţă, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă din punct de vedere al legalităţii, că instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt de care instanţa de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional prezent, că încă de la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a titlului de despăgubire, reclamantul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuţii de control, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubire nr. x/2005, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

În concluzie, aprecierea curţii de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, de la momentul adoptării titlului de despăgubire nu încalcă dispoziţiile juridice invocate, inclusiv prevederile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1559 A din 04 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.