Real property ownership dispute: standing to challenge title based on res judicata of prior co-ownership rulings

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, în data de 01 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, Unitatea Administrativ Teritorială sector 1 Bucureşti, prin Primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate:

1. inexistenţa dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D. privind imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 958,72 mp şi construcţiile aflate pe teren;

2. existenţa dreptului de proprietate al statului român asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din construcţii şi teren, în suprafaţă de 958,72 mp, dobândit prin preluare în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 49 din Legea nr. 4/1973 şi a deciziei nr. 350/15.02.1977, emisă de Consiliul Popular sector 1 Bucureşti, deţinut în coproprietate cu reclamanţii;

3. că pârâţii C. şi D. sunt constructori de rea-credinţă a clădirilor edificate conform autorizaţiei nr. x din 19.05.2004, emisă de Primăria sectorului 1 Bucureşti, pe terenul de 958,72 mp, situat în Bucureşti, str. x, proprietatea statului român din anul 1977, în baza art. 494 din C. civ. de la 1864, deţinut în coproprietate cu reclamanţii;

4. să fie obligaţi pârâţii C. şi D. să permită reclamanţilor accesul pe terenul în suprafaţă de 100 mp cu destinaţia de alee situată în Bucureşti, str. x şi 45A, sector 1;

5. să fie obligaţi pârâţii C. şi D. să desfiinţeze poarta de acces spre alee, iar, în caz contrar, să fie autorizaţi reclamanţii să o desfiinţeze pe cheltuiala pârâţilor, în baza art. 494 din C. civ. de la 1864;

6. să se dispună rectificarea Cărţii Funciare nr. x a sectorului 1 Bucureşti, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D. cu privire la imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren şi construcţii şi intabularea statului român şi a reclamanţilor cu această proprietate în baza Legii nr. 7/1996 şi a art. 885 alin. (4) şi art. 907 din Noul C. civ.

7. obligarea pârâţilor C. şi D. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35, art. 430 şi art. 435 C. proc. civ., art. 494, art. 646 şi art. 680 vechiul C. civ., art. 885 şi art. 907 N. C. civ., art. 58, 102, 103 din Legea nr. 71/2011 cu referire la art. 30 din Legea nr. 58/1974, precum şi art. 49 din Legea nr. 4/1973.

În data de 04 iunie 2018, pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în formularea capetelor 1, 2, 3, 6 ale cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii capetelor 1, 2, 3 şi 6 din acţiune, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În aceeaşi dată, 04 iunie 2018, a depus întâmpinare şi pârâta Unitatea Administrativ Teritorială sector 1 Bucureşti, prin Primar, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii capătului 3 al cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În data de 05 iunie 2018, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În data de 06 iulie 2018, reclamanţii au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâţii C. şi D..

Prin sentinţa civilă nr. 6273 din 19 octombrie 2018, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 19 februarie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din data de 16 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Administraţia Fondului Imobiliar, pentru considerentele reţinute în încheierea de la acel termen.

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în formularea capetelor 1, 2, 3 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, pentru considerentele reţinute în încheierea de la acel termen.

Prin sentinţa civilă nr. 555 din 30 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins capetele 1, 2, 3 şi 6 ale cererii de chemare în judecată, ca fiind formulate de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a respins capetele 4 şi 5 ale cererii, ca neîntemeiate şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, redus.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia de tardivitate şi de inadmisibilitate cu privire la completarea motivului de apel şi de tardivitate a apelului declarat împotriva încheierii din 23 aprilie 2020.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva încheierilor de şedinţă din 16 aprilie 2019 şi din 23 aprilie 2019, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 555 din 30 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., Statul român, prin Ministerul Finanţelor, Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar, Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 8738 RON către intimaţii-pârâţi C. şi D., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, în scopul soluţionării unitare a cauzei, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1. În susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte capetele de cerere 1, 2, 3 şi 6 şi în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, soluţie criticată prin apelul declarat în cauză, însă, instanţa de apel, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., a reţinut ca fiind corectă soluţia primei instanţe.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în care s-a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti str. x (fost nr. 55), precum şi cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, ce au fost cumpărate de Generalul V. Zottu în 1906, au aparţinut din data de 25.11.2012 reclamantului, A. şi soţiei acestuia, B., în devălmăşie, ca bun dobândit în timpul căsătoriei, precum şi intervenientei în interes propriu, E., iar prin Decizia nr. 350/1977 întreaga suprafaţă de teren de 958,72 mp, care include şi cota de 1/2 asupra drumului de acces a trecut în proprietatea statului, în baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 58/1974.

În speţă, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în cuprinsul căreia s-a stabilit că asupra terenului în suprafaţă de 100 mp, cu destinaţia de alee, proprietari sunt A. şi B., în cotă de 1/2, alături de statul român, care are cealaltă cotă de 1/2, fapt reţinut şi prin încheierea din 05 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2014, în cadrul acţiunii formulate de recurenţii-reclamanţi în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, C. şi D..

Astfel, din considerentele deciziei civile nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă că se opune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte calitatea statului român de coproprietar, în cotă de 1/2 din drumul de acces, în suprafaţă de 100 mp şi de proprietar al întregului teren, în suprafaţă de 958,72 mp, drumul de acces fiind inclus în terenul în suprafaţă totală de 958,72 mp.

Cu încălcarea acestor aspecte, intrate sub puterea de lucru judecat şi care se bucură de prezumţia că reprezintă adevărul judiciar, instanţa de apel a reţinut greşit, cu nesocotirea art. 22 alin. (4) şi art. 36 C. proc. civ., că: (i) drumul de acces de 100 mp nu face parte din terenul în suprafaţă de 958,72 mp, situat în Bucureşti, str. x, stăpâniţi de pârâţi, cu toate că s-a tranşat contrariul prin hotărârile anterioare; (ii) că recurenţii-reclamanţi nu invocă un drept propriu cu privire la cei 958,72 mp, aferenţi imobilului vecin, deşi, prin hotărârile anterioare, se arată calitatea recurenţilor-reclamanţi de proprietari şi asupra cotei de 1/2 din drumul de acces de 100 mp; şi (iii) că recurenţii-reclamanţi nu justifică un interes propriu în promovarea acţiunii, cu toate că interesul este evident, având în vedere că reclamă un drept propriu, iar demersul lor judiciar reprezintă materializarea posibilităţii de a obţine în instanţă protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale acestora.

