State liability for unjust pre-trial detention: objective fault under special criminal procedure vs. general tort law

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 9 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata următoarelor sume: 9.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 27.08.2015-18.05.2016 în care a fost arestat preventiv; 4.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 19.05.2017-17.01.2018 în care a fost sub control judiciar; 1.000.000 RON, reprezentând daune materiale (profit nerealizat/dividende neîncasate urmare a imposibilităţii reclamantului de a-şi desfăşura activitatea profesională, onorarea contractelor aflate în desfăşurare, încheierea de noi contracte) suferite ca urmare a aplicării măsurilor privative de libertate şi din derularea procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, ulterior nr. x/2015, format ca urmare a unui denunţ calomnios şi a unei cercetări abuzive; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei pricini.

La 30 iulie 2018, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii faţă de acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În cauză, reclamantul A. a formulat şi a depus la dosar completare a motivelor acţiunii, arătând că solicită despăgubirile precizate având în vedere impactul psihic suferit de acesta, dar şi de familia sa şi consecinţele negative create în plan familial, social, profesional, precum şi intensitatea acestora.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 288 din 20 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., iar, prin decizia civilă nr. 1024A din 25 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 90.000 RON, reprezentând daune morale pentru privare nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.08.2015 - 18.05.2016. A menţinut, în rest, sentinţa civilă apelată.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Recurentul a reiterat, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată - acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 1349 C. civ. - excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A susţinut că intimatul-reclamant A. invocă un presupus prejudiciu suferit prin acţiunile ilicite ale Statului manifestate prin instituţiile sale naţionale, or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Or, niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie, în condiţiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică, respectiv organele de cercetare şi urmărire penală şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Din toate actele existente la dosarul cauzei, precum şi din susţinerile intimatului-reclamant, reiese faptul că această acţiune vizează un presupus prejudiciu cauzat de derularea procesului penal, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi instituţiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepuşenie în înţelesul art. 1373 C. civ. şi nici nu se poate reţine o subordonare între prepus şi comitent.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, este necesară întrunirea următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, prejudiciu, raport de cauzalitate între aceste două elemente şi vinovăţia sub forma unei culpe a pârâtului. De asemenea, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este nevoie ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului, adică să fi avut o vină în săvârşirea acesteia.

Din susţinerile intimatului-reclamant reiese faptul că această acţiune vizează privarea nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.08.2015-18.05.2016, deci nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Mai mult, aşa cum rezultă din actele administrate în dosarul penal, reiese că intimatul-reclamant nu face dovada că privarea de libertate s-a făcut în mod nelegal, motiv pentru care este evident faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale invocate.

A mai susţinut că interpretarea normelor interne şi europene care reglementează dreptul la reparaţie pentru prejudiciile produse prin erori judiciare, pun în evidenţă conţinutul conceptului de eroare judiciară.

Aşadar, este vorba despre o eroare judiciară ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiţia ca o asemenea hotărâre sa fie ulterior desfiinţată sau anulată urmare a promovării căilor extraordinare de atac, iar în rejudecare să se pronunţe o hotărâre definitivă de achitare a persoanei în cauză pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară.

Doar în aceste situaţii sunt aplicabile prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., ce prevăd că "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituţia României, la art. 52 alin. (3), unde se prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Prin urmare, statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

A mai arătat recurentul că, pe fond, în mod eronat, instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamantul A., în sensul obligării instituţiei la plata sumei de 90.000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri morale pentru privarea nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.082015-18.05.2016.

Cum a menţionat în precedent, niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie. Presupusele acţiuni ilicite manifestate prin practica instanţelor de judecată invocate de intimatul-reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, aşa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, fapta magistratului ce a instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, întrucât acesta a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Faptul că magistratul, în exercitarea atribuţiilor funcţiei sale şi în limitele permise de lege, a pronunţat o decizie nefavorabilă intimatului-reclamant din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Aşadar, nu există faptă ilicită şi nici vinovăţie, în condiţiile în care acesta a acţionat în limitele permise de lege şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Pe de altă parte, în această materie, instanţele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţelor pronunţate de magistraţii din România şi să stabilească dacă a avut loc sau nu o pronunţare abuzivă, în condiţiile în care nu s-a stabilit o atare situaţie într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.

Prin urmare, presupusa faptă ilicită s-a produs prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către angajaţii unor instituţii, nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ci, eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile.

Pentru toate considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. A arătat că este inadmisibil motivul de recurs prin care a fost reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, sub un dublu aspect. Pe de o parte, excepţia a fost invocată şi în faţa instanţei de fond şi, respinsă fiind, recurentul-pârât nu a formulat apel principal sau incident contra soluţiei. Prin urmare, calea de atac este promovată omisso medio. Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată nu a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel apreciind ca nefondat motivul de apel referitor la refuzul instanţei de fond de a se pronunţa asupra temeiului de drept subsidiar al cererii. Criticile vizând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind invocate omisso medio, direct, în această cale de atac extraordinară.