Or, dacă instanţa de apel ar fi reţinut că recurenţii-reclamanţi sunt proprietari, împreună cu statul român, asupra aleii de acces în suprafaţă de 100 mp, în cote egale de câte 1/2, iar această suprafaţă este inclusă în terenul de 958,72 mp, ocupat de intimaţii-pârâţi, ar fi realizat că recurenţii-reclamanţi pretind un drept propriu şi că au interes şi calitate procesuală activă în ceea ce priveşte capetele de cerere 1, 2, 3 şi 6.

O altă critică a recurenţilor a vizat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură prevăzute de art. 7, art. 22, art. 476 şi art. 478 C. proc. civ.

Arată că, prin considerentele relative la faptul că prin acţiune s-ar urmări negarea dreptului de servitute de care se bucură pârâţii C. şi D. cu privire la aleea, în suprafaţă de 100 mp şi nu negarea dreptului de proprietate, sunt încălcate normele procesuale anterior indicate, iar recurenţilor-reclamanţi le-a fost cauzată o vătămare, ce constă în aceea că cererea dedusă judecăţii nu a fost analizată pe fond, vătămarea fiind produsă prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, primul aspect ce se impune a fi lămurit este noţiunea de "cauză" a acţiunii civile şi implicit dacă prin analizarea propusă de instanţă, cu privire la calificarea juridică a acţiunii s-ar modifica această cauză, al doilea aspect vizează rolul instanţei şi obligaţiile pe care le are în soluţionarea unei cauze deduse judecăţii, iar al treilea aspect are în vedere efectul devolutiv al apelului şi limitele acestui efect.

În speţă, cauza acţiunii deduse judecăţii o reprezintă protejarea dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi asupra aleii, în suprafaţă de 100 mp, cu destinaţia de cale de acces, în cotă de 1/2, alături de statul român, care deţine celalaltă cotă de 1/2, exercitarea acestui drept fiind tulburată de către pârâţi.

Având în vedere cauza acţiunii şi considerentele instanţei de apel, rezultă că analizarea şi explicitarea finalităţii demersului judiciar nu implică o modificare a cauzei, care rămâne aceeaşi şi porneşte de la situaţia de fapt dedusă judecăţii, astfel cum a fost stabilită de instanţele fondului.

În consecinţă, premisele juridice în scopul soluţionării cauzei au fost stabilite în mod greşit, ceea ce a determinat vicierea întregului raţionament juridic şi încălcarea normelor de drept aplicabile.

Instanţa de apel nu a procedat la restabilirea calificării juridice a faptelor şi nu a pus în discuţia părţilor această calificare, încălcând dispoziţiile art. 7 şi art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre nelegală şi nesoluţionând fondul cauzei.

A conchis că s-ar impune analizarea obiectivului urmărit de părţi, apreciind că este exprimat deficitar, dar nu 1-a cercetat şi nu l-a supus dezbaterii contradictorii.

De asemenea, au fost încălcate normele de drept procesual care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia ca, în noua judecată, să statueze în fapt şi în drept, însă, cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi fără a aplica normele juridice incidente, instanţa de apel nu a hotărât în drept, încălcând art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ. şi a faptului că apelul nu a fost limitat la anumite soluţii din dispozitiv, iar obiectul este indivizibil, instanţa trebuia să cerceteze cauza în întregime şi să rejudece fondul, însă, prin faptul necalificării juridice a situaţiei deduse judecăţii, a încălcat şi art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentii-reclamanţi au mai susţinut, printr-o altă critică, circumscrisă aceloraşi motive de casare, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., prin nerespectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterior pronunţate.

Dacă instanţa de apel ar fi reţinut, în raport cu autoritatea de lucru judecat opusă, că recurenţii-reclamanţi sunt proprietari, împreună cu statul român, asupra aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp, în cote egale de câte 1/2, iar această suprafaţă este inclusă în terenul în suprafaţă de 958,72 mp, ocupat de pârâţi, ar fi constatat că recurenţii-reclamanţi pretind un drept propriu şi că au interes şi calitate procesuală activă în ceea ce priveşte capetele de cerere 1, 2, 3 şi 6.

Capetele 1 şi 2 de cerere sunt situaţii premisă pentru negarea servituţii de trecere, întrucât nu se poate discuta despre o servitute sau despre un drept de trecere cât timp nu există un fond dominant şi un fond aservit.

Situaţia premisă a dreptului de trecere o constituie că proprietarul unui fond, pentru a avea acces la calea publică, trebuie să folosească fondul vecin pentru a dobândi acest acces.

Or, dacă proprietarul imobilului pretins lipsit de acces este şi proprietarul imobilului cu destinaţia de alee, se invalidează condiţiile esenţiale pentru existenţa servituţii de trecere.

În acest sens, dat fiind faptul că recurenţii-reclamanţi au calitate procesuală activă, întrucât pretind un drept propriu asupra terenului în suprafaţă de 958 mp, se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii inclusiv sub aspectul soluţiei de admitere a calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul român, prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Administraţia Fondului Imobiliar şi Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar.

2. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că decizia atacată nu cuprinde analiza tuturor motivelor prezentate de părţi şi nici motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin apelul formulat încheierilor şi sentinţei atacate, instanţa nerespectând dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel a făcut o discuţie asupra unei posibile recalificări juridice a acţiunii, nu a finalizat acest raţionament, nu a indicat motivele pentru care nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor evocate, nu a motivat soluţia referitoare la capetele 4 şi 5 de cerere, iar simpla afirmaţie că este corect raţionamentul primei instanţe şi preluarea acestuia, nu constituie o motivare clară, precisă şi completă, astfel cum o cer dispoziţiile C. proc. civ.

3. În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în soluţionarea apelului, instanţa a aplicat greşit normele de drept material ce vizează calitatea procesuală activă a recurenţilor-reclamanţi, respectiv a încălcat norme de drept material în soluţionarea apelului, asupra capetelor 4 şi 5 de cerere.

Astfel, instanţa de apel, urmare a faptului că nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, a încălcat norme de drept material, precum dispoziţiile art. 617 alin. (1) C. civ., reţinând în mod greşit că, indiferent dacă proprietarul fondului dominant ar fi statul român, cum pretind recurenţii-reclamanţi şi nu intimaţii-pârâţi, această chestiune nu ar fi de natură să ducă la negarea, respectiv la stingerea dreptului de servitute de trecere, întrucât acesta ar supravieţui şi ca drept al statului român.

Ceea ce nu a observat instanţa de apel este faptul că, prin constatarea că statul român este proprietarul imobilului din Bucureşti, str. x, se stinge dreptul de trecere, întrucât statul român are în proprietate x din dreptul de proprietate asupra căii de acces care deserveşte imobilul.

Aşadar, nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru a se naşte sau exista un drept de trecere, căci fondul (aflat în proprietatea statului român) nu este unul lipsit de acces la drumul public.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 617 alin. (1) C. civ., care instituie condiţiile de naştere şi de exercitare a dreptului de trecere şi care se aplică şi situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, dar care subzistă şi privesc raporturile juridice de proprietate şi regimul general al bunurilor, conform art. 6 alin. (6) C. civ.

De asemenea, decizia recurată se impune a fi casată, dată fiind soluţia pronunţată asupra apelului ce vizează capetele 4 şi 5 de cerere şi deoarece considerentele instanţei de apel încălcă dispoziţiile referitoare la dreptul de proprietate şi exercitarea acestuia, astfel cum sunt prevăzute de art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) şi 563 alin. (1) C. civ.

Din argumentele instanţei de apel, în sensul că intimaţii-pârâţi, care nu sunt proprietari, au pus la dispoziţie recurenţilor-reclamanţi, care sunt proprietari, o cale de acces, rezultă situaţia premisă prevăzută de art. 563 C. civ. şi anume îngrădirea exercitării dreptului de proprietate de către o altă persoană, care nu are calitatea de proprietar.

Aşadar, prin respingerea, ca neîntemeiată, a pretenţiei pe motiv că neproprietarul a pus la dispoziţie proprietarului o cale de acces, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 555 alin. (1), art. 556 alin. (1) şi 563 alin. (1) C. civ.

Nelegale sunt şi considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu se poate dispune obligarea pârâţilor la desfiinţarea porţii, întrucât nu a fost edificată de aceştia, deoarece, aşa cum au indicat recurenţii-reclamanţi, poarta a fost edificată de autoarea intimaţilor-pârâţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 1282 alin. (2) C. civ., iar intimaţilor-pârâţi le incumbă, la rândul lor, drepturile şi obligaţiile care îi incumbau autoarei lor.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 23 martie 2022, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunţată de prima instanţă, a fost admisă această excepţie, iar intimata-pârâtă a fost scoasă din cauză, nemaifiind parte la judecarea cauzei pe fond.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că, după ce a fost scoasă din cauză, acesteia nu i-a mai fost comunicată nici hotărârea instanţei de fond.

În data de 04 aprilie 2022, intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând, pe larg, situaţia de fapt a litigiului.

Astfel, intimaţii-pârâţi C. şi D. au invocat în privinţa capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6 din acţiune, că acestea privesc imobilul din Bucureşti. str. x, proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, cu privire la care recurenţii-reclamanţi nu au niciun drept şi niciun interes, arătând, totodată, că acest imobil nu a făcut până acum obiectul unui alt litigiu între părţi.

Susţin intimaţii-pârâţi C. şi D., prin întâmpinare, că recurenţii-reclamanţi deţin în proprietate imobilul din Bucureşti şi au o cotă de 1/2 din aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, situată între cele două imobile, alee de acces care distinctă de imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 958,72 mp.

Arată intimaţii-pârâţi C. şi D. istoricul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, indicând că au dobândit de la E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 iunie 2003 de BNP F., imobilul compus din teren, în suprafaţă de 958,72 mp şi construcţie, edificată în temeiul autorizaţiei de construire nr. 437/32 P din 19 mai 2004, emisă de Primăria sectorului 1 Bucureşti şi a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 31 mai 2006.

La rândul său, E. a dobândit imobilul prin sentinţa civilă nr. 5607 din 05 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/1995, definitivă şi irevocabilă, înscrisă în cartea funciară nr. x, conform încheierii de intabulare nr. x din 5 august 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Mai susţin şi că litigiile dintre părţi, purtate până la acest moment, au avut ca obiect aleea de acces, cu privire la care s-a stabilit că aparţine recurenţilor-reclamanţi, în cotă de 1/2 şi statului român, în cotă de 1/2.

Totodată, arată că s-a stabilit un drept de servitute asupra întregii suprafeţe de 100 mp în favoarea intimaţilor-pârâţi.

Susţin şi faptul că, prin raportul de expertiză întocmit de expertul judiciar G. în dosarul nr. x/2014, invocat de recurenţii-reclamanţi, s-a stabilit că aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, este distinctă de terenul în suprafaţă de 958,72 mp, aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, fiind separată printr-un gard de acest teren.

De asemenea, precizează că, pentru prima dată, în recurs, recurenţii şi-au modificat cauza acţiunii, în sensul că aceasta ar fi reprezentată de protejarea aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp, aspect care ar fi plecat de la analiza făcută de instanţa de apel cu privire la motivul determinant al formulării capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6 de către recurenţii-reclamanţi.

Invocă, intimaţii-pârâţi, că, în faţa instanţelor de fond, recurenţii-reclamanţi au menţionat, în mod expres, în privinţa capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6 faptul că invocă un drept de proprietate al statului român asupra imobilului din Bucureşti. str. x, ei deţinând doar o cota de 1/2 din drept de proprietate asupra aleii de acces, interesul lor fiind acela de a pune capăt unei ilegalităţi.

Concluzionează prin aceea că, în recurs, nu se pot formula susţineri diferite, prin care să se încerce modificarea cererii de chemare în judecată sub aspectul obiectului, cauzei şi al motivelor de drept şi de fapt.

Mai susţin aceştia şi că recurenţii-reclamanţi nu au calitate procesuală activă să invoce un drept al statului român asupra imobilului din Bucureşti. str. x.

1. În ceea ce priveste motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., întrucât s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat al unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior soluţionării acestui litigiu:

Intimaţii-pârâţi solicită respingerea acestor motive, ca neîntemeiate, întrucât, deşi se susţine că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, în dezvoltarea acestor motive se face referire la puterea de lucru judecat, iar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. are în vedere doar autoritatea de lucru judecat.

În speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei triplei identităţi, de părţi, de obiect şi de cauză, întrucât obiectul şi cauza dosarului nr. x/2004, indicat de recurenţii-reclamanţi, sunt diferite de obiectul şi cauza prezentului litigiu.

Continuă prin a invoca faptul că obiectul dosarului nr. x/2004 l-a reprezentat dreptul de proprietate asupra aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp, iar obiectul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6, din prezenta cauză, au ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, alcătuit din construcţie şi teren, în suprafaţă de 958,72 mp, imobil delimitat prin gard de aleea de acces în suprafaţă de 100 mp.

Mai precizează intimaţii-pârâţi şi că recurenţii-reclamanţi nu au invocat în faţa instanţelor de fond existenţa autorităţii de lucru judecat, precum şi că, în ipoteza în care ar fi existat autoritate de lucru judecat, recurenţii-reclamanţi nu ar mai fi putut formula prezenta acţiune, dat fiind efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care împiedică procedarea la o nouă judecată.