4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor,

Prin încheierea din 21 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru judecata acestuia în şedinţă publică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, atât din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, considerând că statul nu poate fi tras la răspundere în temeiul dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi din perspectiva greşitei soluţionări a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a arestării preventive în perioada 27.08.2015-18.05.2016, apreciat de instanţa de apel ca fiind în cuantum de 90.000 RON, arătând, în esenţă, că niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie.

Aceste critici sunt nefondate şi fac abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii.

Analizând actele dosarului, se poate reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 27.08.2015-18.05.2016, în care a fost arestat preventiv; a sumei de 4.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 19.05.2017-17.01.2018, în care a fost sub control judiciar şi a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune materiale suferite ca urmare a imposibilităţii reclamantului de a-şi desfăşura activitatea profesională. Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 539 şi următoarele din C. proc. pen. şi pe cele ale art. 1349 din C. civ.

La primul termen de judecată, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru cercetarea penală şi judecarea sa pe nedrept, în perioada 26.08.2015-31.01.2018. Aceste pretenţii au fost fundamentate pe dispoziţiile referitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fiind invocate şi prevederile art. 5 din CEDO, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998.

Acestea fiind limitele judecării, prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei, fiind respinsă în integralitate acţiunea, nefiind astfel admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinare.

Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat apel doar reclamantul, pârâtul neformulând apel incident cu privire la acest aspect şi nici nu a invocat alte apărări în faţa instanţei de apel.

Prin urmare, instanţa de apel nu a analizat soluţia dată de prima instanţă din perspectiva lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, ci prin prisma întrunirii sau neîntrunirii cerinţelor prevăzute de normele legale invocate de reclamant în susţinerea cererii, astfel că, sub acest aspect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai poate fi analizată, fiind invocată omisso medio, acestea neputând forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate art. 1357-1371 C. civ. şi, respectiv, s-a statuat, eronat, cu privire la angajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, prin raportare la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

În dezvoltarea criticii, recurentul pretinde că niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând daune morale pentru cercetarea penală şi judecarea sa pe nedrept, în perioada 26.08.2015-31.01.2018.

Examinând considerentele de drept ale hotărârii recurate se constată că instanţa de apel nu a examinat acest capăt de cerere pe temeiul normelor de drept substanţial indicate de recurent, ci în raport de prevederile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 15/2017, pronunţată în recurs în interesul legii şi celor statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 179/2016 şi nr. 136/2021.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, se constată că instanţa de apel nu a reţinut ca fiind incidente raportului juridic de despăgubire dedus judecăţii normele de drept relative la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 1357 şi urm. C. civ.

Examinarea hotărârii relevă că instanţa de apel a structurat considerentele prin evidenţierea, punctuală, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă cu arătarea particularităţilor răspunderii statului în cadrul procedurii reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală/injustă de libertate, prevăzute de art. 539 C. proc. pen., procedură specială, distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357 şi urm. C. civ.

Anume, în aplicarea efectelor deciziei CCR nr. 136/2021 şi, respectiv, în considerarea caracterului derogatoriu de la dreptul comun al procedurii prevăzute de art. 539 C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut că cerinţa angajării răspunderii pârâtului pentru fapta ilicită rezultă din însăşi ipoteza dedusă judecăţii, dovedită prin probele administrate, ce relevă faptul că măsura arestării preventive în perioada 27.08.2015-18.05.2016, arestare cu privire la care nu s-a constatat nelegalitatea conform alin. (2) al normei de drept menţionate, a fost dispusă într-un proces penal, ce a fost finalizat cu soluţia de achitare a reclamantului, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

A reţinut, de asemenea, că răspunderea pârâtului este o răspundere obiectivă, independentă de acţiunile sau inacţiunile agenţilor săi şi că, în raport de considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate, atâta timp cât în privinţa reclamantului s-a luat o măsură preventivă (legală din perspectiva cerinţelor procesual penale) în scopul desfăşurării procedurii penale, care s-a finalizat ulterior cu o soluţie de achitare (cum este cazul de faţă), nu se poate susţine cu temei că nu a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală, respectiv că nu poate fi angajată răspunderea pârâtului pentru prejudiciul astfel cauzat.

În considerarea celor arătate, rezultă că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs, prin care pârâtul combate neîntrunirea cerinţelor prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului comun în cauza pendinte, nu pot fi primite spre examinare.

În acelaşi sens, argumentele recurentului, conform cărora între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi instituţiile care au săvârşit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepuşenie care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi sunt străine de natura cauzei şi ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reţinut de instanţele fondului, dar şi sensul considerentelor instanţei de apel care, astfel cum rezultă cu evidenţă, nu şi-a fundamentat raţionamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe cale de consecinţă, critica recurentului-pârât sub acest aspecte nu poate fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 1024A din 25 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2023.