Arată intimaţii-pârâţi şi că susţinerile recurenţilor-reclamanţi, privitoare la existenţa puterii de lucru judecat în prezenta cauză a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2004 şi nr. y/2014, sunt neîntemeiate, având în vedere că aceste litigii nu au avut ca obiect dreptul de proprietate al intimaţilor-pârâţi cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. x, ci au avut ca obiect dreptul asupra aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp, situată între imobilul aflat în proprietate exclusivă a intimaţilor-pârâţi şi imobilul situat în Bucureşti, str. x, aflat în proprietatea recurenţilor-reclamanţi.

În ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, str. x, arată că recurenţii-reclamanţi nu au niciun drept asupra acestuia, chiar aceştia susţinând că statul român ar fi proprietarul imobilului. Însă, continuă intimaţii-pârâţi a arăta, statul român a menţionat prin întâmpinări şi prin adresele emise în cauză că nu are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu şi că nu înţelege să invoce un drept asupra acestuia.

De asemenea, precizează că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că terenul, în suprafaţă de 958 mp, aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, este distinct şi separat printr-un gard de aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, care a format obiectul litigiilor anterioare dintre părţi.

Invocă, în acest sens, înscrisurile depuse la dosar, precum şi raportul de expertiză judiciară specialitatea topografie şi cadastru, întocmit de expert G. în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Totodată, susţin intimaţii-pârâţi şi că, în mod corect, a arătat instanţa de apel că acest aspect rezultă şi din conţinutul titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 iunie 2003 de către BNP F., în care se arată că intrarea pe terenul aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, în suprafaţă de 958,72 mp (din măsurători 950,42 mp), se face pe un drum de acces din str. x, pe o lungime de 33,70 ml şi lăţime la intrare dinspre stradă de 3,01 ml şi la intrarea în imobil de 2,85 ml, drum ce se învecinează cu imobilul din Bucureşti, str. x, pe latura de sud-vest, raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti confirmând acest lucru.

Arată că toate acestea sunt aspecte de fapt, lamurite pe baza probelor administrate în faţa instanţei de apel şi care nu mai pot face obiect de analiză în recurs.

În susţinerea faptului că aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, a fost întotdeauna distinctă de imobilul din Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 958,72 mp, invocă actele de proprietate ale autorilor intimaţilor-pârâţi, până la nivelul anului 1906, acte care confirmă, inclusiv, dreptul de proprietate al intimaţii-pârâţi C. şi D., în cota de 1/2, asupra aleii de acces.

În acest sens invocă: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 aprilie 1906 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, testamentul autentificat sub nr. x/1895 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1917 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1919 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, actul dotal autentificat sub nr. x/1927 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1940 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 septembrie 1945.

În privinţa aspectului că aleea de acces este distinctă de terenul recurenţilor-reclamanţi, situat în Bucureşti, str. x, intimaţii-pârâţi susţin că acest lucru rezultă şi din urmatoarele acte juridice din istoricul dreptului de proprietate al imobilului aflat în proprietatea exclusivă a recurenţilor-reclamanţi: actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 aprilie 1906 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 05 aprilie 1907, certificatul de moştenitor nr. x/1959, eliberat în 29 iulie 1965, ca urmare a decesului H., actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 24 decembrie 1965, certificatul de moştenitor nr. x/1967, eliberat în 22 decembrie 1967 de pe urma defunctei I., certificatul de legatar universal nr. 62/2001 eliberat lui J. de pe urma defunctei K., contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 20 septembrie 1971, contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 10 septembrie 1971, precum şi contractul de vânzare din data de 22 noiembrie 2002, care constituie titlul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi.

Concluzionează, precizând că actele juridice anterior menţionate nu au avut ca obiect şi aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, distinctă de terenul recurenţilor-reclamanţi, în suprafaţă de 402 mp, astfel încât aceştia nu au dobândit un drept şi cu privire la aleea de acces.

Continuă argumentaţia prin invocarea aspectului că recurenţii-reclamanţi au recunoscut, în motivarea cererii de chemare în judecată, că în actele de proprietate ale autorilor lor nu figurează şi aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp.

Invocă, în acest sens şi acţiunea formulată în 24 iunie 2004 de autorul recurenţilor-reclamanţi, J., în contradictoriu cu L. şi M., autorii intimaţilor-pârâţi, prin care a solicitat să se constate că atât reclamantul, cât şi pârâţii, din respectiva cauză, deţin câte o cotă de 1/2 din aleea de acces, motivat de faptul că aleea nu ar fi făcut obiectul înstrăinării şi nici nu a fost trecută în proprietatea statului român.

Precizează intimaţii-pârâţi şi că aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, nu face obiectul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6 din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care nu se pune problema că, prin admiterea excepţiilor, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat şi nici puterea de lucru a hotărârilor judecătoreşti anterioare.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi, intimaţii-pârâţi solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, întrucât, contrar susţinerii recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia au suferit o vătămare deoarece pretenţia dedusă judecăţii nu a fost analizată pe fond, pretenţia recurenţilor-reclamanţi nu putea fi analizată pe fond în condiţiile în care nu justifică calitate procesuală activă.

Invocă intimaţii-pârâţi că, la interpelarea instanţei de apel privitoare la interesul promovării acţiunii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că urmăresc să pună capăt unei ilegalităţi.

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi susţin că interesul şi vătămarea, respectiv cauza prezentei acţiuni, este protejarea dreptului de proprietate asupra aleii de acces.

Mai arată că numai capetele de cerere 4 şi 5 din acţiune se referă la aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, în timp ce capetele de cerere 1, 2, 3 şi 6 din acţiune, cu privire la care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, privesc doar imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi.

Totodată, invocă şi că, în privinţa dreptului de proprietate asupra aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp, toate aspectele sunt lămurite prin sentinţa civilă nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a stabilit că recurenţii-reclamanţi sunt proprietari în cota de 1/2 asupra acesteia.

De asemenea, susţin şi că, prin decizia civilă nr. 2727/2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, s-a constatat că intimaţii-pârâţi deţin un drept de servitute asupra aleii de acces, în suprafaţă de 100 mp.

Invocă intimaţii-pârâţi şi că susţinerile din cererea de recurs nu au legătură cu acţiunea formulată, cu motivarea acesteia şi cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi făcute pe tot parcursul procesului.

Mai arată că recurenţii-reclamanţi recunosc, prin cererea de chemare în judecată, că nu au calitate procesuală activă, prin aceea că nu au un drept asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, fiind doar vecini cu acesta, însă, pentru că nu calitate procesuală activă în formularea unei acţiuni în revendicare, au înţeles să promoveze o acţiune în constatare.

În opinia intimaţilor-pârâţi, recurenţii-reclamanţi nu au calitate procesuală activă nici pentru formularea acţiunii în constatare, din moment ce statul român a arătat că nu invocă un drept cu privire la imobilul aflat în proprietate exclusivă a intimaţilor-pârâţi.

Intimaţii-pârâţi susţin şi că recurenţii-reclamanţi nu justifică nici un interes legitim pentru formularea capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 6 din acţiune.

Arată şi că instanţa de apel a analizat, inclusiv, dacă s-ar putea pune în discuţie dacă obiectivul real urmărit al acţiunii se referă la negarea dreptului de servitute al intimaţilor-pârâţi cu privire la aleea de acces, în suprafaţă de 100 mp, însă şi în acest caz, se susţine că recurenţii-reclamanţi ar avea calitate doar în măsura în care negarea calităţii de proprietar a intimaţilor-pârâţi ar fi aptă să ducă la dispariţia servituţii de trecere.

În consecinţă, consideră că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că dreptul de servitute ar supravieţui şi dacă statul român ar fi proprietar al imobilului în litigiu, ceea ce oricum nu este cazul. Consideră că acest raţionament al instanţei de apel nu reprezintă o calificare juridică a cererii, care să fie necesar a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, ci constituie o analiză a obiectivului real, cauza acţiunii, scopul şi motivul determinant al acestor capete de cerere.

Susţin şi că există o distincţie între cauza acţiunii, în sens de scop urmărit şi cauza cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, acest aspect nu presupunea o calificare a cererii.

De asemenea, invocă şi că, în recurs nu se poate schimba cauza şi motivarea cererii de chemare în judecată, precum şi că recurenţii-reclamanţi au menţionat în mod expres în faţa instanţelor de fond, în privinţa acestor capete de cerere, că nu pretind niciun drept asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, pe care il consideră ca fiind în proprietatea statului român.

Menţionează şi faptul că recurenţii-reclamanţi deţin o cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra aleii de acces nu are legătură cu imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia instanţa de apel nu a respectat obligaţia de a da calificarea juridică corectă acţiunii şi de a pune în discuţia părţilor această calificare, intimaţii-pârâţi susţin că nu exista o altă calificare juridică pe care să o dea instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât în apel nu se poate schimba cauza şi obiectul acţiunii.

Arată şi că nu se poate pune problema negării dreptului de servitute asupra aleii de acces, din moment ce aceasta a fost stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea intimaţilor-pârâţi C. şi D..

Invocă şi că susţinerea recurenţilor-reclamanţi, conform căreia aceştia ar avea calitate procesuală activă, întrucât pretind un drept propriu asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 958 mp, prin aceea că deţin o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra aleii de acces, nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, din moment ce a fost făcută direct în recurs, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu invocă un drept propriu cu privire la acest imobil.

În final arată şi că nu au fost încălcate norme de drept material cu privire la calitatea procesuală activă, acest aspect fiind unul de drept procesual.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane juridice, intimaţii-pârâţi solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, arătând că pârâţii faţă de care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu au legătură cu imobilul aflat în proprietatea exclusivă a intimaţilor-pârâţi, aspect pe care l-au menţionat în faţa primei instanţe, prin întâmpinările depuse.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Intimaţii-pârâţi solicită respingerea acestui motiv de recurs, ca neîntemeiat, întrucât decizia recurată este amplu şi corect motivată, fiind analizate în detaliu toate motivele şi apărările formulate şi nicidecum nemotivată, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi.

Arată, de asemenea, că instanţa de apel a expus, pe larg, motivele pentru care a considerat apelul formulat de recurenţii-reclamanţi ca fiind neîntemeiat.

3. În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Intimaţii-pârâţi solicită, în principal, respingerea acestor motive întrucât aspectele invocate de către recurenţii-reclamanţi vizează temeinicia şi modul de apreciere a probelor, iar nu aspecte de legalitate.

Mai arată şi că, în mod corect, a respins instanţa de apel motivele referitoare la soluţia de respingere a capătului de cerere privind accesul pe aleea de trecere, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi au acces atât direct, din stradă, cât şi prin aleea de acces. Susţin şi că recurenţii-reclamanţi deţin cheie şi telecomandă la poarta de acces, aspect dovedit în faţa instanţelor de fond.

Invocă recurenţii-reclamanţi că şi soluţia de respingere a apelului, cu privire la soluţia pronunţată în privinţa capătului de cerere privind obligarea intimaţilor-pârâţi să desfiinţeze poarta de acces este, de asemenea, corectă.

Se invocă, în acest sens, probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi se susţine că solicitarea de desfiinţare a porţii este făcută cu rea-credinţă.

Precizează şi că poarta exista dintr-un moment anterior dobândirii imobilului de către intimaţii-pârâţi, motiv pentru care aceştia nu pot fi obligaţi să o desfiinţeze.

De asemenea, asupra aleii de acces există un drept de coproprietate în favoarea recurenţilor-reclamanţi, dar şi în favoarea statului român, iar acesta din urmă nu a solicitat desfiinţarea porţii de acces.

Se susţine şi că poarta este absolut necesară pentru protejarea aleii de acces şi a reţelelor şi instalaţiilor existente pe alee, aspect confirmat de probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond.

Concluzionând, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului formulat, ca neîntemeiat.

În data de 07 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar.

În data de 18 aprilie 2022, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Sector 1 Bucureşti, prin Primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi C. şi D..

În data de 26 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi C. şi D..

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017 şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

În 07 februarie 2023, au depus concluzii scrise atât recurenţii-reclamanţi, cât şi intimaţii-pârâţi C. şi D..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând legalitatea deciziei atacate, din perspectiva motivelor de casare, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la textele normative incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recursul reclamanţilor poate fi încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6,7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, nesocotind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior în soluţionarea unui proces desfăşurat între aceleaşi părţi, cu privire la imobilul care face obiectul dreptului litigios, a statuat în sens contrar cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanţii nu ar invoca un drept real propriu cu privire la imobilul vizat prin capetele de cerere 1, 2, 3 şi 6 şi nu sunt legitimaţi procesual activ să ceară constatarea inexistenţei dreptului de proprietatea al pârâţilor, care exercită posesia imobilului învecinat celui în discuţie. Astfel, pornind de la o premisă juridică greşită, instanţa de apel a calificat greşit, şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor, cauza acţiunii deduse judecăţii, a încălcat normele de drept procesual care reglementează efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia, a aplicat greşit dispoziţiile de drept material referitoare la dreptul de servitute de trecere, nu a motivat înlăturarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi nici soluţia pe fond,referitoare la capetele 4 şi 5 de cerere.

Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecăţii prin elementele cererii introductive, îl reprezintă:1)constatarea inexistenţa dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D. asupra imobilului situat în Bucureşti str. x sector 1 compus din teren in suprafaţa de 958,72 mp. şi construcţiile aflate pe teren; 2)constatarea existenţei dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în Bucureşti str. x sector 1, compus din teren în suprafaţă de 958,72 mp. dobândit prin preluare în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 49 din Legea nr. 4/1973 si Deciziei nr. 350/15.02.1977 emisă de Consiliul Popular sector 1 Bucureşti, deţinut în coproprietate cu reclamanţii şi construcţii; 3)constatarea că pârâţii C. şi D. sunt constructori de rea- credintă ai clădirilor edificate conform autorizaţiei nr. x din 19.05.2004 emisă de Primăria sectorului 1, pe terenul de 958,72 mp. situat în Bucureşti str. x sector 1, proprietatea Statului Român din anul 1977, în baza art. 494 C. civ. 1864 deţinut în coproprietate cu reclamanţii; 4)obligarea pârâţilor C. şi D. să permită reclamanţilor accesul pe terenul în suprafaţă de 100 mp. cu destinaţia de alee situată în Bucureşti str. x şi 45 A sector 1; 5) obligarea pârâţilor C. şi D. să desfiinţeze poarta de acces spre alee, iar în caz contrar autorizarea reclamanţilor la desfiinţare, pe cheltuiala pârâţilor, în baza art. 494 C. civ. 1864; 6) rectificarea cărţii funciare nr. x a sectorului 1 Bucureşti. în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâţilor C. şi D. cu privire la imobilul din Bucureşti str. x sector 1 compus din teren şi construcţii şi întabularea Statului Român şi a reclamanţilor cu această proprietate în baza Legii nr. 7/1996 şi art. 885 alin. (4) şi 907 C. civ. 7)obligarea pârâţilor C. şi D. la cheltuieli de judecata.

În cuprinsul motivelor cererii de chemare în judecată, reclamanţii au afirmat, cu suficientă claritate, că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. x A, conform contractelor de vânzare -cumpărare autentificate sub nr. x/25.11.2002, nr. y/05.07.2012 şi nr. 910/17.09.2012, iar accesul la imobil se realizează atât din str. x, cât şi prin aleea de 100 mp., aflată la vestul cădirii lor. Reclamanţii au mai arătat că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în trei cicluri procesuale în dosarul nr. x/2004, precum şi prin încheierea interlocutorie din data de 05.04.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că sunt proprietari, în cote egale, cu Statul Român, asupra terenului în suprafaţă de 100 mp. cu destinaţia de alee. Au mai arătat reclamanţii că Statul Român, iar nu pârâţii, are calitatea de proprietar al terenului vecin, în suprafaţă de 958,72 mp., situat în Bucureşti, str. x, în care este inclusă cota de 1/2 din suprafaţa de 100 mp, cu destinaţia alee.

Întrucât pârâţii au ocupat abuziv terenul de 100 mp. având destinaţia unei alei de acces şi urmăresc să obţină un drept de servitute de trecere, construind o poartă şi interzicând reclamanţilor accesul la proprietatea lor, singura posibilitate legală de a stopa conduita pârâţilor este promovarea unei acţiuni negatorii, menite să infirmare dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului şi asupra construcţiei edificate, ilegal, în locul celei iniţial existente în str. x.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile cuprinse în art. 35 C. proc. civ., art. 430, 435 C. proc. civ., art. 494, 646, 680 C. civ., art. 58, 102, 103 din Legea nr. 71/2011 cu referire la art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 49 din Legea nr. 4/1973, art. 885, 907 C. civ.

Prima instanţă a fondului, prin încheierea din data de 23.04.2019, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor UAT Sector 1 Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în formularea capetelor 1, 2, 3, şi 6 ale cererii de chemare în judecată, considerând că, atâta vreme cât reclamanţii nu invocă un drept real propriu cu privire la imobilul la care se referă capetele 1, 2, 3 şi 6 ale cererii, nu sunt legitimaţi activ să ceară a se constata inexistenţa dreptului de proprietate al celor care posedă imobilul, în speţă, pârâţii N., şi existenţa dreptului de proprietate al unui terţ, în speţă, Statul Român. Reclamanţii au posibilitatea de a contesta doar modul de exercitare a dreptului de servitute asupra fondului aservit, nu şi dreptul de proprietate asupra fondului dominant, cu privire la care ei nu reclamă vreun drept de proprietate, acţiunea negatorie putând viza, în condiţiile date, contestarea unui dezmembrământ, iar nu a dreptului de proprietate, în sine.

Pe cale de consecinţă, prin sentinţa pronuţată, prima instanţă a fondului respinge capetele 1, 2, 3 şi 6 ale cererii, ca fiind formulate de persoane lipsite de calitate procesuală activă.

Totodată, sunt respinse pe fond capetele 4 şi 5 ale cererii introductive, respectiv obligarea pârâţilor să permită reclamanţilor accesul pe drumul de trecere şi să desfiinţeze poarta de acces, reţinându-se, din analiza şi sinteza probelor administrate, că pârâţii au pus la dispoziţia reclamanţilor o cheie de acces, aşadar, reclamanţii au acces pe terenul în suprafaţă de 100 mp. cu destinaţia de alee situată în Bucureşti str. x şi 45 A . Mai mult, nu pot fi obligaţi să desfiinţeze o poartă pe care nu ei au amplasat-o, ci au găsit-o ca atare la momentul achiziţionării imobilului lor şi care e menită să protejeze trecerea spre proprietate.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi atât împotriva încheierii prin care a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi împotriva sentinţei, curtea de apel a respins ca nefondat acest apel, confirmând hotărârea primei instanţe a fondului.

Printr-o motivare extrem de succintă, care omite aspecte esenţiale deduse judecăţii, instanţa de apel confirmă raţionamentul primei instanţe cu privire la legitimare procesuală activă a reclamanţilor care, neinvocând un drept real propriu cu privire la imobilul vecin, situată în Bucureşti str. x, aflat în posesia pârâţilor, nu pot cere nici constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al acestora şi existenţa aceluiaşi drept în patrimoniul unui terţ, în speţă, Statul Român. În considerarea aceleiaşi premise, se apreciază că reclamanţii nu pot fi legitimaţi procesual activ nici într-o acţiune negatorie de servitute, fundamentată pe inexistenţa dreptului de proprietate al pârâţilor N., întrucât, indiferent dacă proprietarul fondului dominant ar fi statul, iar nu pârâţii N., dreptul de servitute ar supravieţui, şi nu ar putea fi negată existenţa unui astfel de drept în favoarea fondului dominant.

În urma analizei unor înscrisuri probatorii, respectiv contractele de vânzare depuse de părţi, instanţa de apel stabileşte, în fapt, că aleea de 100 mp., în litigiu, "nu este parte a terenului de 958 mp. din str. x cu privire la care reclamanţii neagă dreptul de proprietate al pârâţilor N., afirmând că ar aparţine statului." În realitate, aceasta reprezintă doar drumul de trecere dinspre respectivul teren, spre stradă, peste terenul fost nr. 45B, actualmente parte a corpului de proprietate de la nr. 45A. Aşa fiind, reclamanţi nu se pot prevala de dreptul lor asupra unei cote din drumul de trecere pentru a pretinde vreun drept cu privire la terenul de 958 mp, acestea fiind loturi diferite, ceea ce duce la concluzia că nu pot fi considerate persoane interesate în a cere, în nume propriu, constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâţilor, cu privire la terenul pe care aceştia îl posedă cu un titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, pentru motivele amplu enunţate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Luând în examinare criticile recurentilor circumscrise, în principal, motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., cele prin care s-a susţinut ignorarea, în totalitate, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul civil nr. x/2014, respectiv sentinţa civilă nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cele prin care s-a statuat cu privire la calitatea statului român de coproprietar, în cotă de 1/2 din drumul de acces, în suprafaţă de 100 mp. şi de proprietar al întregului teren, în suprafaţă de 958,72 mp, drumul de acces fiind inclus în terenul în suprafaţă totală de 958,72 mp., precum şi cu privire la calitatea reclamanţilor de coproprietari, în cote egale, împreună cu Statul Român, asupra terenului în suprafaţă de 100 mp, cu destinaţia de alee, Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestora.

Incontestabil, autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar încălcarea acesteia constituie un grav motiv de nelegalitate. Aceasta întrucât, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând, astfel, stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala, într-o nouă judecată, de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanţa de judecată să mai poată lua în discuţie existenţa acestuia.

Funcţiunea lucrului judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicaţia soluţiei din dispozitiv, cât şi de considerentele decizorii, care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranşând aspecte ale litigiului care, datorită modalităţii în care sunt supuse dezbaterii, nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Din perspectiva acestor scurte consideraţii pur teoretice, Înalta Curte constată că reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au invocat, în mod expres, existenţa în patrimoniul propriu a unui drept de coproprietate, deţinut în cote egale cu Statul Român, asupra terenului în suprafaţă de 100 mp. cu destinaţia alee, susţinând, totodată, că dreptul de proprietate asupra terenului vecin, în suprafaţă de 958,72 mp., situat în Bucureşti, str. x, aparţine Statului Român, fiind dobândit prin efectul Legii nr. 58/1974, şi această suprafaţă include cota statului, de 1/2 parte, din aleea de acces. Reclamanţii au mai arătat că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în trei cicluri procesuale, în dosarul nr. x/2004, precum şi prin încheierea interlocutorie din data de 05.04.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, existenţa acestui drept de coproprietate pe care îl deţin în privinţa aleii de acces, precum şi cuprinderea lui în dreptul de proprietate existent în patrimoniul statului asupra imobilului identificat la numărul administrativ 45, din strada x, sector 1 Bucureşti.

Or, prima instanţă nu a verificat aceste susţineri constante ale reclamanţilor, iar instanţa de apel nu a dat nici ea un răspuns specific şi explicit fiecăreia dintre criticile care au vizat acest aspect esenţial, nu a oferit un răspuns caracterizat prin claritate, precizie şi consecvenţă, pentru a permite instanţei de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Înalta Curte are în vedere că litigiul anterior, evocat de reclamanţi, a purtat asupra unei acţiuni având ca obiect: constatarea unui drept de coproprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. x A, "care are spre stradă 3 m lungime, spre fund 2,95 m lungime şi în stânga şi în dreapta câte 33 m lungime", reprezentând drum de acces; ieşirea din indiviziune cu privire la acest teren şi constatarea existenţei unui drept de servitute de trecere, în favoarea imobilului de la nr. 45. Reclamantul A. a avut aceeaşi calitate în procesul anterior, iar pârâţii N. au intervenit în proces, în nume propriu, susţinând cererea referitoare la constatarea dreptului de servitute.

Cauza a urmat mai multe cicluri procesuale, ultima trimitere spre rejudecare fiind dispusă prin decizia civilă nr. 1120/20.12.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă. În cel de al treilea ciclu procesual, cauza a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 12066 din 14 iulie 2014, pronunţată în primă instanţă de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin decizia civilă nr. 2533A din 15 iulie 2015, pronunţată în apel de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi prin decizia civilă nr. 1119 din 11 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV -a civilă, irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Cert este faptul că, pe parcursul acestui proces, purtat anterior între părţile aflate în litigiu, a fost amplu analizată situaţia juridică a drumului de acces, terenul în suprafaţă de 100 mp., cel care face obiectul dreptului litigios şi în prezentul proces, fiind supuse analizei toate actele de proprietate şi transmisiunile succesive ale dreptului de proprietate, pentru fiecare dintre cele două fonduri învecinate, cel de la nr. administrativ 45, care a aparţinut numitului O., aflat în prezent, în posesia pârâţilor şi cel de la nr. adminstrativ 45A (fostul nr. 55), dobândit de Generalul V. Zottu, prin cumpărare, în anul 1906, de la O., aflat în posesia reclamanţilor. S-a statuat, în consecinţă, cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra drumului de acces spre cele două proprietăţi învecinate. Relevante sub acest aspect sunt cele statuate, cu autoritatea de lucru judecat, prin decizia de trimitere spre rejudecare nr. 1120/20.12.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV -a civilă, în cuprinsul căreia se reţine că reclamantul A. a dobândit, o dată cu cota -parte din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 402 mp., care a aparţinut Gemeralului V. Zottu, şi cota-parte din dreptul de proprietate asupra drumului de acces.

În acest context, prin considerente decisive, cuprinse în decizia civilă nr. 2533A/15.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2004, cele care au fost confirmate prin decizia civilă nr. 1119R/11 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, este stabilit că proprietarul cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra drumului de acces este Statul Român, inclusiv această cotă fiind trecută în proprietatea statului prin Decizia nr. 350/197, emisă în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, şi, mai mult decât atât, suprafaţa de teren de 958,72 mp.(aceea de la nr. 45, s.n.) "include dreptul de proprietate comună asupra terenului de 100 mp."

Prin urmare, aceste hotărâri judecătoreşti, depuse de reclamanţi la dosarul cauzei cu valoare probatorie, ale căror considerente au fost doar rezumate în cele ce preced, aparent, pun în evidenţă aspecte esenţiale în prezentul proces, care ar fi fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat, referitoare la calitatea reclamanţilor de coproprietari, împreună cu Statul Român, asupra drumului de acces aflat în litigiu, la calitatea Statului Român de proprietar aupra imobilului teren în suprafaţă de 958.72 mp., la cuprinderea acestei cote comune de proprietate asupra aleii de accces în dreptul de proprietate ce poartă asupra imobilului de la nr. adm. 45, având suprafaţa de 958,72 mp.

Or, atâta timp cât, prevalându-se de cele statuate irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătoreşti evocate, reclamanţii au invocat, explicit, prin cererea de chemare în judecată, un drept real propriu cu privire la imobilul aflat în posesia pârâţilor N., susţinând că în dreptul de proprietate înscris în cartea funciară în favoarea pârâţilor este inclusă cota lor de coproprietate asupra drumului de acces în suprafaţă de 100 mp., rezultă că ei sunt legitimaţi activ să ceară a se constata inexistenţa dreptului de proprietate a pârâţilor, în sensul pretenţiilor concrete formulate prin cererea de chemare în judecată şi a motivelor de fapt şi de drept care susţin aceste pretenţii, evidenţiind cauza cererii de chemare în judecată.

Reclamanţii au, aşadar interes, în susţinerea prezentei acţiuni în constatare negativă, acest interes justificând calitatea lor procesuală activă. Existenţa ori inexistenţa drepturilor afirmate reprezintă, fără îndoială, o chestiune de fond, astfel cum, în mod corect au apreciat, în aceste limite, atât prima instană, cât şi instanţa de apel.

Apreciind greşit cu privire la cauza prezentei cereri de chemare în judecată, inclusiv cu privire la pretenţiile concrete deduse judecăţii (care exclud promovarea unei acţiuni negatorie de servitute, în sensul celor reţinute de către instanţa de apel), ignorând hotărârile judecătoreşti definitive, evocate de reclamanţi, în raport de care aceştia au invocat autoritatea de lucru judecat, manifestată prin efectul ei pozitiv, prima instanţă, iar ulterior instanţa de apel, în mod greşit au respins acţiunea reclamanţilor în constatare cu privire la dreptul de proprietate, apreciind că nu se legitimează procesual activ.

Mai mult decât atât, în contextul analizei unei posibile acţiuni negatorie de servitute, analiză care nu a fost precedată de punerea în discuţia prealabilă a părţilor a unei astfel de modificări a cauzei, în apel, instanţa de apel analizează actele juridice de înstrăinare succesivă a drepturilor de proprietate ale părţilor în litigiu, ignorând cu desăvârşire hotărârile judecătoreţti anterioare, care au realizat o astfel de analiză probatorie şi ajungând la concluzii de natură să contrazică, cel puţin aparent, ceea ce a fost statuat, cu putere de lucru judecat.

Or, chestiunea calităţii de titular al dreptului de proprietate, cu privire la fiecare dintre cele două fonduri vecine, precum şi cu privire la calea de acces, nu mai putea fi repusă în discuţie în litigiul pendinte, decât cu nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a ceea ce s-a statuat deja în procesul anterior. Aceasta întrucât, verificarea în litigiul pendinte a modului în care a operat transmiterea dreptului de proprietate, precum şi limitele acestei transmisiuni ar presupune, implicit, un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2004 al curţii de Apel Bucureşti.

Inalta Curte reaminteşte că efectul autorităţii de lucru judecat este ataşat hotărârii judecătoreşti, indiferent de calitatea soluţiei pronunţate.

Funcţiunea pozitivă a lucrului anterior judecat, în accepţiunea art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu este supusă condiţiei identităţii de elemente, întrucât ceea ce se opune judecăţii ulterioare, fără posibilitatea contestării, sunt aspectele tranşate deja, şi anume titularul şi modul de dobândire a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, având în vedere natura, obiectul şi, deopotrivă, cadrul procesual pasiv configurat în litigiul anterior, intimaţii N. nu pot pretinde că ar fi plasaţi în poziţia terţului, în raport de care efectele hotărârii anterioare nu se repercutează în vreun fel. Altfel spus, aceştia nu s-ar putea prevala nicicând de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră principiul general al opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţe persoane, pentru a putea combate cele statuate jurisdicţional anterior şi a obţine, astfel, posibilitatea reluării dezbaterii şi reverificării chestiunii juridice dezlegate definitiv.

În lumina considerentelor expuse, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fondului, iar apoi instanţa de apel, au instanţa de apel au ignorat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în chestiunea litigioasă tranşată definitiv anterior, ceea ce a condus la aprecieri greşite cu privire la legitimarea procesual activă a reclamanţilor, precum şi la calificarea juridică a acţiunii. Aceste împrejurări au fost de natură să producă o vătămare a drepturilor procesuale ale reclamanţilor, care nu au putut obţine, astfel, o judecată în fond a pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, absenţa oricăror motive, în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, precum şi absenţa unei analize proprii în ceea priveşte soluţionarea capetelor de cerere judecate pe fond, sunt critici de nelegalitate circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le găseşte a fi întemeiate.

Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni, detaliate în cele ce preced, împiedică şi instanţa de recurs, învestită cu prezentul control de legalitate, a mai examina şi restul criticilor din memoriul de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., axate pe ideea unei greşite aplicări a dispoziţiilor de drept material referitoare la dreptul de servitute.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor legale, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7din C. proc. civ., în temeiul art. 497 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B., va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casare va opera în tot, pentru a fi asigurate condiţiile unei judecăţi unitare a cauzei, iar trimiterea spre rejudecare se va dispune în favoarea primei instanţe, pentru a asigura părţilor accesul la un dublu grad de jurisdicţie, pentru toate cererile deduse judecăţii, câtă vreme chiar prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în judecata fondului, verificându-se ipoteza art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1700A din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Casează decizia recurată, casează sentinţa civilă nr. 555 din 30 iunie 2020 şi încheierile de şedinţă din 16 aprilie 2019 şi din 23 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017 şi trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2023.